1. În urma unei îndelungate experiențe în critica literară și în didactica acesteia, în cartea sa Expresivitatea involuntară (București, Cartea Românească, 2017, ediția a II-a a unui text din 1977), Eugen Negrici reconsideră punctele forte ale propriilor succese pentru care mulți cercetători, de toate vârstele, îl apreciază, și devansează itinerariile cu jaloane prestabilite ale criticii dominate de constructele teoretice ale artisticității (literarității).
Conceptul nou, sub steagul căruia pune această evadare, acela al expresivității involuntare, îl transpune „din peisajul bolnav al literaturii române contemporane” în „rezervația textelor primitive, paraliterare sau, pur și simplu, neliterare în intenție”, mânat de „plăcerea cutreierării printre ruine (…) în căutarea sentimentului necunoscut al libertății”, scăpat din „țarcul beletristicii epocii de aur” (p. 8). În noul univers literar, era scăpat, totodată, de presiunea comandamentului politic și de determinismul dogmatic al grupărilor literare. Autorul își devoalează „mai vechea mea neîncredere în literatură în general” (p. 8). Metafora acesteia, surprinsă magistral, consemnează, se pare, avatarurile profesiei, „pe măsura acțiunii hipertrofice și tiranic prestigioase a criticii, pe măsura preluării de către școală și universitate a ierarhiilor și clasificărilor impuse de unul sau cel mult doi inductori de opinie – o tribună cu locuri indicate dinainte, fixate oficial, pe care stăteau personaje pierdute sub mormane de decorații” (p. 8).
Cartea își asumă un rechizitoriu amănunțit făcut criticii academice de un expert în domeniu, care, el însuși, a excelat în câteva din tarele incriminate. Fiind vorba de detașare (evadare), întrebările obișnuite sunt: de ce, încotro, pentru ce și cum?
1.1. Etiologia crizei criticii literare evocate de Eugen Negrici este, în fond, o descriere esențială a conceptului de receptare dirijată, ce presupune atât factori literari, cât și neliterari.
Primii sunt trecuți pe lista cea mai lungă și alcătuiesc „tabloul decăderii spiritului critic” (p. 8), ce realizează în fapt exerciții de percepție artistică, dirijată de „inerțiile de lectură și de achiziții pasive de standarde de înțelegere și judecată” (p. 13). La aceeași pagină, sunt evidențiați, de asemenea: „un dialog polemic în jurul notei bune și notei rele”; „comentatori stângaci sau limitați de convenții”; „inerția psihologică și intelectuală a interpretului ce au condus la platitudini și forme consumate”; „conformarea comodă la scheme de înțelegere consolidate”; „dogmatismul ținutei interpretative”; „scara restrânsă și înghețată a valorilor”; „cortegiul de odihnitoare opinii standardizate, de goale formule oraculare, de ticuri verbale, de simboluri figurative” (p. 13). În continuare, este evaluat mimetismul interpretativ, constând în docilitatea excesivă față de anumite figuri tutelare, inductori de opinie, ce puneau sub semnul întrebării obiectivitatea actului critic. De asemenea, dogmatismul evaluării, fixitatea diagnosticelor venite din orgoliul ireversibilității propriului verdict. Aceasta în ciuda faptului că receptarea operei este relativă (opera aperta) și ar impune „renunțarea la pretenția imparțialității totale și a adevărului definitiv, univoc” (p. 14). De altfel, subliniază criticul, „istoriile literare, oricât de academice, oricât de tratate ar fi, tot evitând impresionismele, nu vor cuprinde caracterizări imparțiale, ci puncte de vedere” (p. 15).
Factorii extraliterari, mai puțin numeroși, dar polarizați ca o rațiune dominantă, transformaseră, în timp, critica în „acea meserie clientelară” (p. 7), cu efecte distructive în procesul de politizare a culturii. Comandamentul era „să nu apere și să nu promoveze, de cele mai multe ori în exces, textele celor loviți de Putere ori să nu subestimeze sau să nu ignore pe cele ale preferaților Puterii” (p. 7). Aceste pasaje amintesc de o altă carte celebră a lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism (2002, 2003).
