Într-o scurtă prefaţă la volumul de versuri Atât (Ed. Tracus Arte, 2017), Sorin Mărculescu mărturiseşte că încheie ansamblul pus de-a lungul anilor sub titlul mallarméan Carte singură. Ar fi a şaptea secvenţă a lui, şi poate cifra 7 are cota ei de valoare simbolică. În tot ce a scris până acum, poetul a rămas fidel unei complexe formule lirice: un discurs menţinut cu fiecare carte la un grad de ermetism şi intelectualizare fără concurent în poezia română de formulă „neomodernistă”. Când am încercat odată un portret mai amplu al operei, am vorbit despre un fel de simetrie cu Mircea Ciobanu, cu observaţia că acesta, oricât şi-ar concentra expresia viziunilor sugerând cele mai aspre „pedepse”, într-o lume de agresiuni contra omului prins sub vremuri, taie totuşi în carne vie, pe când confratele său trasează, dar cu „sori mătăsoşi ca muchia securii”, ai gândului, mai degrabă evanescenţe. Unul ciopleşte în trupuri suferinde, stilizând emblematic-medieval şi cadrul şi gestul (motivat mai curând metafizic decât condiţionat istoric), celălalt lucrează cu abstractizări extreme, vizând un fel de purificare şi limpezire a informului organic, de îngheţare a unor linii foarte aproximative ale obiectelor şi decorurilor sau trecând în spaţiul mai eterat al „imnurilor”, meditaţii pătrunse de un puternic sentiment religios; însă unul neliniştit, întors spre o interioritate care caută mereu puncte de sprijin şi de orientare în tăcerea unde Dumnezeul ascuns îşi păstrează misterul impenetrabil pentru cel care-l caută „ca să vadă tot ce n-ar şti”.
Câteva figuri-simbol revin periodic în texte, precum tumulul şi ţestul – cel dintâi sugerând probabil un trecut îngropat, bornă a aducerii aminte, aproximând prin geometria conică de la suprafaţă o aspiraţie spre înalt şi spiritualizare; al doilea – vasul de lut sub care se coace ori să păstrează caldă pâinea, – sugestie, în lumea vie, a unei aşteptări, poate a altei comuniuni euharistice. Ele nu sunt însă diseminate foarte vizibil în ansamblul textelor, pentru a crea un lanţ simbolic substanţial structurant.
Primul text, intitulat imn/ tumul pare a indica de la primul vers o asemenea situare, – voinţă de concentrare a subiectului, de smulgere din concretul proliferant: „atât: ţesturi abrupte. astrele. gheaţă. silice/ în suflete noi. nevăzutul suferă şi naşte în alte măsuri: acolo s-au smuls din risipă şi într-o/ tinereţe grăbită când prânzul şi umbrele pâinii/ fumegau între ei”. Însă cu câteva rânduri mai jos, este evocat un „el” – „scribul”, schiţându-se o altă ipostază a subiectului, acum „resemnat să fie ferit de ispita de-a nu mai/ hrăni miriadele de pori pentru turme vorace”. Oscilaţie, aşadar, între austeritatea spirituală şi adeziunea la multiplul fenomenal? Oricum, un semn al ezitării şi dezorientării: „şi nici măcar nu ştie unde s-aprindă feştila/ încă o dată spre-a mântui viitorul scribului” (nota bene: simbolul feştilei va mai apărea, pus desigur în relaţie simbolică cu candela de sub icoana celui care se roagă). Aluzia la „victimele” sacre ca reprezentări ale jertfei, dar nu