Seminția asta omenească este prevăzută – de când hăăăt!, tocmai dintru tempore-le zămislirii sale de către Divinitate – cu putința celor mai neașteptate îngemănări de însușiri. Peste încă o eternitate, această împreunare a creat, în terminologia petrecută în laboratoarele inteligente ale Logosului, un adjectiv cel puțin la fel de interesant ca și, bunăoară, „estetic”. Sincretic.
Sincretismul este o doctrină filosofică sau religioasă în care sunt îmbinate elemente din sisteme de gândire sau de credințe felurite, uneori chiar depărtate între ele. Într-o accepție mai îngustă, e vorba, basically, de o tendință, manifestată mai ales în secolele al II-lea – al IV-lea d.Hr. Mai exact, de a fi contopite într-o singură figură divină diferite atribute și caracteristici aparținând mai multor divinități întrucâtva (și cândva) înrudite pe o scară a semnificațiilor; cum ar fi Sarapis–Zeus–Helios, Attis–Dionisos sau Isis „cea cu zece mii de nume” etc. Abia mai târziu, a apărut – mai ales, în studiile de antropologie – expresia frazeologică „sincretismul Artelor”, cu sensul de contopire a unor elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică, în primul rând, folclorului, dar, mai ales, fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când artele nu erau încă diferențiate. Cum ar veni, e ca și cum toate cele 9 muze ale Antichității s-au organizat temeinic și s-au topit într-una singură. Astăzi, din păcate, construcția aceasta lexicală a eșuat semantic, adică s-a depreciat definitiv, devenind chiar titulatura unor cluburi orășenești (sic!) de dezvoltare și creație pentru copii, în domeniul scrisului, picturii, desenului, muzicii și dansului. Copii sincretici…
În lumea aceasta reclădită pe complementarități absolut respectabile, se întâlnesc laolaltă tot felul de artiști: plasticieni dăruiți cu harul scrisului (romancieri izbutiți sau poeți remarcabili), muzicieni deopotrivă înzestrați cu darul picturii, scriitori cu însușiri de dansator, actori graficieni străluciți sau pictori mai mult decât melomani, ci și instrumentiști talentați. Reluînd un dicton latin (Multum in parvo), acesta pare să fie, în esența sa, cred, sincretismul secolului XXI…
Ferească Dumnezeu, însă, ca hipertehnologiile de azi (les numériques), atât de pernicios-intruzive, să nu ajungă să penetreze membranele ultrasensibile ale Artei!
O intrare în atelierul sculptorului Vlad Ciobanu se face fără bon și fără programare. Este ca o vizită într-un Paradis terestru straniu, aflat într-un tragic declin existențial, dezlânat, mistuit de dorințe și planuri, un Paradis adevărat (Singurul paradis adevărat este paradisul pierdut – spune PROUST). Un Paradis, unde „(…) Arând fără îndemn /cu pluguri de lemn, /arhanghelii se plâng /de greutatea aripelor.” (BLAGA). Un Paradis pe care Vlad încearcă să-l reînnoiască, să-i dea un alt aer, care să poarte pe deasupra sa aura himerelor lui ce așteaptă izbăvirea, pe măsura frumuseții intrinsece a tuturor aproximărilor adunate acolo, unele aflate în stadiul de finisare. Un Paradis ca o uriașă sculptură, alcătuită din fragmente de lemn, piatră, bronz, înfrumusețată de planșe uriașe cu picturi și grafică. Un Paradis în recondiționare. Vlad Ciobanu este un spirit creator în continuă ebuliție, care, dacă ar putea, și-ar „bonnardiza” opera, pe ici-pe colo. Pierre Bonnard nu se putea abține să nu-și retușeze operele, purtând cu sine în buzunar o cutie cu vopsele, peste tot, chiar și prin muzee. Astfel că, în langajul de specialitate, a apărut verbul bonnardiser sau bonnarder, care înseamnă a-și retușa propriile lucrări, inclusiv fără știrea noilor lor proprietari…