În postcomunism, factorii extraliterari și-au pierdut intensitatea, rămânând numai cei ai politicilor culturale. Arsenalul axiologic al criticii literare, direcționate spre textele dominate de intenționalitate, a funcționat în continuare în aceeași inerție: „slăbiciunile evidente ale instrumentalului analitic, superbia nefondată a inductorilor de opinie și vanitatea neghioabă a reprezentanților care considerau că simpla parafrazare ingenioasă poate să țină loc de orice” (p. 8). Rescriind Introducere în poezia contemporană sub titlul Sistematica poeziei (1988), criticul constată, încă o dată, cât de puternică este, în literatura română, tendința de instituționalizare, anchilozarea teoretică a demersului critic și își propune „de a întârzia prin toate mijloacele la îndemână, intrarea în doxa a produsului artistic, socializarea lui, ca și instituționalizarea schemelor perceptive”, știind „cât de neiertătoare sunt constrângerile (legile) care duc la această lume de cazuri identice prohodită de Nietzsche” (p. 9).
1.2. A doua întrebare fundamentală („quo vadis?”), pe care și-o pune cititorul acestei cărți surprinzătoare, este dacă autorul găsește un spațiu liber, nemarcat de inerțiile criticii literare, pe care să-și probeze caracterul operațional al noului instrumentar critic. Traiectoria este foarte clar asumată: „…m-am întors cu toată energia spre rezervația textelor primitive, paraliterare sau, pur și simplu, neliterare în intenție, unde nimeni nu îmi putea răpi plăcerea cutreierării printre ruine, de-a lungul desenelor neobosite ale pereților igrasioși, printre formațiuni geologice stranii și miraculoase întocmiri infantile” (p. 8).
Este presupusă o delimitare a literaturii înseși, concomitent cu cea a demersului critic implicat, în funcție de intenționalitatea actelor de limbaj care alcătuiesc textul și metatextul. Când este luată în calcul intenționalitatea operei, demersul critic este „înțeles ca identificare și descifrare a intenției autorului”, ambele fiind „la originea învelișului de previzibil și generalitate al artei, ca și a semnelor ei de scleroză” (p. 9).
Când nu sunt luate în calcul intenționalitatea și demonstrarea ei, Eugen Negrici consideră că „în puterea noastră de a descoperi elemente dinafara intenției producătorului stă viața obiectului – artistic și nonartistic”, trăită „printr-o implicare activă, înnoitoare a interpretului comentator, care numai astfel va încerca senzația resurectivă a trăirii plurale, a intensificării sentimentului Ființei” (p. 10).
1.3. Această întoarcere spre operele lăsate în urmă de exegeza literară presupune mai multe aspecte: cum și de ce trebuie reevaluate ele; cum pot fi situate în raport cu legea mutației valorilor estetice; dacă între receptarea/ interpretarea critică și cea a lectorului obișnuit prima își mai asumă rolul de dirigent pentru cea de-a doua.
Restaurarea la lectură a corpusului de texte vizat de autor constituie, în primul rând, o reabilitare a lor, cerută de „neșansa respectivelor epoci, care au avut parte de comentatori stângaci sau limitați de convenții”; de „inerția psihologică, intelectuală, a interpretului”. Acestea au umplut lumea „de platitudini și forme consumate” (p. 13).
În viziunea criticului, aceștia n-au luat în calcul marcatorii expresivității involuntare, neglijând faptul că „în interpretare nu există criterii absolute” (p. 15). Or, acesta este un lucru foarte important, întrucât, „ignorând mobilurile autorului, vom putea completa posibilitățile libere ale universului operei și ne va fi ușor să-i înmulțim acestuia miracolele” (p. 18).
Prin această nouă viziune, științele literaturii se plasează „în procesul deschis de identificare a unor posibilități mereu noi ale operei, pentru că opera însăși se află într-un proces de semioză deschisă. Se realizează un uriaș câștig de vitalitate care devine indispensabil dăinuirii fenomenului interpretativ” (p. 18). O astfel de regenerare în timp (formativitate, cum o numește autorul) este în funcție de structura de așteptare a receptorului, care diferă de la un individ la altul și de la epocă la epocă.
