După știința mea, este o situație unică în cultura noastră aceea în care un scriitor major se bucură de două monografii cu ambiția completitudinii într-un interval de numai câțiva ani. Istoriografia noastră literară nu este îndeobște așa de generoasă. E drept că subiectul merită cu asupră de măsură acest festin: se numește Nicolae Steinhardt. În „perspectiva sa monografică”, intitulată Nicolae Steinhardt și paradoxurile libertății, George Ardeleanu păruse a spune tot ce era esențial privind biografia și opera scriitorului. Iată însă că în 2020, tânărul profesor clujean Adrian Mureșan publică la o nouă editură cu nume provocator: Oh my god (OMG) o masivă cercetare doctorală Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor. 470 p. format mare, despre care încerc aici câteva notații. Adăugând și recenta încheiere a seriei de OPERE de la Polirom, cu cele două masive și fascinante volume de Corespondență, vedem că este o perioadă fastă pentru posteritatea culturală a monahului de la Rohia. Primul lucru care impresionează la lectura prezentului tom este patima totalității: orice observație, ipoteză, teorie este armată bibliografic și urmărită până la ultimele ei consecințe analitice, reluată, dacă e nevoie, în alte contexte, pentru a nuanța punctele de vedere. Textele sunt supuse unei permanente re-lecturi încrucișate, coroborate, practic îl recitești pe Steinhardt după câteva linii de forță ideatică. Premisa de pornire este clară și foarte rodnică: criticul literar, eseistul, scriitorul de ficțiune, memorialistul Steinhardt a construit permanent un text aflat mereu în răspăr cu modele estetice, dar mai ales cu imperativele regimurilor totalitare de orice fel. Este un mare scriitor subversiv. Subversiunea, spune autorul monografiei, este un adevărat meta-personaj al operei sale. Artist al „scrisului pe dedesubt”, cum ar fi spus Arghezi (interpretând sintagma, Nicolae Balotă avea să vorbească de „o subversiune demonică a verbului”, expresie care i se poate aplica fără ezitare și părintelui de la Rohia), deconstruind fie parodic, fie ideatic marele text al dictat-urii, Steinhardt este, aș spune în limbajul fizicii care îi era atât de apropiat, marea singularitate a literaturii noastre. Prin contextul cultural pe care îl pune în joc după anii 70, prin sistemul de referințe, prin stil, prin temele abordate, și, poate, în primul rând, prin opțiunea religioasă și etică. El cultivă cu atenție și neabătută consecvență – și asumat sfidător – această nevinovată (în sensul de nejudecabilă la judecata din urmă) mândrie de a fi cu totul altfel. O evidențiază, o joacă pe multe paliere, o ex-pune cu un scop bine stabilit: această lucidă deconstrucție a himerelor totalitariste, utopice este misiunea sa. Pentru că nu e o fală deșartă, călugărul scriitor cu experiența cumplitei detenții știe prea bine că într-o dictatură a fi altfel este o cumplită luptă în sine și cu sine (a se vedea introducerea la Jurnalul Fericirii) și că fisura în textul oficial, care se vrea compact și impenetrabil, dezvăluindu-i vulnerabilitatea, creează condițiile prime ale dărâmării zidului. Ale oricărui tip de zid și mai ales a celui interiorizat în minți paralizate de dogme. De aici rolul absolut pe care scriitorul îl acordă virtuții curajului. Strategiile retorice de tot felul ale acestui efort de a construi un discurs cultural alternativ sunt descifrate cu o minuțiozitate de ceasornicar elvețian (doar îi plăcea atât de mult această țară părintelui Nicolae) de către autorul monografiei. Punând la bătaie și o baterie de teorii literare și filosofice care sunt în sine, prin bogăție și diversitate, cel mai potrivit elogiu adus acestui excepțional scriitor european. Aș observa în treacăt doar un amănunt de istorie literară: Adrian Mureșan folosește frecvent sintagma „existențialism românesc”, fără a-i atribui absolut nicio nuanță ideologic pejorativă, așa cum mai fac mulți din păcate. Alături de excepționala antologie Existențialismul românesc a lui Marin Diaconu de la Fundația națională pentru știință și artă (aproape 3.550 p.) se fixează astfel o direcție a culturii noastre despre care s-a scris insuficient, nepermis de multă vreme ocultată din motive ideologice și, de fapt, extra-culturale.
