O luxoasă carte-album ne înfățișează Gabriel Chifu în concrescență creatoare cu ilustrația lui Mircea Bochiș. Astfel cum am remarcat și cu alt prilej, în pofida datelor d-sale psihosomatice stenice, a armonioasei prezențe sociale de care are parte, poetul posedă o dispoziție saturniană căreia nu ezită a-i da glas în continuare. Aparențele pot înșela. Simbolul declarat al versurilor lui Gabriel Chifu e bufnița, exponentul solitudinii, tristeții, tenebrelor; interpreta, în mitologia greacă, a lui Antropos, Parca ce retează firul destinului: „o găsesc într-o dimineață pe terasă,/ cine știe cum rătăcită din clopotnița unde își are/ adăpostul. cu penele cenușii,/ zgribulită, urâtă, speriată, lovită la un picior./ mă uit la ea, o iau, o îngrijesc. seara îi dau drumul/ în lumea ei./ cei vechi o numeau glaux; pentru ei/ era cea care vede lumina chiar în întuneric./ o aleg emblemă/ pentru versurile mele” (Bufnița). În consecință mediul nocturn al păsării apare drept unul organic, „ca și cum țara ar fi/ o noapte,/ iar noaptea ar fi de fapt/ gura închisă a unui orb care a murit demult/ și n-a înțeles niciodată lumina” (Destin). „Lumina teribilă” însăși e nevoită a-și lepăda „veșmânt alb după veșmânt alb până/ rămâne întuneric” (Oră de toamnă). Sau în plan erotic: „sexul ei deschis înflorit orbitor. trandafirul negru” (Trandafirul negru). Avem a face în fapt cu o distanțare, uneori chiar cu o ruptură de lume, notată și pe alt palier senzorial, cel auditiv, într-o confluență a factorilor al cărei rezultat e inadaptabilitatea. Lipsa comunicării are o dublă față, pierderea graiului și cea a recepției acestuia. Fenomen care, în impasul său, își arogă un alibi din sfera naturii: „Eu vă vorbesc,/ vreau să comunic ceva prețios./ Dar voi nu înțelegeți ce spun./ Și mă enervez. Alerg spre voi, mă apropii,/ strig disperat,/ însă voi tot nu mă înțelegeți,/ pur și simplu nu mă auziți./ Parcă aș fi mut. Sunt mut? Sunt mut./ Vorbirea nu ajunge pe buzele mele,/ așa cum firul ierbii nu încolțește în deșert” (Absent). Pe de-o parte eul auctorial închis ermetic prin solitudine: „Rămân închis în mine,/ căzut în mine,/ ca steaua căzută în sine, care-și mănâncă raza” (ibidem). Pe de altă parte având nostalgia restabilirii contactului blocat, însă cu rezultat nul: „mă uit cu jind la voi cum vă vedeți senini/ de viețile voastre,/ fac eforturi supraomenești să fiu luat în seamă,/ dar voi nu mă auziți, nu mă înțelegeți” (Absent).
Aparenta conciliere cu sine a ființei e brutal contrazisă de o dezorientare fatală, de o senzație a inutilității efortului depus pentru atingerea unui țel: „Am plecat undeva și am ajuns în altă parte./ Am crezut că merg pe drumuri sigure, bătătorite/ și m-am pomenit pășind, pe sârma aceea subțire, care mă obsedează,/ întinsă deasupra prăpastiei,/ în vreme ce bătea un vânt năprasnic./ Am cărat după mine cu speranță o valiză grea/ în care eram convins că se află/ agoniseala mea de-o viață/ și, când am deschis-o, era goală” (Locul cu intrare și fără ieșire). Mixtura de întuneric și frig se ivește în chip de simbolic paradox: „Se face frig în miez de vară/ și beznă la amiază./ Îngheț așadar și mă-ntunec” (ibidem). Să fie în cauză o eroare a mișcării umanității căzute în pierzania sa? „Da, greșite-s drumurile toate, însă, fără greș,/ toate în același loc pe toți ne duc:/ un fel de azil strâmt, de piatră,/ unde poți doar să intri, niciodată să ieși” (ibidem). Absurdul unei atari subiectivități în criză își caută formal-consolator fețe variate, echivalate cu ceea ce realul ambiental ar putea confirma. Multiplicarea lor implică o despovărare confesivă: „Cer încuiat, cer secătuit de raze./ Vorbirea și simțirea mea au devenit criptice,/ nimeni nu le mai pricepe/ în orașul acesta./ În jur, oameni goi pe dinăuntru,/ fructe cu coajă, dar fără miez./ Nu mai încap pe străzi cu mașinile lor/ se îmbulzesc, se ciocnesc isteric,/ îmi doboară pereții, îmi sparg ușa” (Oraș în decembrie. O viziune). Idealul e remontat pe suprafața decepțiilor, expus ca o punctuală replică. Într-o asemenea atmosferă normalitatea n-ar mai putea porni decât din germenii anomaliei înseși: „cum tânjesc eu după tine?/ așa cum ciungul tânjește după/ brațul pe care l-a pierdut./ și așa cum orbul tânjește după/ lumina zilei./ întoarce-te, mă ia și bea-mă,/ te conjur, să fiu iar acolo unde/ îmi este locul, în tine, cu tine pe de-a-ntregul./ fără tine, mi-am irosit, vai, rostul./ sunt o carte care-și pierde foile” (Sunt o carte care-și pierde foile).