Așadar, Vlad Ciobanu, născut la 11 aprilie 1948, în comuna Pungești, județul Vaslui, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, București. Din 1990, predă la Catedra UNARTE – București. Premii: 1985: Premiul Concursului pentru Desen și Sculptură Amici del Pomero, Milano (Italia); 1999: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Artă Ambientală; Medalia de aur Dantesca, Ravenn (Italia); 2005: Premiul Uniunii Artiștilor Plastici pentru Sculptură. A realizat o seamă de lucrări la simpozioane naţionale şi internaţionale: Hobiţa, Sălişte, Măgura, Bacău, Sighet, Ipoteşti, Negreşti (Oaş), Bor (Iugoslavia), Troian (Bulgaria), Usice (Serbia) ş.a. În 2004, a fost declarat cel mai bun sculptor român. Expoziții personale: 1997 și 2001 – Galeria Simeza; 2004 – Galeria „Artis”. Expoziții românești în străinătate (selecție): 1985: Rotterdam, Olanda; Milano, Italia; 1992: Sevilla, Spania; 1993: Muzeul Național, Belgrad (Serbia); 1996: Desene de sculptori, Budapesta (Ungaria); 2004: Belgrad (Serbia); Sofia (Bulgaria); Viena (Austria); Berlin (Germania); Strasbourg (Franța). Monumente realizate: Eroul Necunoscut – Alexandria, Regele Ferdinand – Alba Iulia, Dimitrie Cantemir – Onești.
Pe acordurile Concertului no. 3 pentru pian al lui Beethoven și mângâiați de candoarea unei primăveri mofturoase, ne-am tolănit împreună, timp de câteva ore, pe povești și snoave, pe minunate petreceri de timp și suflet, în timp ce, pe nevăzute, afară pomii înfloreau a nu se știe câta oară. Vlad are strânse acolo cele mai frumoase povești despre strădanie, despre oameni, despre poezie și despre harul mâinilor coborâte din cap. E adevărat, răspândite sonor într-un copleșitor bric-a-brac, acoperit la etaj de o bibliotecă splendidă, cu sute de cărți. Acolo și în darul povestirii stă ascuns, cred, sincretismul său, mărturie a unei hărnicii cu extracții adânci din vremea copilăriei. Una dintre poveștile sale – e fabuloasă staza lui de narator moldovean, împănată cu vicleniile lui de Moș Nichifor Coțcariul, cu hâtroșenia paremiologică a lui Dănilă Prepeleac sau cu năzdrăvăniile infatigabile ale lui Ivan Turbincă – se petrece exact pe firmamentul acelei vârste minunate povestite de Creangă în Amintirile sale. Când, copil de școală în satul său, celebrul Pungești, de lângă Vaslui, dăruit cu harul inextingibil al desenului, micuțul Vlad a purces la a desena cu cărbune (de atunci, din anii `50, să dateze oare noul trend al graffiti-urilor?!), pe toți pereții caselor, ai postului de miliție, ai sediului CAP, ai Sfatului popular, ai Căminului cultural, de jur-împrejur, ca într-o frescă uriașă a lui Siqueiros, o întreagă și fabuloasă imagerie scoasă din memoria lui fantastă de copil inflamat: scene din filmele sovietice care fuseseră proiectate de caravana cinematografică, „photoshop”-uri din istorie, cu Ștefan cel Mare și alți viteji ai Moldovei, lupte încrâncenate din Al Doilea Război Mondial, între armata sovietică, recunoscută după steaua roșie și nemții (susținuți, firește, de celălalt simbol, zvastica) sau secvențe vii din viața satului său. Isprava a intrat pe mâna și mintea îngustă a unui secretar de partid de la județ, rămas bovin-perplex, care, în loc să-l premieze pe copil pentru talentul ieșit din comun (și comună!), l-a pedepsit cu palme grele după ceafă.