Văzută în felul acesta, legea unei receptări plurale, în funcție de diversitatea marcatorilor de expresivitate, reconsideră în mare parte legea mutației valorilor estetice, instituită de Eugen Lovinescu. Mutația se poate produce nu numai prin deversarea în cimitirul textelor uzate, ce nu mai satisfac interesele de lectură ale unei anumite epoci, ci și invers, prin revitalizarea unor opere „trecute”: „ne vom elibera de temerile în legătură cu procesul de îmbătrânire și de moarte a cărților, fiindcă amintitul raport implică istoria vie a interpretării operei” (p. 18).
Eugen Negrici își propune să valorifice forța operațională a conceptului de expresivitate involuntară („avantajele extraordinare ale expresivității involuntare” – p. 9) printr-un efort integrator al acesteia cu arsenalul artisticității, pentru a nu se mai comite inerțiile trecute, conștient fiind că „vitalizarea interpretării nu poate să nu conducă la însăși vitalitatea artei” (p. 13). Se înțelege că pluralitatea interpretărilor este posibilă/ necesară și la criticii profesioniști și la lectorii obișnuiți, această libertate anulând inductorii de opinie de la unii la ceilalți, întrucât „varietatea execuțiilor individuale… face ca lectura să fie complementară creației” (p. 19).
1.4. Metodologia receptării/ interpretării prin convocarea marcatorilor de expresivitate involuntară funcționează în două chei teoretice. Prima presupune o resurecție a convențiilor criticii tradiționale, într-o viziune complexă și foarte modernă. Ea nu este totuși totală, ci presupune o tranziție: „Nu avem pretenția ca parametrii tradiționali și convențiile tipice să fie integral înlocuite, pentru că e simplu și uman să înfrunți o realitate conform schemelor de înțelegere consolidate” (p. 19).
Deși pare plasată în plan secund, trebuie evidențiată intersecția cu principiile pragmaliteraturii actuale. Sigur, întregul registru teoretic se bazează, printre multe altele, pe filozofia lui Nietzsche (libertatea și împlinirea Ființei), pe psihologia cunoașterii în accepția lui Piaget (personalizarea modelării), pe teoria receptării plurale a lui Umberto Eco.
1.4.1. Se pleacă în procesul de interpretare de la deplasarea dinspre fenomenologia creației, ipostaziată în relația creator – operă (intenționalul exclude, în viziunea criticului, plusul de vitalitate), spre fenomenologia raportului dintre operă și cititor. Multe avantaje ale acestei mutații au fost evidențiate mai sus.
1.4.1.1. Opera, înțeleasă ca formă, ca un câmp de posibilități, este reconstruită semantic de lectorul însuși, în funcție de aptitudinile lui de lectură. Se parcurge astfel drumul de la operă ca Rostire singulară (Jenny, 1999), la Opera aperta (Eco, 2014). Se propune o extindere a universului de lectură, prin lectura plurală, întrucât astfel, „ne va fi ușor să aducem din zona semnificațiilor latente în zona expresivității (iată un avantaj nebănuit), texte destinate, inițial, unor alte funcții”. De asemenea, „E binevenită… și pentru literatura noastră un număr apreciabil de scriitori depășiți de propriul lor talent, mai puțin înclinați să mediteze asupra instrumentului profesiunii lor” (p. 19).
Pentru astfel de opere, rolul cititorului / interpret este decisiv: „vom încerca, în calitate de cititor, să multiplicăm asociațiile sugerate de complexul de stimuli ai oricărui text”; preocuparea „spre înmulțirea efectelor expresive ale interpretării” (p. 18). În sistemul metodologic al lecturii se așteaptă „să se obțină un maximum de semnificații, tocmai prin integrarea sensibilității interpretului prezent în proces”; „alte dimensiuni ale realității artistice cunoscute” (p. 19). Conform teoriei lui Umberto Eco, aceea a operei deschise, procesul lecturii „nu poate fi o simplă receptare, ci o adevărată recreare, o semioză deschisă, un raport complex de interacțiune și integrare între conștiința prezentă în proces și jocul de stimuli pe care îl provoacă obiectul cunoașterii” (p. 21).