neapărat nevinovate, spre imediat, cu sprijin de citat biblic din Regi, unde „un om şi-a întins arcul şi a lovit din întâmplare / pe regele lui israel într-o încheietură a platoşei”; ca în final să se accepte sentimentul vulnerabilităţii fiinţei expuse întâmplării: „şi scoate-ne din crusta de fier căci glasul/ peste sânge ţi-l aşteptăm printre plămâni şi măruntaie:/ frate al nostru asasin: şi nu-ncremeneşte pământul/ căci toate cele ce sunt sunt ce el este.” Lipseşte aici majuscula pronumelui el, absentă poate intenţionat, fiindcă între divina literă mare şi cea mică a făpturii umane, poate chiar a scriitorului, încă nu s-a produs nicio distanţare. Următoarele două poeme se mişcă între aceleaşi obiecte-simbol: al doilea, tumul/ ţest, pornind de la un reper banal, induce ideea similară a unei stări indecise, între material şi spiritual: „cana de lapte pe masă prezentul/ şi-l multiplică dar la muchie ajunsă expiră/ şi nu mai ştie dacă să cadă sau să se-nalţe”. Metafora armurii „îndrăgostită în căutarea/ corpului care s-o umple şi să o poarte din lene în lene” apare destul de ambiguă: nevoie de apărare a subiectului precar, ori numai comoditate de a se şti apărat; o competiţie între înălţarea spirituală şi hrana concretă, între „senin” şi „cină”, reunite simbolic în „blocul de sare” de pe masă: „şi grav seninul şi cina şi le priveşte-n/ blocul de sare şi nelămurite descensia/ şi-ascensia aspiră să se ştie într-un înainte.// fiecare să-şi spună: nu cred în altceva: şi să uite de ei”. Se vede imediat, sub relativa încifrare imagistică, şi concurenţa, ca şi permanentă la Sorin Mărculescu, între impulsul de a da contururi, fie şi vagi obiectului, şi imixtiunea cugetării abstracte, care se grăbeşte, din exterior, să „atribuie sens” – ca să reluăm o sintagmă cunoscută -, să dezvăluie „mesajul”, indicând pragul şovăitor dintre înălţare şi cădere – „discensia” şi „ascensia”, termeni nu lipsiţi de o anume preţiozitate. Al treilea poem, ţest, face uz de un fel de parabolă: cineva sapă (arghezian?) o „groapă de la colţul porţii”, dar „acelaşi pământ urcă la loc” provocând renunţarea la actul prospector: „în cele din urmă în urme/ nu va mai săpa”, rămâne doar „latul lopeţii” ca nişte „branhii” şi ca „plămîn suspendat”, respiraţie doar promisă celui care a trudit aproape în zadar.
Am insistat asupra acestor trei texte întrucât ele propun, în ciuda încifrărilor de la fiecare pas, o aproximativă introducere în ceea ce urmează a se desfăşura ca meditaţie/ viziune în poemele următoare; care poeme vor abandona aproape total referinţele la datul existenţial concret, mereu concurat de aluzii simbolice, în favoarea reflecţiei centrate pe tema luată din teologia negativă a lui „deus absconditus”. Practic, toate poeziile modulează această temă, o reiau în nenumărate variante, într-un discurs ramificat în care se lasă destul de puţin loc închegărilor plastice ale obiectelor şi gesturilor, desfăşurând în schimb pe larg reflecţia punctată din când în când metaforic. Că divinitatea rămâne mereu în umbră e un fapt sugerat în chipuri diferite.
