S-a dovedit încă o dată că atunci când sunt scoase la lumină documente de arhivă, chiar şi cele mai puţin spectaculoase, cum sunt cele notariale, îţi pot prilejui aflarea unor lucruri interesante. Scotocind zilele trecute prin actele ce priveau o dezbatere succesorală, am descoperit, alături de parfumul epocii, şi o „poveste” inedită de la începutul anilor douăzeci ai secolului trecut : modalitatea concertă în care statul român venea în ajutorul salariaţilor care doreau să-şi construiască o casă. Astfel, fără să fie nevoie de achitarea unui avans, societatea unde solicitantul lucra, în cazul nostru, Societatea Comunală a Transporturilor Bucureşti, încheia cu salariatul său un „contract de împrumut garantat cu ipotecă”, vizat de Administraţia Financiară, pentru o anumită sumă de bani. Dovada eliberării sumei se făcea prin registratura societăţii şi, desigur, banii se rambursau în rate lunare din salariul împrumutatului. Garanţia o constituia însăşi locuinţa aflată în construcţie şi terenul aferent, pus la dispoziţie tot de respectiva societate.
Desigur, toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nivelul salariului nu ar fi acoperit atât nevoile curente ale familiei cât şi rambursarea creditului.
Fără a intra în amănunte, să remarcăm, totuşi, simplitatea deosebită, în fond, normală, a procedurii, eficienţa ei maximă prin comparaţie cu stufoasa încrengătură birocratică de azi.
Fără să idealizăm, putem spune că aşa s-a întemeiat „bunul meşteşug” al vieţii de atunci, aşa au luat naştere o serie de cartiere ale Bucureştiului – Viilor şi Griviţa, sunt două dintre ele –, cu familii aşezate la casele lor, în tihna unei existenţe patriarhale, „leneşă, de trai bun şi lesnicioasă pentru toată lumea”, cum o caracterizează Constantin Beldie în Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti (1900-1950). Şi tot acest autor continuă, în admirabila sa carte de memorii: „În Bucureştiul de odinioară, oraşul cu o sută de oraşe, atât de drag prietenului Tudor Arghezi pentru dulceaţa vieţii şi pitorescul promiscuităţii, scriitorul aici de faţă a putut privi într-o lungă, prea lungă, jumătate de veac la desfăşurarea unor prefaceri epocale, legate toate de scurgerea neliniştită şi implacabilă a vremilor, dar şi de invenţiile tehnice care au făcut viaţa noastră mai comodă, mai facilă, mai suportabilă şi, în acelaşi timp, mai activă, mai intensă, dirijând chiar viaţa noastră de fiecare zi, creierul şi nervii noştri, munca şi amuzamentele noastre, şi care au schimbat, prin trecerea acestor amar de ani, mai toată înfăţişarea şi treapădul extern al acestui oraş, dacă nu chiar ceva din palpitul organelor sale intime cu funcţiuni esenţiale şi secrete”.
Este epoca unui nemaiîntâlnit avânt în construcţii şi amenajări edilitate, care pune capăt unor timpuri şi stări de lucruri ancorate în derizoriu, mediocritate şi subdezvoltare. Victoriile minţii şi ale faptelor pun pe harta Bucureştiului clădiri care, astăzi, îi conferă şi conservă identitatea: Casa de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie, Palatul Poştelor, Muzeul Naţional de Istorie a României, Cercul Militar, Ateneul Român, Noul Palat Regal, Palatul Cantacuzino, Casa Monteoru, Casa Dissescu, Biserica Stavropoleos, Biserica Kretzulescu, Palatul Ştirbey, Palatul Sturdza şi încă multe altele.
Pentru prima dată, acest „oraş al contrastelor”, cum îl defineşte artistul fotograf Willy Pragher, care face un „portret” în imagini al metamorfozei sale, capătă, chiar dacă timid, o viziune de ansamblu care încearcă să îmbine simplitatea primitivă cu rafinamentul marilor capitale europene, un urbanism aristocratic cu unul popular. Albumul său fotografic din anul 1941 ne arată un Bucureşti al „contrastelor dintre Orient şi Occident, dintre ceea ce e vechi şi ceea ce e nou, dintre simplitatea primitivă şi cea mai recentă cucerire a civilizaţiei”.