Efortul monografistului este de bună seamă impresionant, nu doar că pare a fi citit tot în ceea ce privește subiectul, dar face tot timpul atente conjecturi cu presa vremii, scrierile colegilor de generație, sistemul cultural interbelic și cel din deceniile post-belice etc. Avem, implicit, o adevărată istorie a ideilor literare, estetice și politice românești. Neojunimism, lovinescianism, existențialism se numește de exemplu unul dintre capitole. Sau, o altă secțiune masivă a volumului se numește europenistul și cosmopolitul. Pentru că tehnica paradoxului, a surprizei, a insolitării este unul dintre cele mai utilizate instrumente prin care Steinhardt își construiește demersul subversiv. El este un „sudic”, minte agilă, rapidă, cu gustul formulei șocante, bătăios cu amenitate și nobil până în vârful unghiilor. Îmi vine a spune că există doi Sir ai culturii noastre: Alexandru Paleologu și Nicolae Steinhardt. Opera lui atât de torențială este de o remarcabilă unitate, deși a scris mult, cu o adevărată frenezie de a recupera după fractura închisorii și de a spune totul: despre interbelicul nostru ca spațiu de referință, despre libertate și minciună, despre supraviețuirea individuală și culturală, despre tot ce apărea nou într-o literatură care se reconstruia cu nu puține chinuri. Enunțurile lui Steinhardt pot fi paradoxale, șocante, atitudinea lui niciodată. De altfel, nu cel mai mic dintre meritele acestei admirabile monografii este că ne oferă, prin abundența de citate, posibilitatea de a-l reciti integral pe Steinhardt. Și chiar pentru cei care i-au citit nu numai Jurnalul fericirii rămâne poate o surpriză prin această totalizare a textelor să descopere actualitatea și acuitatea ideilor sale. Nu doar prin exactitatea de înainte vedere, cum se spune în lumea monahilor, cu care „vede” de exemplu cum va arăta omenirea anului 2000, ci prin modul tranșant în care se pronunță asupra unor chestiuni spinoase. Se subliniază în carte tocmai că subversiunea nu înseamnă stilul „diplomatic”, „esopic” de a ocoli rostirea răspicată a adevărului. Dimpotrivă, la Steinhardt, demonstrează cu belșug de argumente Adrian Mureșan, cultivarea insistentă a paradoxului, șocul asocierilor insolite („bulimia conexiunilor”), fastuozitatea uneori sfidătoare a stilului nu contrazic nicio clipă fermitatea opțiunii etice și a rostirii ei. Lecția lui Steinhardt este aceea că stilul este o etică. Apropo și de autonomia esteticului, chestiune spinoasă a istoriei noastre nu numai literare, abordată în multe locuri din carte. Sunt multe alte aspecte pe care le ridică o carte atât de „grea” și care nu pot fi decât recapitulate pe fugă aici: amintesc raporturile cu prietenii de generație: Noica, atât de diferitul Cioran, Ionesco, Eliade, sau structura umană și istorică a Interbelicului românesc dar și european. Deloc idealizat dar mereu propus ca model de normalitate prin comparație cu ceea ce a urmat. Apoi europenitate și specific național, șansele culturii române, dialogul între generațiile de creație ș.a.m.d. Apropo de raporturile cu Noica, nu mi se pare că raportarea celor doi la trauma istorică pe care au trăit-o împreună este opusă, ci complementară, într-un fel Noica a trăit după eliberare mai „călugărește” decât Steinhardt, iar perspectivele lor asupra culturii intră în dialog; sunt trei „chilii” exemplare în generația lor: Rohia, Păltinișul și mansarda din Rue de lʼOdéon.