Această poezie de factură apăsat intelectualizată face destul de rar apel la elemente concrete, oferă abia schiţe cu linii foarte subţiri de siluete trecând printre obiecte vag aproximate (de genul: „doamna înceţoşată în negru” şi „domnul din veci scăpătat”, dintr-un poem de la începutul cărţii), indeterminările apar la fiecare pas, noţionalul domină de departe figurile spaţiale aproape şterse în frazarea discret ritualizată, încărcată reflexiv, cu inserţii de verset biblic citate ca atare, din Evanghelia lui Luca, Cartea Regilor, Psalmi, Faptele Apostolilor şi altele. (Referinţa la Teofil [= iubitorul şi iubitul de Dumnezeu] împrumutată din Evanghelia lui Luca, devine aici o figură reprezentativă pentru omul gata să se împărtăşească din revelaţiile aduse în lume de cărţile sfinte: „şi noi petrecem în tine şi-în drum Teofile îmi stai”). Accesul cititorului la vreun peisaj natural sau iconografic e obstaculat aproape tot timpul de mulţimea reflecţiilor pe tema a ceea ce nu poate fi nici cuprins, nici numit, cu salturi şi sincope de un vers la altul, cu propoziţii întrerupte de cele două puncte ortografice care sugerează o deschidere permanentă spre altceva, o tensiune către un sens rămasă în suspensie. Câte un poem se chiar încheie indecis, lăsat fără verb sau vreo altă componentă morfologică şi lărgind astfel orizontul spre un fel de gol semantic, de virtualitate a înţelesurilor posibile. Acest regim al indeterminării marcat formal în vers e evidenţiat şi de abundenţa sintagmelor negative, ele însele vagi şi abstractizate: neîntâmplare, nefiinţă, netimp, nefire, neînceput(uri), „departe de-aproape”, niciunde, fără chip, fără ştiinţă, „invizibilul de netăgăduit al întoarcerii Tale”, „cuvântul fără cuvânt”, „fără să ştii ce-i una ori alta”…
Asemenea sugestii ale absenţei, ale vidării de concretețe în spaţiu şi timp, se aglomerează, cum era şi de aşteptat, în jurul aproximării celei mai dificile, – a nonfigurabilului divin. Poemul 250 clopot, ilustrează exemplar acest efort de a da un contur oricât de vag la ceea ce e de neconturat, drept care textul va fi un loc al interferenţelor şi osmozelor dintre formula imnică, de evocare/ invocare a divinului, – demers prin excelenţă interogativ, cu accente de psalm, suită de variaţiuni pe tema imposibilităţii reprezentării sale – şi rugăciune (în „rugul aprins” de pe munte, la care şi poetul nostru face câteva trimiteri, Dumnezeu nu i s-a arătat nici lui Moise-legiuitorul decât în chip… metaforic, simbolic!). E mult aici din meditaţia ardent-neliniştită a sfinţilor, ca de pildă Ioan al Crucii, cu a sa „noapte obscură a sufletului”, spre care trimit şi alte versuri. Amintita teologie apofatică impregnează şi această secvenţă, ca întreaga suită de imnuri ale cărţii: „Îţi eşti cuvântul fără cuvânt adormirea fecundă-n nimic vorba-n nevorbă”, „cât eşti în tine fără să fii: Tu: limbă în care verbul a fi nu există: doar Tu:/ în logosul numai logos numind. Şi doar Tu:/ clopot în care limba de bronz nu va ajunge/ nicicând să izbească marginile Tale de sine/ fugind: blândul concert al lovirii de Tine niciunde;/ drept care ai nevoie (Tu ai nevoie de Tine?)/ de tigvele noastre tăiate în pară de limbile moi/ de un vestitor gângav să Te spună şi/ de Tine ca un Fiu din Tine străpuns mai/ înainte de veci ca în noi să se nască micit/ pe o cruce şi putrezind odată cu viaţa/ în toate pădurile sorilor toţi fără număr”… Şi textul continuă, înmulţind şirul reflecţiilor ce se învârt în jurul acestui cerc cu centrul pretutindeni şi cu circumferinţa nicăieri, evocând şi „temuta sofie a Ta Ţie însuţi necunoscută”, iar apoi: „eşti trupul din care cei ce pe rând nu vor fi// trup ţi-l vor fi fără trup şi în limba genezei cum// Te laşi să dispari şi să pieri neajuns: Tu doar/ căutându-Te prin noi: unic şi/ singur în toată iubirea fără de scop luminată”; şi încă: „Tu care nici de Tine nu ai nevoie ca să îţi fii/ şi să-ţi urmezi veşnicia prin umbrele noastre de pulberi: doar Tu: îndreptăţită fie-ne vara sub Tine/ şi frigul cum ni-l împarţi”. Rămân mereu nerezolvate, pentru omul derutat, întrebările reluate la nesfârşit: „cum să fii şi-ntr-una şi-n alta? cum să nu fii nici/ aici nici acolo şi totuşi să fii? şi fără istorie şi fără/ evenimente? cu tine? ce-i cu tine? înduplecarea ce e?” Absenţa în aceste versuri a majusculei de la pronumele personal trimite mai degrabă la făptura umană ce se interoghează pe sine însăşi în faţa tainelor de nedezlegat şi a acestei suite de opoziţii şi contradicţii, de afirmaţii imediat relativizate, ce par a fi deopotrivă ale spiritului său şi ale fiinţei/ nefiinţei notată mai peste tot cu literă mare, divină.
