Cine ar fi crezut că, în luminatul secol XXI, se mai poate întâmpla ceea ce se întâmplă azi în Ucraina?! Aceasta-i întrebarea, alături de un nou „a fi sau a nu fi”, dar de data asta al ucrainenilor. Valabil, oricât de sigură ar fi umbrela NATO, și pentru noi. Nu am vrut să credem că dictatorul din Rusia e în stare de un asemenea act. Nu am vrut? Dar de ce? Războiul din Cecenia, unde capitala Groznîi a fost făcută una cu pământul, așa cum se pregătește eroica armată rusă să facă Kievul a fost un vis urât? Sau, nu cumva, un semnal că lucrurile se mai pot repeta. A, era departe, nu ne privea pe noi! Da, era ceva mai departe, dar nu trebuie să uităm că Rusia e imensă și odată te poți trezi cu ea la ușă. Și, odată ajunsă acolo, nu bate, așa cum face toată lumea, ci o sparge. Cum a făcut în Ucraina. Dar în Siria, unde Putin l-a sprijinit din răsputeri pe dictatorul Assad, nu cumva tot eroica armată rusă a tocat orașe și a ucis mii și mii de oameni, alături de aliatul său? Ei, dar și Siria e departe, pe alt continent. Cecenia, oricât ar părea de ciudat, era, geografic, pe același continent cu noi… Dar când tancurile eroicei au ajuns la 70 de km de Tbilisi, capitala unei alte țări eliberate din strânsoarea URSS și care încerca să se alăture Vestului, nici atunci nu am înțeles ce exerciții face Putin? Atunci când a eliberat regiunile Osetia de Sud și Abhazia, s-a gândit cineva că, poate, mâine, căpcăunul de la Kremlin și-ar putea întoarce privirile spre vest? Nici când a fondat republicile Lugansk și Donețk, nici atunci? Dar când a ocupat Crimeea, e drept, fără să tragă nici un foc de armă? Atunci.
În realitate, armata rusă a lui Putin și Șoigu își face de mult timp mâna pentru o acțiune ceva mai substanțială, cum e, iată, invadarea Ucrainei. Că s-ar putea ca dirijorul răului să se fi așteptat să fie primit cu flori e altceva. Dacă ar fi fost așa și nu ar fi avut intenția să pună Ucraina la pământ, cu orașe și mai ales cu oameni, militari și civili laolaltă, s-ar fi oprit și s-ar fi făcut că era doar un exercițiu, ca să scape cu fața curată. Dar n-a mai fost nici un exercițiu, nici o încălzire, a fost însăși operațiunea principală.
Tragedia milioanelor de oameni care încearcă să scape din îmbrățișarea fratelui mai mare ne-a trezit și pe noi, ba chiar și pe ceilalți europeni. Pentru că, ne dăm seama abia acum, dacă n-am făcut-o mai devreme, că numai ceea ce e aproape de noi și chiar ne amenință e în stare să ne trezească. Atunci când vezi sutele de mii de oameni, femei, bătrâni și copii, care fug din orașele ucrainene asediate, spre vest, abia atunci înțelegi că trebuia să te fi gândit mai demult că asta urma să se întâmple. Și nu tu, cetățean simplu, care nu poți determina mare lucru, ci șefii țării tale, ai Uniunii Europene și ai NATO, care în tot acest timp, cât Putin își făcea mâna, tratau cu el ca și cum ar fi fost un șef de stat democrat, uman, atent la viața oamenilor din țara sa și deci și din celelalte dimprejur. Dar, mă întorc la o carte pe care am mai citat-o și altădată, e vorba de Sfânta Rusie de Alain Besançon. După ce ne informează că „Tehnica minciunii e la fel de veche ca Rusia.”, gânditorul francez analizează minciuna rusească din comunism: „E o minciună în două trepte.” Pe scurt, una „logică (vorbirea mincinoasă)” și una „ontologică, fiindcă aici natura însăși e falsificată prin scamatoria schimbării realității cu pseudorealitatea, care derutează gândirea interlocutorului.” Adicătelea se fac alegeri – dar astea se făceau și în comunism, pe modelul „Adame, alege-ți nevasta” – din care rezultă un parlament și un președinte, numai că acelea nu sunt, în realitate, alegeri democratice, pentru că gradul de manipulare și de falsificare e incredibil pentru un cetățean dintr-o țară unde acestea sunt mai aproape de ceea ce trebuie să fie într-o democrație. Toate astea occidentalii le știau și până acum, dar pelicula de gaze și de petrol le-a blurat eventuala imagine corectă din creier, afaceriștii au mers spre est în goana după bani, cât mai mulți bani; vorba unui economist premiat Nobel, „triumful lăcomiei” ne-a adus unde suntem.
Afaceriștii sunt singurii care s-au repezit spre est, invers decât, în alt secol, oamenii de toată mâna ajunși în teritoriile ce aveau să devină Statele Unite ale Americii. Acolo goana era spre vest. Culmea! „Spre vestul lor” ducea, în final, spre Siberia, adică spre Rusia, numai că o strâmtoare i-a oprit. Noroc cu generalul ardelean Pomuț că a negociat pentru Statele deja Unite Alaska, altfel țara tuturor posibilităților ar fi fost… nici nu vreau să mă gândesc ce ar fi fost și cum am fi fost.
Oare nimeni nu se întreabă de ce oamenii aceștia, care fug din calea răului rus, nu se îndreaptă spre est, ci spre vest, că doar nu fug după aur? Poate pentru că aurul din secolele trecute este acum pacea din societățile democrate și într-acolo se îndreaptă toți aceia amenințați de căpcăuni precum Putin sau Assad.
E îmbucurător faptul că ne-am trezit și noi, românii, și am întins o mână de ajutor celor ce fugeau din calea tancurilor rusești, așa cum o făcuseră, de altfel, și străbunicii noștri atunci când tancurile naziste invadau Polonia. E drept că, între timp, tragica paranteză comunistă a mai împietrit inimile noastre, dar libertatea, așa cum e ea, le-a pus din nou în mișcare.
Tragedia de lângă noi ne va trezi, poate, și altădată, atunci când același sau alt căpcăun va năvăli peste vreo țară pașnică și democrată, model insuportabil pentru un dictator. Și vom gândi atunci că, oricât de departe, geografic vorbind, ar fi de noi, flagelul e foarte aproape, tragedia celorlalți e, de fapt, și a noastră.
Întotdeauna când suntem fericiți, chiar dacă nu ne dăm seama de asta, că n-avem pandemie, că n-avem război, e bine, totuși, să ne amintim de finalul profetic al romanului lui Albert Camus: „…bacilul ciumei nu moare și nici nu dispare niciodată, el poate rămâne zeci de ani adormit […] și, poate, va veni o zi când, spre nenorocirea și învățătura de minte a oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o altă cetate fericită.”