„Am scăpat doar cu văruitul căminului – repovestește Vlad această întâmplare, intrată deja în folclorul cercului său de prieteni, publicată anul trecut, în Banatul azi. După aceea am înțeles ce frumușică de ispravă făcusem. Bunicul, Ilie Ciobanu, fusese arestat ca dușman al orânduirii de stat, a și murit acolo. Puteau considera că «la ăștia e ceva în familie» și puteau să-i aresteze pe-ai mei și, pe noi, copiii, să ne bage într-o casă de copii pentru reeducare. Ce ne-a salvat? – știu asta de le paznicul și omul de serviciu, Sânică al lui Leonte, a fost că îl desenasem și pe Lenin, cu toată revoluția lui! Mai mult, după ce m-am trezit, m-au întrebat de unde am luat eu toate lucrurile din desenele astea. Le-am spus că din filmele pe care le-am văzut la Căminul Cultural. Și acum mă înfior, când mă gândesc ce putea să se întâmple, alții au pățit-o pentru mult mai puțin.”
Vlad își compensează statura de uriaș (toți bărbații neamului Ciobanu din Pungești au fost niște voinici zdraveni, pe puterea și umerii cărora te puteai bizui: bunică-său, peste 2 metri, taică-său – 2 metri, Vlad, un pic peste 1,90 m) cu modulațiile delicate ale unei voci unice. O voce de stentor, pe care, atunci când este rugat, întărâtat și convins, o așterne cuviincios peste nenumărate cântece populare sau de bună dispoziție, ca o cuvertură delicată de catifea.
Pe urmă, trece la povești, întrerupte de episoade poetice, amintind de unul dintre cei doi Dumnezei ai moldovenilor, Eminescu (celălalt fiind, normal, Ștefan cel Mare!). Aceste deloc extravagante interludii lirice m-au fascinat întotdeauna la Vlad, imaginându-mi despre el că trăiește într-o interesantă și curioasă antinomie structurală, cum ar veni, călare pe un nărăvaș oximoron. Iubirea pentru vers, pasiunea pentru poezie (aceea care te duce cu gândul la ființa leșinat-contemplativă, visătoare, delicată, meditativă, înecată într-o nesfârșită reverie, a Poetului), intră vijelios într-o contradicție ireductibilă cu o anume măreție eroică și hiperbolică a supraomului („…Și Vodă-i un munte!” – strigă Coșbuc în Pașa Hassan), cu grandoarea volumetrică, cu talia robustă și gigantică a cioplitorului, care, cu forțele sale herculeene, îndepărtează cu dalta straturile de piatră inutile, căutând și ajungând la forma perfectă ascunsă înlăuntrul ei. Și chiar am și scris cândva despre această antinomie doar închipuită, redusă, poate dintr-un exces de adorație, la un joc de cuvinte ce vira spre apoftegmă. Ce este el, de fapt „un poet între sculptori sau un sculptor între poeți”?!
De curând, însă, am descoperit într-un excelent interviu luat lui Vlad Ciobanu de către admirabilul poet și iubitor de arte, Robert Șerban, apărut anul trecut în Banatul azi, că mirarea mea a avut darul să-l necăjească puțin pe prietenul meu, Vlad. Poate că n-am fost destul de explicit; uneori, jocul de cuvinte, oricât de șarmant ar fi formulat, poate să ascundă și elipse, scăpări periferice. Oricum, sensul era ușor de badinerie, cum zice francezul, de prietenească tachinare, poate și ca un delicat à propos la destui congeneri de-ai lui, care – îmi pare rău s-o spun – nu iubesc poezia (îndeajuns) și cu greu pot îngâna câteva versuri. Dar sunt niște sculptori colosali.
Or, Vlad Ciobanu este unul dintre cei mai cultivați artiști pe care i-am cunoscut. Nu întâmplător, după terminarea liceului, a vrut să facă arheologie, dar, faptul că Istoria, Filozofia și Dreptul erau facultăți ideologice, precum și, foarte important, că bunicul său, Ilie, fusese deportat ca „dușman al poporului”, a atârnat mult în decizia decanatului de a-l respinge. Și atunci, a dat la Arte Plastice, unde imediat talentul său de excepție a fost fructificat, aducându-l astăzi în ipostaza unui artist desăvârșit.