Din cele trei trăsături sintetizate la un moment dat: lectura în răspăr, discursul larg cultural și perspectiva soteriologică mi se pare că ultima are potențialul subversiv cel mai mare. Sigur că mai totul e subversiv la Steinhardt: stilul, sistemul referințelor culturale, în provocatoare desincronizare cu imperativele timpului istoric autoritar, enunțul în cele din urmă. Dar astea sunt raportabile îndeosebi la contextul ideologico-politic. Există și un alt grad al subversiunii, asupra căruia ar merita scrisă o carte separată. Dacă subversiunea anti-totalitară și anti-materialistă aș spune (ricanările la adresa structuralismului aici intră, combătând dogmatismul metodologic) este una de la cultură spre exterior, există și una intra-culturală. Steinhardt introduce ca punct absolut de raportare în literatura noastră postbelică pe Hristos. El descoperă narațiunea creștină în contextele cele mai neașteptate, un film de dragoste sau un roman polițist, și cristalul său etic este o Imitatio Christi. Într-o literatură în care religiosul nu era și nu este decât o temă absentă, Steinhardt o introduce în vremuri de ateism oficial și într-un spațiu dominat de „liber-cugetători”. Multe dintre „scăderile” criticii literare steinhardt-iene (inventariate cu precizie în monografie) sunt asumate de autor, tocmai pentru că textul este pretext de apologetică. Eu nu cunosc decât un singur alt demers important de aceeași factură, Minima Moralia a lui Andrei Pleșu, în care autorul reușește să publice un mic tratat de etică creștină fără a aminti numele lui Iisus. În acest context aș fixa și raporturile lui Steinhardt cu generația 80. Reciproc avantajoase, tinerii de atunci, primiți cu maximă ostilitate de oficialitate, vedeau în cronicile ditirambice ale monahului literat un fel de spadă pe umăr, o acoladă de înnobilare din partea vremurilor normale de odinioară, iar Steinhardt descoperea în ei speranțele și idealurile propriei „generații de creație”, decapitată de istorie. O potențialitate fantastică. Numai că, pe termen lung, optzeciștii s-au despărțit, ca generație, de modelul existențial Steinhardt. Aș aminti aici o observație a unui critic de artă, și regret enorm că nu am notat autorul atunci când am citit-o, căci mi se pare esențială: anume că dimensiunea religioasă a fost foarte puternică și esențială pentru experimentele de modernizare ale artiștilor plastici din Generația 80 (Grupul Prolog, Marian Zidaru și mulți alții) dar inexistentă pentru scriitorii congeneri. O deosebire majoră, ce rămâne să-și dezvăluie explicațiile și implicațiile. Or, scoțând coloana vertebrală a mărturisirii creștine din opera monahului Nicolae, ansamblul își pierde sensul. Un eseist, critic literar și gânditor de orientare existențialist-creștină nu mai găsim în literatura noastră de după Al Doilea Război Mondial. De aici ex-centricitatea subliniată a criticii sale. „Răstălmăcirile” cărților analizate, de care vorbește Nicolae Manolescu, sunt, cel mai adesea, vălul care acoperă propovăduirea creștină. Chiar se face la un moment dat observația subtilă că stilul însuși al eseurilor lui Steinhardt vine din omiletică. După cum tehnica paradoxului și a parabolei cu tâlc are rădăcini adânci în Pateric. La fel și sentimentalismul pe care i-l impută Negoițescu, are aceleași rădăcini adânci. „Rațiunea profund soteriologică a artei”, cum bine spune autorul monografiei, rămâne criteriul absolut de judecată al lui Steinhardt. „Subversiunea perpetuă” se petrece deci nu numai la nivel cultural și nu numai la nivel local, Iisus este pentru monahul bibliotecar suprema subversiune la adresa lumii noastre, în radical proces de laicizare. De aceea nu cred că „postura de călugăr devine o haină de camuflaj”. Mai degrabă invers: somptuoasele drapaje culturale sunt modul de a „face vizibilă” buna vestire a Întrupării. Citești monografia și te întrebi cum ar fi privit monahul de la Rohia anomica lume de azi a corectitudinii politice.