În atari condiții satisfacția amară a poetului e cea de-a derula fără încetare secvențele coșmarești ale unei lumi care n-are nevoie uneori nici măcar de un regim metaforizant pentru a-și dezvălui rănile. Simple enumerări sunt elocvente: „minciuni pitice, bani transpirați, ulcere,/ disperări, coșmaruri,/ haite de câini sălbăticiți/ noaptea pe străzi întunecate și sparte,/ munți tociți, la nivelul caldarâmului,/ inimi cu pânze de păianjen, inimi-șlepuri/ încremenite pe dune de nisip,/ biserici plecate din propriile lor ziduri” (În orașul meu nimeni n-a înviat niciodată). Concluzia avansată în acest text din capul locului nu e decât o firească emanație a informației crispate de mai sus: „aici nimeni n-a înviat niciodată,/ nimeni nu s-a lăsat răstignit pe cruce,/ oraș confiscat, sigilat de moarte” (ibidem). Ingeniozități ale descompunerii intervin spre a o ratifica suplimentar. Între vis și veghe autorul recurge la imaginile doloric-ironice ale dezmembrării sale corporale operate de „o întreagă echipă de tehnicieni”: „Cineva, noaptea, pe tăcute,/ cu foarfece mari,/ a început să taie cablurile invizibile/ care mă leagă de tot ce e-n jur:/ câmpia și fluviul cu murmure nedeslușite,/ cerul cu stele, din care coboară răcoarea și bucuria (…) Mă demontează bucată cu bucată,/ până când din ființa mea inclasabilă/ nu mai rămâne decât o stivă de piese/ frumos împachetate,/ pentru alt puzzle” (Alt puzzle). Se întâmplă pe deasupra ca visul malefic să dobândească, aidoma unei cinice adeveriri, o sugestie supranaturală: „Uneori, aud/ hohote de râs/ venind de undeva, din spatele scenei./ Ca și cum cineva ne-ar urmări cu atenție/ și s-ar distra copios pe seama noastră” (Bănuți de alamă căzuți pe jos). Dacă prezentul se dovedește inacceptabil în natura sa adversă, privirile celui ce pătimește se îndreaptă spre trecut și viitor. Timpuri alternative în fulgurantele lor miraje. O iubire e transcrisă memorabil cu suflarea sa de odinioară: „Eram amândoi în apartamentul tău de la etajul patru./ Beți unul de altul./ Îmbrățișați, întrepătrunși, contopiți, sudați./ Inseparabili./ Precum cele două litere din cuvântul DA./ O, ce bucurie neasemuită ne-ncerca!// Iar ea, bucuria, starea mea de-atunci, și-a ta,/ cu puterea ei,/ a desprins ziua aceea din calendar/ și blocul comunist s-a ridicat ușor de la pământ.// De atunci, clădirea greoaie tot plutește,/ prin slăvi rătăcește,/ prin lumină,/ cu noi doi înăuntru, de nedespărțit,/ indiferent cât de tare s-au îndepărtat una de alta, între timp/ viețile noastre de jos, pământești” (Poveste). Nefiind mai puțin intens simțământul în transparența așteptării: „În tine/ cu totul năzuiesc să mă mut./ Ca-n apa din Budva/ în marea minții tale să intru-ntr-o seară,/ să înot enigmatic, iluminat și tăcut/ până ce uit de mine” (Iar universul, da, altă noimă n-are. Un psalm). Cu certitudine Gabriel Chifu e unul din poeții cei mai reprezentativi ai literelor noastre în privința degradării a ceea ce Valéry a numit „tristul mit al suveranității prezentului”. E o denunțare a prezentului ca o temniță a subiectivității și totodată ca o stagnare, o suspendare a energiilor care se aflau în curs dinspre ce s-a petrecut înspre ce se va petrece…
Cât privește ilustrațiile copioase, emoționale, devotate pe care le dedică Mircea Bochiș creației lui Gabriel Chifu, ele au cutezanța de-a împinge încă o dată într-o direcție ambiguă celebra vorbă a lui Horațiu, ut pictura poesis. Deoarece într-însa nu se află, cum au crezut unii, confirmarea similitudinii celor două arte, ci condiția disjuncției lor în virtutea unui specific al fiecăreia, după cum găsea de cuviință a preciza, între alții, Goethe: „Maxima atâta vreme rău înțeleasă: ut pictura poesis a fost dintr-odată înlăturată, deosebirea dintre artele plastice și acelea ale vorbirii mi-a devenit clară și mi-am dat seama cât de despărțite sunt culmile lor, oricât li s-ar atinge temeliile”. Generozitatea artistului care semnează imaginile plastice e însă în măsură a declara fără înconjur: „Nici una din imagini nu s-ar fi ivit vreodată dacă nu ar fi existat poemele lui Gabriel Chifu: în fapt, acestea le-au generat. Există întotdeauna opere de artă suspendate în inefabil, care apar dacă sunt pregătite, sunt provocate să apară de alte opere de artă. Gabriel Chifu este «răspunzător» de reacția mea artistică”. Poetul patronează acest caz particular al relației ambelor arte, dăruind artei plastice aura cuvântului.
Gabriel Chifu, Mircea Bochiș,
Plăcuțele din Medio Monte. Cuvânt și imagine,
Editura Neuma, 2022, 152 p.