În altă operă a lui Eco, Struttura assente (Milano, 1969), mesajul este definit prin „universul conotațiilor semantice, al asocierilor emotive, al reacțiilor fiziologice pe care structura lui ambiguă și autoreflexivă le-a suscitat” (cf. p. 22). Însă, precizează Eugen Negrici, de multe ori, mesajul vizat de intenționalitatea autorului nu coincide cu cel recreat printr-o „refacere activă” de cititor, așa încât „a interpreta înseamnă pentru noi a descoperi într-un mesaj alte mesaje” care nu sunt altceva decât „relevarea conținutului latent, dincolo și, uneori, împotriva voinței autorului ” (p. 23).
Definiția expresivității involuntare din punctul de vedere al receptării se constituie din ignorarea intenționalității autorului prin disponibilitatea interpretativă a lectorului: „Tot ce se naște înafara acestor intenții și semnifică intră în conceptul, despre care vom mai vorbi, al expresivității involuntare” (p. 25). Acest lucru este mai dificil pentru operele prezente, neintrate încă pe toboganul mutației valorilor estetice, și asta „pentru că sistemul de semnificații cu care revenim în proces nu a avut timp să se modifice” (p. 31).
Pentru textele vechi însă, literare și neliterare, intenționalitatea se înregimentează în rândul semnificațiilor purtătoare de multe conotații, din planul secundar, recreat și el la lectură prin marcatorii expresivității involuntare: „Cel mai limpede stau lucrurile cu textele de literatură veche”, întrucât formele lor, „născute într-un cadru natural foarte diferit de cel de azi, devin cu ușurință noi (sub raport semnificativ) într-un cu totul alt context” (p. 30-31).
Și asta pentru că obiectivul cercetării de față este „o recitire a textelor mai vechi, admise mai greu în marginea literaturii… De asemenea, folosind mutațiile petrecute în conștiința estetică (…) vom interpreta texte valoroase, dar clasificate într-un anumit fel în studiile scrise la o altă fază de înțelegere artistică, în care se uza de categorii pe care a venit momentul să le substituim” (p. 29-30). Pentru că marcatorii expresivității se schimbă și ei în timp: „Ceea ce a fost semnificativ pentru critica unei epoci (…) rămâne valoare istorică dacă încetează să mai semnifice în raport cu sistemul de referință al epocii noastre” (p. 32).
Printr-o astfel de înțelegere dinamică a receptării, „a recuperării intermitente”, se propune, de fapt, „o integrare diacronică” prin care „operele ar scăpa de eroziunea timpului” (p. 34).
1.4.1.2. După enumerarea atâtor considerații despre operă, din perspectiva noului tip de receptare/ recreare, se cuvine instituită și instanța fundamentală a receptorului (lectorului, interpretului). Ea este foarte bine reprezentată în cartea lui Eugen Negrici, într-o manieră eseistică, prin sublinierea ocazională a sensurilor fundamentale ale conceptului. Însă trebuie precizată de la început schema structurală a componentelor acestuia. Este adevărat că acest lucru nu este practicat în critica literară nici astăzi. Dar, cu mult timp înainte, E. Hennequin, în cartea lui, Critica științifică, concepuse un profil estopsihologic al scriitorului/ interpretului (Hennequin, 1981, p. 119), necesar astăzi pentru valorificarea teoriei din perspectiva actuală a pragmaliteraturii (și aceasta din urmă, prezentă, aproape obsesiv, prin teoria coșeriană a contextului, în cartea lui E. Negrici). În teoria modernă a receptării, un astfel de profil este reprezentat prin sintagma mai recentă sistem de așteptare, definit astfel: „Profund determinate istoric, sistemele de așteptări pot fi alcătuite din obișnuințe retorice (convenții semantice de proporție, raportul de instituire prin referire la real sau verosimil, mode, referințe lingvistice), din obișnuințe ideologice (universul științei, cel al culturii destinatarului, dar și al grupului căruia acesta îi aparține” – p. 26).
Componentele personalității receptorului acționează sinergic, așa încât, deși vor fi prezentate pe rând, ele sunt, într-o proporție mai mare sau, uneori, mai mică, indispensabile.