Apoi, cunoștințele sale uluitoare de istorie, de filozofie, de istoria artei, de anatomie, de antropologie, de folclor și, nu în ultimul rând, de poezie și de literatură, în general (a fost dintotdeauna un apropiat al cercurilor literare), nu doar că l-au transformat în nucleul de atracție al oricărei adunări de prieteni, dar i-au creat și un fel de renume de „erudit”. Un erudit care, la urmă de tot, nu ratează plăcerea auditivă de a-și încânta autorul cu doine și balade.
Vlad Ciobanu este, în același timp, nu numai un artist contemporan cu o generație de sculptori care au marcat definitiv arta secolului XX, infirmând dubiul acelei întrebări insidioase: „Oare mai există sculptură după Brâncuși?” – o generație strălucită, cu Ion Irimescu, George Apostu, Constantin Popovici, Cristian Breazu, Horea Flămând, Dumitru Passima, Alexandru Gheorghiță, Ovidiu Maitec, Iliescu-Călinești, Săbiescu, Florin Codre, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Peter Jecza, Victor Roman, Paul Vasilescu și alții – dar și unul dintre exegeții operei lui Constantin Brâncuși, un pasionat al Marelui Gorjan și un obișnuit al festivalurilor și colocviilor de la Târgu Jiu. Să nu uităm că el este curatorul Simpozionului Internațional „Constantin Brâncuși” și, la propunerea lui Doru Strîmbulescu, directorul Centrului de Cercetare și Promovare „Constantin Brâncuși”, și a Primăriei Municipiului, laureatul de anul trecut al Premiului „Restitutio” Brâncuși.
Poveștile lui Vlad sunt amețitoare, dar ce e foarte important, exemplare. Ca niște fabule a căror morală e bine s-o descoperi singur. Aproape filozofice. Iată, de pildă, cum sună o apologie a văzului, a privirii (și unde duc analogiile culturale ale acesteia), pe care o spune, o „povestește” în extraordinarul interviu din Banatul azi, de care am amintit mai sus:
„Văzul este cel mai important simț, a produs cel mai important instrument de investigare a jur-împrejurului. Fiecare dintre simțurile noastre contează din nevoia de a înțelege și de a transmite înțelesul, adică, transmiterea cunoașterii. Înainte de a gândi omologic, lumea a gândit și a perceput omoform. Vasul în care fierbeau mâncarea era reprezentarea Lumii așa cum era ea percepută atunci. Oul era emblema Lumii create. Vasul ritualic era împărțit pe verticală de orizontalitatea unui brâu împletit, regăsibil pe biserici. În partea de sus, erau reprezentări simbolice ale spațiului celest, la mijloc erau scene sau reprezentări ale lumii locuibile, și dedesubt, în partea inferioară, era reprezentat spațiul chtonian, universul colcăitor al subteranului. Și ce fierbeau în vas? Lumea, asta fierbeau! Atunci când fierbeau carnea, legumele, zarzavaturile, verdețurile, cei vechi, mai vechi decât cuvântul ca vehicul al cunoașterii, aveau codurile vizuale (…)”. Extraordinară viziune integratoare!…
Dar, după câteva ceasuri bune, am constatat că vizita, „consultația” cu acest spirit compozit și eclectic, paradoxal apoliniac (adică un uriaș apolinic forjat în aburii misteriilor dionisiace!), a luat sfârșit.
Rămâne singur la masa aceea rustră, ascuns după capul uriaș al Părintelui Galeriu (aflat în faza de lut), prietenul meu sincretic, un experimentalist nărăvaș, un colecționar de povești pilduitoare, un vizionar onest cu proiecte mirobolante, un risipitor magnanim de operă reală.
Nu știu el, însă eu știu că, dacă toate poveștile lui Vlad Ciobanu s-ar întrupa, niciun muzeu de artă din lume nu ar avea putința să le încapă.