Se exprimă în astfel de versuri, reluată, sugestia autosuficienţei spiritului absolut, a Logosului întemeietor, a limitelor fiinţei umane muritoare în încercarea de a comunica cu el (vezi aluzia la limbile de foc coborâte la „cincizecime” asupra apostolilor, dar care sunt imperfect auzite, transmise de un „vestitor gângav”). Şi, dacă am citit bine, e aici şi ceva din ideea, prezentă de pildă, la un Rilke („fără de mine chipul tău dispare”), prin care Dumnezeu există de fapt doar prin oamenii în care se întrupează provizoriu. În această viziune, duhul suprem pare el însuşi un fel de putere oarbă, în căutare de sine, neconştientizată, ignorantă de propria energie, o forţă stihială infinită, rămasă etern în nelămuritul ei. Ba chiar se insinuează gândul, cumva paradoxal, că Spiritul Absolut ar patrona întreg lanţul de „răstigniri” şi suferinţe umane, omorând din… milă: „câtă milă îţi trebuie, Doamne ca să omori nenumărabila/ succesiune de mici infinituri pentru ca Tu să/ să subzişti în slăvitele autoimolări ale/ Tale nu-n timp căci timpul nu arde decât în/ pactul nescris dintre noi şi extensia nemărginită/ a rănii tale în veci putrefacte”. Ciudata milă se asociază cu dragostea, Dumnezeu poate „întineri” prin perindarea de vieţi ale omului, dar se şi jertfeşte în ipostază cristică („neîntrerupt răstignit să te strigi: eli eli lama sabachtani?”), asociind, la modul expresionist, iubirea întoarsă spre oameni cu „toată creasta de spaimă/ atotvăzătoare a găurilor negre vorace unind/ dragostea tuturor golurilor câte te-nghit eon de/ eon (iar rugă în timp?) câte abisuri de arătări cu dinţi cât o lume şi păduri culcate de vânturi/ fierbinţi pământuri şi toate braţele Tale spre/ Tine întinse fără răgaz spre ochii tăi din/ orbite ca să ţi-i smulgi”… Vedere supremă, dar şi orbire înspăimântată de suferinţele fără sfârşit, fără a exclude cruzimea ori indiferenţa, ori un fel de insolit egoism (dacă se poate vorbi în aceşti termeni despre un eu-non-eu, fără margini şi timp): „cât mort monument ridicat/ fără margini doar să ştii că ţi-ai dat să Te/ plimbi singur cu Tine-n grădina cu crini/ muribunzi ca moartea fără de moarte să Ţi-o/ îmbuneze cu viaţa Doamne ridicată pe umbrele/ noastre”…
Însumând rapid câteva din aproximările acestor ipostaze ale Divinului, înmulţite şi întorcându-se circular cu fiecare poem, fără a evita întotdeauna impresia de redundanţă, am putea ajunge (însă putem fi siguri?) la o varietate de sugestii privind natura „dumnezeului ascuns”: în faţa misterului absolut, subiectul uman (poetic) nu poate decât să facă supoziţii ce se pot contrazice, – Dumnezeu se naşte din sine, se caută mereu ca şi cum n-ar fi niciodată sigur de el, îşi împarte Totalitatea în fărâme de fiinţe muritoare, se răstigneşte în figura lui Isus Cristos, pare prezent în tot ce există, dar se şi sustrage, de fapt, mereu cunoaşterii omului precar; i se poate atribui şi o solitudine orgolioasă în izolarea din „grădina” cu crini, şi puri şi otrăvitori, paradisiacă, însă poate fi şi iubitor de oameni; un ghem de contradicţii şi de tensiuni ale unei fiinţe/ nefiinţă, – o coincidentia oppositorum – pierdută în „golul metafizic”, într-atât de greu (chiar imposibil) de identificat încât omul muritor şi suferind dispune doar de imaginaţia solicitată să umple cumva acest gol, făcând la nesfârşit speculaţii, ca variaţiuni pe tema