Lectum – dictum (contextul expectativ). Se referă la „expertiza” literară și lingvistică a lectorului. Primul termen (= ceea ce a citit) consemnează experiența de lectură, fiindcă, în funcție de aceasta, el poate face raportări și își poate exercita „propriile abitudini sistematizante” (p. 20), „un apprentissage, întemeiat pe exerciții de percepție” (p. 28), creîndu-se așa-zisele „tipare perceptive”, în funcție de așa-zisele „amintiri de lectură” (p. 30); „întreaga lui experiență acumulată” (p. 20); „lecturile sale eșalonate de-a lungul timpului” (p. 29). Pentru că, de fapt, istoricul lecturii devoalează o exersare în timp a sensibilității.
Din punctul de vedere al interpretului, al lectorului avizat, profesionist, această componentă se referă și la sistemul teoretic asumat, din perspectiva căruia se face interpretarea. Uneori, când gradul de detașare este mai avansat, interpretarea se poate face, ca exerciții de lectură/ interpretare, din perspective diferite de către același lector.
Al doilea termen, dictum, se referă, în primul rând, la bagajul lingvistic al lectorului cu care vine la întâlnirea cu textul, altfel spus, în teoriile mai moderne, la competența lingvistică. Bagajul lingvistic constituie, în fond, ferestrele pe care le are deschise lectorul pentru a pătrunde prin ele lumina semnificațiilor operei. Uneori ferestrele pot fi înguste sau opace. În fenomenul de traducere, similar în multe aspecte cu cel de receptare, a fost incriminată, la începutul secolului al XIX-lea, sărăcia limbii române înseși.
Dar importantă rămâne, din punctul de vedere al receptării, exercitarea limbii prin discursul operei (orice operă este în primul rând limbaj).
Căutând să se delimiteze de capcanele expresiilor anchilozate din critica literară a interpreților, Eugen Negrici transferă problema de la lector la cartea de critică: „Conștienți de convențiile limbajului și de primejdia înțepenirii oricărui act de cunoaștere în plasa cuvintelor, nu vom înceta totuși, de-a lungul analizelor din carte, să ne opunem pe cât posibil fascinației exercitate de formulele de reprezentare și de înțelegere clasificatoare” (p. 19-20).
Trebuie remarcat că, în teoria receptării, deși pleacă de la mecanismele perceptive din psihologia lui J. Piaget, și nu de la lingviști, Eugen Negrici intuiește exact mecanismul fenomenului, care coincide cu cel dezvoltat teoretic de Bühler, de Coșeriu sau, mai aproape de literatură, plecând de la ei, de Ștefan Munteanu. Acesta din urmă preciza: „Există uneori, chiar în vorbirea comună, sentimentul că semnul lingvistic nu este decât expresia parțială a gândirii, că nu a fost cuprins totul în cuvinte, că ceva din substanța comunicării se revarsă peste marginile lor și acesta este tocmai lucrul cel mai important” (Munteanu, 1972, p. 153). Este lucrul cel mai important în funcție de care se produce interacțiunea dintre sens și obiect și a textului întreg cu contextul extralingvistic. În teoria adoptată de E. Negrici se arată: „Psihologia modernă definește experiența de cunoaștere ca pe un proces în care nu sunt epuizate posibilitățile obiectului și sunt, de fiecare dată, puse în evidență, doar acele aspecte ale lui care folosesc pentru a interacționa cu dispozițiile celui care percepe” (Negrici, 2017, p. 16). Or, în această confruntare a stării de așteptare (cu structura ei complexă descrisă mai jos), cu celelalte contexte (lingvistic, extralingvistic), se regăsesc toate resursele expresivității. Pentru că, așa cum a precizat Șt. Munteanu, „expresivitatea este în ultimă instanță o problemă de semantică” (Munteanu, 1972, p. 156).
Teoria lui E. Negrici, chiar dacă pleacă de la psihologie, nu face rabat de la componenta lingvistică: „Dorința de valorificare cât mai largă a depozitului de semnificații al operelor” (p. 13) „în calitate de cititor, să multiplicăm asociațiile sugerate de complexul de stimuli al oricărui text” (p. 18); „ne va fi ușor să-i înmulțim acestuia miracolele (…) interpretarea însăși văzută ca proces constructiv semantic” (p. 18); „procesul deschis de identificare a unor mereu noi posibilități ale operei pentru că opera însăși se află într-un proces de semioză deschisă” (p. 18).