Steinhardt este un livresc hedonist, obligat de istorie la o experiență biografică limită, transfiguratoare, pe care și-o asumă fără rest. „…Discursul lui Steinhardt presupune un răsfăț de corespondențe, afinități, paralelisme și analogii: un veritabil desfrâu de culori. Unele dintre aceste itinerarii sunt reușite, cu alte cuvinte sunt duse la bun sfârșit, altele rămân doar în stadiul de proiect care frizează în mod gratuit categoriile insolitului”. El nu are, ca Noica, ori Eliade, obsesia operei, ci doar un acut sentiment al urgenței, al unui misionarism cultural și spiritual. Analizat pe toate palierele sale de Adrian Mureșan: „Întreaga sa eseistică publicată în perioada ceaușistă lasă impresia unei nevoi disperate de a comunica, de a transmite, de a mărturisi și este, fără îndoială și rodul unei traume”. Pe multiplele portative ale textelor cu multe sertare ascunse „snobismul lecturii” avea și el rol de indicator discret, el transmitea o bibliografie – veche, adică interbelică, dar și de actualitate – la care tinerii cititori din anii 70-80 nu aveau acces. El nu numai că trimitea cărțile românești la Paris, ci făcea și drumul invers, încercând prin scrierile sale să țină cuplată literatura română la temperatura ideatică a Occidentului. Și ce subversiune eficientă era asta pe atunci! „Fapta în detrimentul purei contemplații e adesea privită de către existențialistul Steinhardt cu o veritabilă religiozitate. Este probabil componenta cea mai intens trăiristă a profilului său cultural și ideologic”. Interesant este că amintita componentă se îmbină perfect în această personalitate ne-comună cu lovinescianismul de esență junimistă: spirit critic, impresionism, spirit european, anti-totalitar „visceral”, antidogmatic, pentru că iubind mai presus de orice libertatea, cu încredere în viitorul literaturii române și ca atare foarte atent la tot ce e nou. Recapitularea sintetică și extrem de precisă a trăsăturilor criticii lui Steinhardt în câteva puncte de la pagina 161 ar putea deschide de la fiecare punct comentarii.
Excesul de subtilitate însă poate avea efecte perverse, mă gândesc de exemplu la adoptarea conceptului lansat de Ion Simuț „socialism dictatorial”, în loc de „comunism”. Nu aduce precizie, ci confuzie. Să fim serioși, e un joc de cuvinte menit să inocenteze comunismul. În România a fost comunism adevărat, pur și dur, colorat evident după chipul lui Ceaușescu și structura mentală a populației. Orice altă perspectivă voalează imaginea. „Arta îndepărtării”, de care vorbește Adrian Mureșan cu o fericită formulă, era chiar arta monahului scriitor de a cuprinde fenomenul unic în care fusese prins biografic într-o formulă de existență și de creație care să-i permită mărturia netrucată. „Critica lui Steinhardt tratează textul ca pe un organ destinat în permanență transplantului”, spune monografistul, și afirmația surprinde rolul esențial – „trans-estetic” se spune în altă parte – pe care criticul cultural îl acordase literaturii și celorlalte arte ca opoziție la orice fel de ideologie opresivă. „Nicolae Steinhardt a fost eseist de formație interbelică, ulterior convertit la existențialism și la creștinism, un critic cultural erudit, dar inegal, și, peste toate, un memorialist de excepție al literaturii române postbelice”, sună diagnosticul critic sintetic.
Sigur că titlul acestor însemnări trimite la versul din Psalmul arghezian Tare sunt singur, Doamne, și pieziș! Părintele Nicolae de la Rohia a ținut, programatic, să fie pieziș în calea tuturor conformismelor și loviturilor istoriei. Convertirea lui nu a fost conjuncturală, un fel de retragere din istorie ca la Noica, a fost descoperirea valorii esențiale a acestei poziționări în contra curentului. Creștinismul asta și este în esență: ceva care contrazice neîncetat fariseismul cotidian și orice modalitate de constrângere a gândirii. Creștinii, de la Hristos și Apostoli, până la Sfinții Părinți, sunt marii singuratici ai istorici și mereu pieziși. Acesta este modelul etico-estetic al călugărului non-conformist în cultura română. Este meritul considerabil al acestei cercetări de a-l aduce în imediata actualitate. Într-o vreme suficient de confuză și bazată pe alte valori decât cele pe care le mărturisea eseistul nostru, această voce admirată și distonantă în același timp rămâne una din mărturiile absolute ale unei culturi române pierdute în pădurile ce ar fi putut să fie.
Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii. N. Steinhardt și deconstrucția utopiilor, OMG, 2020