unică a lui „deus absconditus”. Tot ce schiţează el ca supoziţie e, cum se întreabă undeva, „ce maldăr de margini se macină una în alta/ şi ca un tulnic egal se rostogoleşte în propriu-i/ sunet şi sunetul rotunjit îşi e într-o/ nouă explozie pregătindu-şi renaşterea-n/ ocniţa goală: priveghiul ne umple de noi/ când golul mântuitor ne aşteaptă şi tace” (233). Desene vagi, ca pe peretele de firidă goală, arghezian… În alte locuri, întrebări îndreptate către acelaşi gol şi necunoscut: „cum să mi te mai laud şi cu copia să mi te despic/ în ascunsul ascunselor când nici Tu nu-ţi mai/ ştii socoteala nefirii şi ţie însuţi Te laşi moştenire/ în milesime de-nchipuiri inaccesibile?” Sau întrebarea: „câte vecii de-ntuneric ard într-o candelă?”. Încă şi încă o dată e căutată „dovada de tine”: „aştept/ bucuria ca o treaptă să-ţi fiu şi-n dovada de tine să mă sufoc”: contopire mistică cu Absolutul. Rămâne, aşadar numai ruga şi speranţa unei fuziuni cu „Totul neîmpărţit”; şi un plâns cu „bucurii amestecate de nădejde”, – cel ce se roagă fiind conştient de mărginirea sa definitivă, acceptând un soi de docta ignorantia, ca a lui Nicolaus Cusanus, formulă care sugerează conştientizarea imposibilităţii de a-l defini reaţional pe Dumnezeu, care rămâne veşnic mai presus de orice înţelegere umană.
Legătura cu scrisul, cu opera poetică, nu poate lipsi din acest şir de reflecţii şi întrebări. Conştient de „întâmplarea” existenţială care este, „scribul” se vede angajat şi încurajat în căutarea unor inefabile ale spiritului şi ale propriului eu profund (la altă pagină: „ochiul spre sine întors”), uzând, pentru a le sugera, de sintagme negative, ca tot atâtea obstacole dificil de trecut în drumul spre expresie: „mai mult sau mai puţin întâmplătorul/ scrib tot mai nescrisului glas întărească-se/ în pergamentul din geam în sticla văzului/ de nestrăbătut în rana de nepipăit în drumul de/ neparcurs până la ţinta tot mai retrasă din el”. Unul dintre numele poeziei, al spaţiului conjectural-imaginativ, este în mod tradiţional cântecul: „Tu care toate le eşti fără/ să trebuiască a fi iartă-ne nouă şi-adună-ne/ căci atâta cât cântec mai eşti povestit ne poţi fi: şi cât ne povestim din răsărit şi apus/ Te iubim”… Subiectul poetic se vede o dată „liber întins spre neatins”, căutând expresia verbală – „icoană frastică”, „literă”, „ideogramă”, încercând să transfere „filosofia de-afară” către o trăire lăuntrică (188). În alt poem, „urcuşul spre Divin, care e şi unul al fiinţei supreme în sine („urci tot în/ Tine cu noi târându-te în noi cei aleşi fără tine”), apare tot sub semnul nedesăvârşirii, al aproximării imperfecte şi stângace a Celui căutat: „noi văzul prelungit în lentile noi bâlbâirea în reduplicări / noi o proteză însângerată cu care tot alungind-o bâjbâim spre Tine fără ca Tu însuţi să ştii cum te chemi”… Indescifrabilă ar rămâne şi „cartea singură”, scoasă explicit de sub patronajul mallarméan, poate fiindcă nu mai poate avea pretenţia de a concentra în sine Totul lumii – „cu adevărat cartea/ cea singură din şirul însingurărilor e din ce în ce/ mai singură: singură de tot: fără autor fără/ model. oricum nu mallarmé: nici supra-autorul nu mai crede în sine şi-n/ autorul mărunt şi nu mai are nevoie de scris”… Oboseală, renunţare la încercarea de descifrare a ceea ce ar trebui să rămână pe veci ascuns în indeterminarea