La nivelul lecturilor plurale, pot fi amintite aici Estetica limbii a lui J. Mukařowski și chiar Expresivitatea limbii române a lui D. Caracostea.
Victum – factum (contextul existențial) se referă la experiența de viață a lectorului (căsătorie, copii, părinți; împliniri, drame, profesie…), în care el înscrie experiența pe care i-o propune textul. Dacă ne-am referi la autor, ar fi vorba de critica tematică. Un truism: lectura este influențată de particularitățile de vârstă și de personalitate ale receptorului. Și nu este exclus, ba chiar dimpotrivă, ca profunzimea unui text să aibă rezonanță mai mare în propria viață (flectere), dincolo de simpla delectare.
Legat de victum, mai exact o componentă importantă a acestuia, este factum, adică faptele mai importante pe care le poate catagrafia (examene, olimpiade, concursuri, campionate, roluri, opere, premii, titluri, recunoașteri…), care dau un statut personalității.
Căutând să stea cât mai departe de raportul creator – operă, Eugen Negrici expediază mai repede această corelație (recursul la biografie fusese demult compromis în critică). De altfel, studiile de pragmatică, în majoritatea lor, ignoră și ele, aproape total, aspectul, întrucât este mai puțin controlabil, în sfera stării civile a lectorilor. Dar trebuie precizat că, prin inteligența afectivă, cititorul, atunci când acordă la lectură importanța cuvenită unei opere, nu o face într-o libertate pleziristă, și, deși pleacă en relâche, o raportează (in/voluntar) la coordonatele existențiale ale vieții sale, care constituie propria sa operă. Pentru că, lucru normal, lectura este reflexivă.
Cultum – creditum (contextul cultural). Primul termen simbolizează nivelul cultural al interpretului la care el a ajuns în urma instrucției și a pregătirii de orice fel; „modul în care se raportează la mediul cultural din care face parte”. Criticul subliniază: „Legile percepției (și așteptările) se formează în interiorul unor modele de cultură determinate, al unui sistem de referință și obișnuințe, al unor tendințe emotive formate ca efect al unei educații” (p. 27). Profilul său estopsihologic este astfel determinat, deoarece, „după milenii de cultură, totul e gata să semnifice” (p. 27).
Cealaltă latură, creditum arată felul în care lectorul este ancorat în structurile mentalitare ale mediului social din care face parte, adeziunea lui religioasă, înregimentarea la superstițiile mai mult sau mai puțin moderne care domină în epocă.
Ratio – affectum (contextul cognafectiv). În primul rând este vorba de rolul rațiunii în cunoaștere/ receptare, dar nu în maniera în care acest lucru se întâmplă în cunoașterea științifică, ci, mai degrabă, la raportul pe care aceasta îl stabilește cu emoționalul în cadrul inteligenței afective. Este amintit Umberto Eco: „percepția nu poate fi o simplă receptare pasivă de senzații, ci un raport complex de interacțiune și integrare între conștiința prezentă în proces și jocul de stimuli pe care îl provoacă obiectul cunoașterii” (cf. p. 21).
A doua componentă a relației, affectum, desemnează în primul rând complexul înzestrării afective a lectorului, gradul lui de sensibilitate: „exercitarea complexă a sensibilității comentatorului” (p. 19); „tendințe emotive ce țin de temperament” (p. 28).
Înseamnă, de asemenea, mobilitatea lui afectivă, care-l face apt de a se transpune empatic în trăirile cărții, corelând universul operei cu propriile coordonate existențiale (funcția reflexivă), ca într-o oglindă: „vom stabili o comunicare simpatetică” (p. 31).
2. Contextul și marcatorii expresivității. Teoria contextului a fost dezvoltată mai întâi de pragmalingvistică, dar ea are un caracter operațional foarte important și în pragmaliteratură.
2.1. Poate că înaintea cercetărilor lui Coșeriu trebuie amintită lucrarea celebră de psiholingvistică a Tatianei Slama-Cazacu, Limbaj și context (București, 1959).
