Zaruri în ceață
Când
în plină dimineață
cohortele ajunseseră la Rubicon
apa râului
și împrejurimile
erau învăluite în ceață
încât
de întindeai mâinile
nu ți-ai fi văzut unghiile,
însă Cezar aruncă totuși zarurile
după care ordonă:
– Căutați-le!
Remiză
Asta e cu fostul campion de șah
care a clacat, nu mai e – are insomnii.
Se frământă în sinea sa, geme, cu gânduri frânte de suferință
rugându-se zeilor pe care îi cunoaște
de la Hristos via Buddha spre Allah
pentru ca după nenumărate nopți de chin
renunțând parcă la mondiala miză
să accepte inevitabila sorții remiză
în fine ajungând să ațipească oarecât împăcat
sau doar resemnat
în fără de ieșire
etern pat de șah
pe tabla cu un singur pătrat – negru
al unui oarecare Malevici.
Statistici oarecât optimiste
Statistica pe care o dau computerele (se crede
deocamdată cea mai credibilă
până vor interveni îngerii cu comentariile
absolut de necontrazis)
deci statistica digitală e una destul de încurajatoare
din care se poate trage concluzia că
lumea și, poate, chiar întreg globul pământesc
mai au ceva viitor
odată ce la o mie de exclamații
sau șoapte
„Eu te iubesc!”
revin doar 2,5 din contra-
afirmațiile „Eu nu te iubesc”
(e drept
fără a fi luate în calcul și frecvența ucigătorului
„Eu te urăsc!”…).
Ochi de lup
sau
smartphone-ul cere jertfe
1
Orașul devine lent, dar ireversibil, mai monoton
cu cât crește numărul orășenilor, pe stradă sau la bazar,
cetățeni ce au deja fețele în forma ecranului de smartphone
sau de simplu telefon celular.
Prin locuri ferite, prin parcuri, prin ganguri
cu jerpelituri și inscripții bizare,
de mai ieri, de mai demult,
fețele-smartphone ale celor tăinuiți pe acolo,
mai ales ale perechilor de îndrăgostiți
(mai puțin, mai mult…)
luminează ciudat-neliniștitor ca ochii de lup –
aceasta fiind, parcă, cea mai de demult
sau cea mai imediată confirmare
din antichitate, ev mediu, nord, sud, est, vest
că într-adevăr nu mai e, nu mai e nimic de făcut
odată ce rămâne, precum s-a și spus:
homo homini lupus est.
2
…Iar spre zori orașul prinde a se trezi
își deschide tulburele vederi spre ziua nouă
dar nu sunt prea deschiși spre proaspăta lumină
revărsată folcloric-poetic peste plai
ochii ațintiți aiurit pe display.
Iar de atâta concentrare ca rupere de realitate
inși rătăciți cu ochii pe dreptunghiulare micro-ecrane
dau cu capul în stâlpii de electricitate
în garduri, panouri publicitare, stații de troleibuz
chioșcuri mai nearătoase, mai barosane.
Dau cu capul în capul altor inși cu ochii fixați a demență
pe dreptunghiul displayului abia-abia luminat
încât pe urmele lor orașul, asfaltul trotuarelor e însângerat.
Trezirea Europei
În zorii duminicii
Europa se trezește ca o femeie lascivă
care noaptea trecută a cam petrecut
s-a îmbrățișat, a făcut dragoste pe
toate patriile pe care le include
unele mai prezentabile,
altele cam zălude.
Pare-se a visat – a câta oară! – cum
o răpește Zeus-Taurul
cocoțându-și-o pe spinarea-i mușchiuloasă
ca dulce, râvnită povară.
Așadar, ca dar făcut sieși,
în zorii duminicii
se trezește bătrâna (sau tânăra?) Europa,
bâjbâind cu mâna în ușoara obscuritate
și prin propria somnolență,
căutându-și halatul.
În fine, îl găsește
și își trage pe brațul molatic
canalul mânecii.
Cheia, cheile…
Cheie electronică de la uși obișnuite, de hotel sau de catedrală…
Greu de spus dacă Sfântul Petru la poarta raiului folosește cartela cu cifru
sau, nestrămutat, cheia tradițională
pe care, altfel, se mai întâmplă să o piardă,
și s-a văzut nevoit a fi prevăzător,
scoțându-și la lăcătuș câteva copii,
însă, evident, neavând ce face contra celor care au găsit copiile cheii pierdute
și care, bineînțeles, când sfântul e și el, ca toată lumea, în cuprinsul somnului,
dânșii (păcătoși, ce mai!) se furișează,
deschid lacătul porții și intră neautorizat
în împărăția raiului. Unii din ei o fac din sacramentală necesitate
de sănătate amenințată de moarte,
dat fiind că în paradis (exact ca în para-vis)
funcționează unicul spital hipermodern
cu garanții întru eternitate,
prevăzut inclusiv cu secția în care
timpul vindecă toate…
Cu ce drept?!
Iar în rai
regulile sunt ditamai
încât
să zicem
cel ce s-a cam suprasaturat de eternitate
poate fi întrebat franc
ba chiar cam răstit
de să-l treacă fiori:
–Dar cu ce drept
mă rog
ai vrea dumneata să mori?!
Seriale
Îngeri ceva mai tineri și, evident, mai curioși
pe la miezul nopții se așază comod
în scoicile moi ale fotoliilor,
cu popcornul la îndemână
în picioare cu cipici pufoși
și
privind spre pământ
vizionează interminabile seriale cu
nemuritoarele vise ale
muritorilor de rând;
filme ce au drept coloană sonoră roțile trenului care
prin stepe, prin defileuri, la poale de munte, de deal
își ritmează înfundatul heavy metal
atemporal.
Ceața Londrei
Ceața Londrei e tristă
de parcă ar fi încercat
să-l citească pe Schopenhauer.
Sau pe Cioran.
Tristă din motivul că
nu cunoaște nici germana
nici româna.
Și
așa
în incurabila-i tristețe
face ce știe mai bine
contopind omul cu peisajul.
Capodopera unui nobil anonimat
destul de inspirat…