Nu a fost suficient dezastrul lăsat în urmă de pandemie și, în mod particular, cel operat în sistemul de învățământ de incompetența cârmuitorilor de profil, pentru care digitalizarea s-a dovedit un obstacol insurmontabil; nu este suficient războiul de la granițele țării, care-și produce propriile unde de șoc, cu reverberații în toate zonele existenței noastre, iată că se mai adaugă un alt act chirurgical bazat pe niciun diagnostic: noua reformă sau ce-o fi ea, a – din nou -învățământului. Aproape că nu mai este necesar să știi nimic cu privire la conținutul reformei, ca să ai certitudinea că, și de data asta, urmările vor fi adâncirea prăpastiei, până la nivelul de abis. Un fel de vis paranoid mândru și tenace, care nu se lasă până nu devine o adevărată paranoia. Am imaginea unei echipe de pseudospecialiști care, aflați într-o cameră saturată cu hârtii dactilografiate cu idei de reformă, extrag, aleatoriu, din teancul nebunesc, hârtie după hârtie, propunere după propunere, pe care le așează într-un alt teanc, pe copertele căreia stă scris REFORMĂ.
Se spune despre testele PISA că măsoară un set de competențe ale elevilor. Eu aș spune că ele măsoară, de fapt, performanța școlii în a forma acele competențe, și anume, acelea care să le permită să se descurce în viață, prin dobândirea de cunoștințe și abilități potrivite vieții sociale și economice. În 2018, ultimul an al testării (era programată pentru 2021 dar, din cauza pandemiei, a fost reprogramată pentru aprilie 2022), rezultatele de la noi au fost dezastruoase. Un singur indicator: mai bine de 44% dintre elevi nu au capacitatea de a înțelege un text la prima vedere. Este ceea ce a fost denumit prin sintagma analfabet funcțional, adică cel care știe să citească, dar care nu înțelege ce citește. În 2021, doar 66% dintre absolvenții de liceu s-au înscris la examenul de bacalaureat. Dintre aceștia, 73,9% au luat examenul. Ceea ce înseamnă că doar 48,7% din totalul absolvenților de liceu și-au finalizat studiile cu examenul de bacalaureat promovat. Oricum am lua-o, este limpede că în acest procent se găsesc, parțial, și dintre cei analfabeți funcțional. În aceste condiții, ministerul schimbă lucrurile. Dar nu la nivel fundamental, de conținut al manualelor etc., ci la nivel superficial, de redistribuire a semestrelor în module și de redistribuire a vacanțelor. Asta, după doi ani în care școala aproape că nu a existat.
De ani de zile, întâlnesc în cabinet elevi de toate vârstele. De ani de zile, aud aceleași lucruri. Nu doar la nivel de liceu, dar, în special, la acest nivel, copiii îmi vorbesc despre „pierderea de timp” de la școală. Nu există zi fără una, două, trei ore care „nu se fac”. De ce? Elevii nu știu. Pur și simplu „n-a venit profu”. „În pandemie a fost nebunie. O mulțime de profi care ori nu știau să se conecteze, ori le lua 15 minute să se conecteze, cu orele și așa micșorate. Am avut materii pe care nu le-am făcut deloc, pentru că profii nu știau să folosească computerul”, spune o fată de clasa a VIII-a. După doi ani de pandemie, care au pus la pământ învățământul, reforma pe care ministerul vede necesar să o facă acum este la nivel de anulare a tezelor și de reconfigurare a semestrelor și a vacanțelor. O altă formă fără fond, care cosmetizează abisul în care învățământul a fost aruncat. Să nu uităm, asta în condițiile unui analfabetism funcțional de 44%!