Coșeriu definea astfel: „Constituie context al vorbirii toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca știință a interlocutorilor, ca prezență fizică și ca activitate” (Coșeriu, 2009, p. 225). Contextul idiomatic, la Coșeriu se referă la sistemul de reguli, legi, restricții, determinări… după care funcționează un idiom; contextul verbal este cel al vorbirii propriu-zise, înțeleasă ca text, ca discurs, indiferent de modalitățile de manifestare a acestuia. Cele mai importante, sub aspect pragmatic, sunt contextul extraverbal („toate circumstanțele de natură nelingvistică ce sunt percepute în mod direct de către vorbitori” – p. 226) și universul de discurs („sistemul universal de semnificații căruia îi aparține un discurs (sau un enunț) și care îi determină validitatea și sensul” – p. 228).
E. Coșeriu a delimitat și sfera de manifestare a pragmaliteraturii, subliniind importanța contextelor (a cadrelor) în trecerea de la nivelul zero al scriiturii (pentru Coșeriu acesta nu poate fi justificat total: a scris în acest sens un studiu fundamental despre Creația metaforică în limbaj), la limbajul conotativ, generat, așa cum a precizat E. Negrici, pe bazinul de semnificații al operelor, ca un construct semantic, în semioza deschisă, realizată prin lectură.
Coșeriu sublinia: „În ceea ce privește teoria – sau mai degrabă teoria tehnicii și a interpretării literare – cunoașterea cadrelor non-verbale are importanță în două sensuri, ambele fundamentale” (p. 231).
Primul aspect se referă la cunoașterea contextelor („ca, de exemplu, mediul, situația nemediată, contextul fizic, cel empiric și cel practic” – p. 231) și în cazul în care nu le are, „trebuie să se creeze prin mijlocirea contextului verbal” (Ibidem). Lingvistul consideră că „Problema este minoră pentru poezia lirică, aceasta fiind mai liberă față de cadre și, ca atare, mai abstractă și, prin ea însăși mai universală” (Ibidem). „În schimb, poezia epică și mai ales proza narativă au mult mai multă nevoie de cadre”, deoarece „opera în proză trebuie să-și conțină în mare parte cadrele” (Ibidem).
2.2. Teoria contextelor (a cadrelor, cum le numea deseori Coșeriu) realizează fundamentarea științifică a caracterului operațional al conceptului de expresivitate in/voluntară: „Atât de strâns legată de ideea de context este disponibilitatea interpretării, încât a interpreta devine același lucru cu a stabili locul unui semn sau al unui grup de semne în contexte în care acestea capătă semnificații mai profunde, imposibil de descoperit la un singur sistem de referință” (Negrici, 2017, p. 25).
Referirile lui Eugen Negrici la contexte revin aproape obsesiv: „posibilitatea rulării contextelor” (p. 28, 29); (Dacă nu reușim) „…înseamnă că nu am reușit să manevrăm acele contexte în stare să pună în evidență noutatea vechimii” (p. 30); „foarte puțini dintre noi se gândesc să recreeze funcții noi în contextele noi ale operelor, să se angajeze într-o tranzacție bogată de descoperiri imprevizibile” (p. 17).
Corelarea diacronică a contextelor în teoria nuanțată despre expresivitatea involuntară este, în esență, un proces de actualizare a unor valori literare considerate perimate și a recitirii într-o altă cheie estetică a unor texte non-literare.
Deși este o atitudine singulară, după cum se pare, în istoria literaturii române, trebuie subliniat că actualizarea, ca proces, este un fenomen important în pragmalingvistică, întrucât, prin acest mecanism semiotic, se produce legătura indispensabilă dintre semne (la nivel de sens) și obiectele din extralingvistic (cf. Coșeriu, 2009, p. 207-211).
La nivel de macrotext, această actualizare a interesului de lectură presupune în primul rând o recuperare, lucru subliniat, de asemenea, în dese rânduri: „rezervația textelor primitive (…) plăcerea cutreierării printre ruine” (p. 8); „numai astfel va încerca senzația resurectivă a trăirilor plurale” (p. 10); „reevaluarea trecutului” (p. 14): „recitirea textelor mai vechi admise mai greu în marginea literaturii… a textelor depășite” (29); „cel mai limpede stau lucrurile cu textele de literatură română veche” (p 30).
Reintroducerea lor pe grila axiologică presupune existența unor marcatori de expresivitate, adică acele trăsături ale procesului nou de receptare care să le vitalizeze, deoarece „vitalizarea interpretării conduce la vitalizarea artei” (p. 13).