„Cordon sanitar al Europei în faţa bolşevismului”, România reîntregită construia, material şi spiritual, gustul oamenilor se rafina, în pas cu civilizaţia occidentală : „pentru formele frumosului estetic, în pictură şi sculptură ; pentru arhitectură, în locuinţe, clădiri publice şi uzine, pentru artele aplicate, în mobilier şi obiecte uzuale ; pentru moda îmbrăcămintei, la femei şi la bărbaţi”, cum sintetizează tot Constantin Beldie spiritul acelei epoci. Autorul ne dă amănunte interesante despre „antropologia omului bucureştean”, personalităţi importante, culturale sau politice, dar şi trăitori din „slujbuliţe mărunte”, toţi cultivând însă „flacăra” unei vieţi normale, cu plimbări la Şosea, cu întâlniri la o cafea, la firme cu faimă, precum Capşa, Riegler sau Nestor, dar şi la mai modestele Cafe Macedonia sau Lăptăria studenţilor din strada Academiei.
Din păcate, de la mijlocul secolului trecut, odată cu instalarea noului regim de teroare şi privaţiuni peste această lume, peste realizările interbelice a început să apese, să sfârtece şi să o trimită în neant, mai ales în ultimul deceniu; „opera” comunismului sălbatic şi iraţional ; epoca de dezlănţuită bestialitate a lui Ceauşescu.
Pentru a-i da veridicitate şi pregnanţă acestui trist capitol din istoria Bucureştiului şi a ţării, am apelat tot la o carte, de data aceasta scrisă de un om străin de meleagurile noastre, dar atât de legat sufleteşte de România : scriitoarea poloneză Margo Rejmer. Cartea sa, Bucureşti. Praf şi sânge este o radiografie empatică dar şi necruţătoare a Bucureştiului de azi, care încă suferă din cauza rănilor trecutului, răni care se văd în clădirile „avariate ca nişte dinţi smulşi şi rupţi din maxilar”, care „arată de parcă tocmai şi-ar fi smuls pielea, ca şi cum întregul oraş s-ar fi despuiat şi ar fi devenit o pupă, şi doar pe alocuri de sub păstaia verde răsărea una nouă şi netedă”.
Capitolul în care autoarea vorbeşte despre Casa Poporului, „Cavoul dumnezeului universal”, este cel mai impresionant. Da, şi despre această a doua „întâmplare” din secolul trecut, pe care mulţi au uitat-o, este vorba, spre o semnificativă comparaţie, în aceste însemnări, şi despre care autoarea poloneză scrie fraze tulburătoare : „Astăzi, Casa poporului, această piramidă a lăcomiei lui Ceauşescu, un hambar de marmură în cinstea orgoliului şi a nebuniei lui, care trebuia să fie un palat de aur curat şi s-a dovedit a fi pentru el un cavou luxos (…). Mulţimi din lumea întreagă nu fac decât să se minuneze cât e de simplu, într-un fel : să dărâmi mii de case, câteva biserici, câteva şcoli şi spitale şi să ridici un palat inspirat de clădirile din Lună”.
Puţini îşi mai amintesc azi ce drame a însemnat ridicarea acestei clădiri a ororilor pentru care a fost ras de pe faţa pământului un întreg cartier, Uranus, cu „peste nouă mii trei sute de case demolate”, multe dintre ele vile cu etaj datând de la începutul secolului al XIX-lea, „cu balcoane din fier forjat, cu scări împodobite cu lemn exotic şi faţade din piatră italienească”. Mii de oameni au fost obligaţi să semneze, „cu mâini tremurânde”, că sunt de acord să-şi vadă casele transformate într-un deşert de moloz sub loviturile buldozerelor, ca, apoi, să-şi prăpădească viaţa în apartamentele agăţate pe verticala mizeriei din noile cartiere muncitoreşti. În viziunea fostului cizmar, Bulevardul Victoria Socialismului, cu moţul său uriaş, îmbrăcate într-un pustiu de beton, în care oamenii erau reduşi la scara unor furnici, trebuia să înlocuiască cartierele ce aminteau de alte timpuri, să împlinească visul faraonic al unui scelerat. Prinşi în măreţul proiect, românii trebuiau să uite de lipsurile care le măcinau viaţa, făuritorii de ode ceauşiste să mai adauge câteva epitete greţoase la portretul celui zeificat zi de zi, până la mumificare.
Astăzi, scrie Margo Rejmer, faraonica alcătuire „se iveşte dintre case ca un monstru în liniştea nopţii, greoi, cu sute de ochi negri, cu nesfârşite mâzgălituri ale ornamentaţiilor de prost gust, un monstru care se topeşte în aerul neclar, o caracatiţă uriaşă care urmăreşte oraşul”.
Iată, aşadar, două momente din curgerea unui secol, două moduri de a te raporta la oameni, de la normalitate la anormalitate şi consecinţele acesteia din urmă care nu pot şi nu trebuie să fie uitate.