Dar și la nivel de grădiniță lucrurile se schimbă. O pacientă având copilul la o grădiniță de stat îmi spunea, mai deunăzi, că își lasă copilul la ușa grădiniței, căci nu are voie înăuntru. Educatoarele nu informează părinții despre activitățile care au loc. Ceea ce știe respectiva mămică de la fetița ei de 6 ani este că se plictisește zi de zi, că „doamna țipă tot timpul” și că „planșele de activități sunt pentru 3 ani”. Asta după ce și-a mutat copilul la trei grădinițe, toate de stat. Sistemul cadourilor „pentru doamna” ia contur încă de la grădiniță, atingându-și apogeul în clasele I-IV. Atenția educatoarelor și a învățătoarelor este căutată prin cadouri scumpe. Întotdeauna se găsește câte un părinte care să dea startul propunerilor de cadouri, întotdeauna se mai găsesc câțiva care nu doar să pluseze, ci să și ofere daruri „private”, dincolo de contribuția la cele comune. Că e început de an școlar, că e Paștele, că e Crăciunul, că e ziua onomastică sau de naștere a cadrului didactic, că e 1 sau 8 Martie, că se mărită sau naște, s-au inventat o mulțime de ocazii în care „doamna” să primească pungile cu cadouri. În România, „atenția” a devenit o obligație, nicidecum un act personal simbolic. Pentru mine, acest comportament este echivalent plagiatului. Adică inadmisibil și de neiertat. Dar cine să amendeze așa ceva? Tocmai cei din învățământ care inventează, de 34 de ani încoace, numai forme fără fond care au dus, azi, la un analfabetism aiuritor? Nu cumva copiilor li se inoculează, încă de la 3 ani, sistemul darurilor și al „atențiilor” ca pe ceva firesc? Ca pe un echivalent al reușitei în viață? Ca fiind calea normală pe care se merge pentru a reuși? Și apoi ne mirăm că sistemul de pile funcționează impecabil în țara în care toate ministerele sunt pline de incapabili, iar cei cu adevărat competenți nu-și mai găsesc locul nicăieri.
Exodul minților luminate se explică și în acest mod, prin refuzul de a fi conduse de pseudospecialiști blindați cu diplome universitare și parauniversitare care, vezi, Doamne, au ajuns în funcții prin examene corect trecute. Țara în care „consultații publice” înseamnă că, dacă elevii sau părinții vor să scoată ceva din programă, se și pune în practică. Țara în care tuturor le este teamă că elevii se extenuează învățând. Țara în care departajarea elevilor și îndreptarea lor pe anumite filiere se face aiurea, prin examen național, nicidecum în urma un proces complex, care ar trebui să înceapă de la grădiniță, așa cum se întâmplă în alte țări cu învățământ performant. Țara în care notele se iau în funcție de criteriul pregătirii în particular, cu cadrele didactice de la clasă. Desigur, pe bani negri. Țara în care toți cei cu bacalaureat trebuie să facă studii superioare. Țara în care examenele se iau pe referate. Țara în care plagiatul caută să fie admis prin lege. Monstruos! Căci la noi totul este „să ne facem că…”. O țară a lui „ca și cum”.
Cel mai groaznic exemplu îl am de la o mămică a unui copil de 5 ani și jumătate, diagnosticat cu autism, care frecventează, de doi ani, o grădiniță de stat. Mămica spune că la momentul începerii grădiniței, copilul era un copil ca oricare altul. Între timp, mai întâi educatoarea i-a pus diagnosticul de autism. Mai apoi, pe la 4 ani și jumătate, un medic i-a confirmat diagnosticul. Interesant este că, în fiecare an, din colectivul de copii de la grădinița respectivă, în jur de 4-5 copii capătă acest diagnostic. Care, cel puțin în cazul acestui copil, se dovedește a fi adevărat. Mi s-a părut foarte bizar ca în cadrul unei singure grădinițe să apară, tot timpul, cazuri noi de autism. Din nefericire, mămica respectivă nu mi-a dat acordul să fac sesizare unde este necesar, fiindu-i teamă pentru copilul ei, să nu fie exclus din grădiniță. Mai mult, acești copii loviți de soartă, în numele egalității de șanse prost înțelese și prost aplicate, pot fi înscriși în clasele normale din învățământul de stat, căci despre cel particular nici nu putem vorbi, fiind cvasiinexistent. Acești copii nu doar că nu au nimic de câștigat, fiindu-le, de fapt, necesare clase speciale, ci, mai mult, problematica lor perturbă procesul de învățare al întregului colectiv din care fac parte, toată lumea având numai de pierdut. Nu trebuie să fii psiholog sau psihoterapeut ca să înțelegi de ce. Dar în țara în care definiția „dizabilitate” este pretabilă oricărui conținut, nimic nu mai contează.
Învățământul românesc nu mai e nimic altceva decât un fost mascul alpha ajuns, de multă vreme, un muribund care încă se crede mascul alpha. Și, ca să scriu pe limba de azi, voi repeta: învățământul romînesc nu m-ai e alceva decât un fost mascul alfa ajuns de multă vreme mortăciune care âncă s-e krede mascul alfa (sic!).