Cei mai importanți marcatori (senzori) de expresivitate sunt cei de contrast și cei de adiacență.
Marcatorii de contrast sunt generați de raportarea unor contexte trecute la sistemul de așteptare actual, față de care operele respective n-au încetat să semnifice: „accentuând intensitatea receptării printr-o integrare contrastant-semnificativă a textului în cât mai multe contexte (…) să aducem din zona semnificațiilor latente în zona expresivității”… (p. 19); „a desprinde din contextul inițial acele elemente care, prin inserarea lor într-un alt context semnifică, datorită tensiunii pe care o provoacă în cadrul acestuia și în raport cu el (p. 41).
Trebuie însă subliniat că prin context trebuie avute în vedere toate aspectele acestuia (lectum-dictum, ratio-affectum etc.) și că, atunci când se produce concurența lor, efectul de contrast nu le angajează pe toate în același fel.
Marcatorii de adiacență (de la toleranță până la admirație) intervin în receptarea acelor opere care, valoroase în sine, au avut parte de evaluatori stângaci, în cadrul unei receptări indirect dirijate.
Cu aceste două tipuri de senzori, valorificându-și și experiențele sale de succes în interpretarea literaturii române vechi, Eugen Negrici îl „recitește” pe Dosoftei în dimensiunea de ctitor al poeziei române dintotdeauna; „reface”, de asemenea, adăugând un senzor de ambiguitate (la încadrare), lectura celebrei Istorii ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir. Experimentul cantemirean, interpretat și de această dată magistral, oferă un caz rar în istoria literaturii universale de colaborare (confruntare) între inteligență și afectivitate, ca o ipostază analitică a componentelor, în precedența inteligenței afective.
Cu celelalte opere, în care reconstrucția pleacă de la intenționalitatea artistică zero (gradul zero de scriitură), și cu așa-zisele texte neliterare, Eugen Negrici nu se complace prea mult în senzația de disconfort: „nu ne putem suprima facultatea de a șovăi”; „șansele noastre de a-l obliga pe consumator să-și deschidă curiozitatea pentru operele uitate sau deja incriminate sunt mici” (p. 97). Dar, cunoscând „mecanismul expresivității ca efect al contrazicerii unor obișnuințe de lectură” (p. 95), își lărgește arsenalul analitic cu un alt senzor, și anume marcatorul de naivitate (dominant, de exemplu, în pictura naivă), pe care-l punctează deseori, pentru a-i proba puterea de antidot: „nu intră în specia stupidităților, a neroziilor, care au, în paranteză fie zis, și ele, farmecul lor” (p. 101); „produce un anume deliciu grația nătângă a acestora, căci se simte în spatele lor neștiința încurcată a începătorului” (p. 102).
Cartea lui Eugen Negrici, astăzi mai mult ca oricând, trebuie înțeleasă ca un eveniment în teoria criticii literare, întrucât marchează avantajele pragmaliteraturii în dauna receptării dirijate. Pentru că, așa cum subliniază autorul, mutația valorilor nu exclude critica literară însăși.
BIBLIOGRAFIE
Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Iași, Editura Polirom, 2000.
Coșeriu, E., Determinare și cadru, în vol. Omul și limbajul său, Iași, Editura „Al. I. Cuza”, 2009.
Coșeriu, E., Creația metaforică în limbaj, în vol. Omul și limbajul său, Iași, Editura „Al. I. Cuza”, 2009.
Eco, U., Opera aperta, Milano, 1962.
Eco, U., La struttura aussente. Milano, Bompiani, 1968.
Hennequin, E., Critica științifică, București, Editura Univers, 1981.
Jenny, L., Rostirea singulară, București, Editura Univers, 1999.
Mukařowský, J., Estetica limbii, în Studii de estetică, București, Editura Univers,1974.
Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, II, București, Editura Minerva, 1973.
Munteanu, Șt., Fundamentarea psihologico-estetică a expresivității poetice, în vol.Stil și expresivitate poetică, București, Editura Științifică, 1972.
Negrici, E., Expresivitatea involuntară, București, Editura Cartea Românească, 2017.
Slama-Cazacu, T., Limbaj și context, București, Editura Științifică, 1959.