ultimă? O secvenţă din imnul 120 – grădină poate oferi un concentrat semnificativ şi pentru căutarea dureros-obstinată a subiectului uman îndreptată spre închegarea verbală a imaginii Celui-fără-chip: „cascada de cuvinte se va opri vrând-nevrând/ răpusă de chin: dar mereu mai este până atunci: o milisecundă o nanosecundă un timp zero scindat/ în alte vorbe înjumătăţite de tumuli: vechiul argument al imobilităţii jubilează în sine: e-o fierbere de/ movile uscate în grădina tăiată de melci şi-n spaţiul/ îngăduit de El însuşi cu brăţările devenirii pe coapse: singurul Lui cuvânt mărunţit de cuvintele lumilor: cresc tumulii dinspre ei în spre noi în nerostit în/ dezarticulat în nedespărţit în neatins în neîntinderea/ binecuvântată a tuturor începuturilor sub aceeaşi cupolă/ a inexistării fecunde”… Se poate identifica din nou în acest fragment competiţia dintre planul reflexiv al discursului, ce admite chiar termeni foarte abstracţi în precizia lor rece, cu mici treceri ale „ideii” în sensibil, sau reintroducând în circuitul simbolic imaginea, relativ rar prezentă, a grădinii şi a tumulului, descrise mai sus, ca un fel de spaţiu prezidat de spirit, cu borne ale rememorării trecutului mort, care mai înscriu în ele, chiar deteriorate fiind, aspiraţia spre Înaltul spiritual.
Ar fi multe de comentat în legătură cu aceste poeme care, dincolo de câteva linii limpezi, relativ ordonatoare ale vectorilor de sens, se ramifică, cum spuneam, în foarte multe direcţii, schimbă rapid registrul imagistic, amestecă abstractul cu concretul, aducând pe alocuri în pagină chiar date de viaţă cotidiană în decor bucureştean, evocând, dar destul de vag, secvenţe biografice, rămase totuşi în plan secund, acoperite de abundentul flux discursiv orientat spre alte orizonturi ale meditaţiei. Ca în celelalte secvenţe ale ciclului „Cărţii singure”, Sorin Mărculescu caută şi aici exprimarea cât mai ocolită a „mesajului”, fraza sa e plină de meandre ce deviază mereu cursul spre Sens, care e împiedicat uneori de recursul la vocabule rare, terminologie filosofică şi teologică, cu concepte lăsate, descărnate, la vedere. Rezultă, totuşi, din toate acestea un fel de ritmicitate ritualică, cu model preponderent în versetul biblic, a versurilor saturate de variaţiuni pe amintita temă centrală a paradoxalei prezenţe/ absenţe a divinului, nu departe de celălalt concept, deus otiosus, zeul care nu mai intervine în mersul lumii, un zeu neutru, cum s-a mai spus. Viziunea acestor „imnuri” ar putea fi situată undeva pe pragul dintre aceste „figuri”, lăsând liberă interpretarea, dată fiind multiplicitatea situărilor fiinţei supreme într-un spaţiu imaginar ce stă sub semnul concidenţei contrariilor. Acest discurs aluvionar, oscilând între polii extremi ai cugetării şi imaginarului, transmite o stare de nelinişte a căutării înţelesurilor supreme. Până la urmă dificultatea lecturii, deloc mică, face simetrie cu eforturile ca şi sisifice al eului liric de a da un contur oricât de aproximativ unui Dumnezeu ce se sustrage mereu întruchipării. E un efort dureros cumva surdinizat, fără accente retorice de lamentaţie, la care subiectul uman se supune cu un fel de resemnare tristă, luminată totuşi de aura rugăciunii şi a credinţei omului ce-şi recunoaşte limitele în faţa celui „cu totul altul”, a Sacrului.
Sorin Mărculescu, Atât, Tracus Arte, 2017