Un critic răutăcios, acru și ciufut s-ar întreba de ce unii pictori n-au altceva de făcut decât să cotrobăie prin sertarele Poeziei, în loc să-și vadă de ale lor, că sunt destule. De ce – în loc să-și ocrotească instrumentele sale „de luptă”, precum războinicul sabia – se apucă și aștern pe hârtie versuri remarcabile. Din varii motive, inclusiv orgoliul omniscienței, alături de acea năpastă, pe care un filozof francez a definit-o magistral: on ne le croit plus ce que lʼon voit, on voit ce que lʼon croit, rasa asta nesuferită de critici nu s-ar încumeta să adaste o clipă și să rumege minunea aceea latină de minimă întindere (spre a scurta efortul minții!) și maximă înțelepciune, Ut pictura poesis. Un artist, adică un om sensibil, trebuie și poate să fie sensibil în orice parte a Frumosului și-ar „băga nasul”: și în artă plastică, și în teatru, și în muzică, dar și în… poezie. Altminteri, ar rămâne doar o carcasă atârnată de un cârlig, în dugheana de măcelărie culturală a criticilor răutăcioși, acri și ciufuți…
Demonstrația de mai sus se aplică strict unui artist de mare și de superb parfumată respirație, din arta românească a ultimei jumătăți de secol: Suzana Fântânariu. Scriam despre ea în 2019, într-un comentariu: „Este artistul care îmi pare mie că trage după el, ca un sac uriaş cu merinde, o ţară. Ca să peregrineze din Baia Sucevei, până în partea cealaltă a lumii, spre a-şi găsi sălaş, rost şi bucurie în cetatea lui Eugeniu de Savoya, Suzana a străbătut la pas ţara. A dus-o în spinare. Şi, la fel cum, după ce a smuls Timişoara din mâinile turcilor, punând capăt celor 164 de ani de jug otoman, Prinţul a fost răsplătit de Papa Clement al XI-lea, tot astfel Suzana a fost cinstită pentru meritele sale artistice cu Diploma de Excelenţă a cetăţii. Dar, dincolo de strădaniile şi reuşitele ei numeroase, dincolo de prestigiul recunoscut şi profunzimea artei sale polivalente (s-au adunat în patrimoniul ei poate mii de lucrări: picturi, gravuri, sculpturi, artefacte sau instalaţii), deci, dincolo de toate acestea, am admirat dintotdeauna la Suzana rectitudinea morală. Statura sa civică. Implicarea ei trup şi suflet în Memorialul Revoluţiei de la Timişoara este un act solemn de fiinţare a iubirii. Un gest de mare demnitate.”
Și iată că, lângă statura ei impozantă de artist plastic, încearcă și reușește – pe lângă sublimul artei sale complexe sau dincolo de studiile sale de filozofia artei – să plămădească și o mostră valoroasă de inefabil poetic. Mărturie stă excelentul volum de poezie, intitulat Exces de melancolie, apărut la finele anului trecut, la editura Avalon.
Suzana adună în acest compendiu de o incontestabilă valoare literară poeme sau notații lirice pe care le-a înregistrat cu o acribie demnă de un pasionat arhivar, de-a lungul a peste 40 de ani, din perioada în care era profesor la Craiova, până acum, recent, în Timișoara, orașul de care e legată puternic cu fabuloase otgoane afective și în care e submersată adânc cu întreaga sa ființă.
Versurile ei sunt în majoritate litanii despre singurătate, gânduri notate în fugă, observații sagace despre lumea de azi, despre viață, despre iubire, despre artă, despre creație. Sunt – așa mi s-au revelat mie – aidoma nervurilor unui écorché melancolic, viu, pe care-l poartă cu ea peste tot sau imaginea unei tomografii a propriei sale ființe. Surprinsă cu toate stările ei: tristețe contemplativă, veselie prudentă, extaz dezlănțuit, nostalgie stenică, anxietate vaporoasă, dorințe uneori ascunse, alteori stinse, speranță (parcă prea arar!) sau, de multe ori, frică. Așa îmi pare: o făptură fermecătoare, înaripată de un zâmbet abia schițat, o ființă magică, surprinsă însă într-un fel de flagrant de disfuncționalitate, căci aripile ei sunt strânse (atenție, strânse, nu frânte!).
Ea, Suzana Fântânariu, îmi amintește în această carte superbă de cea mai cunoscută reprezentare medievală a melancoliei, și anume Melencolia I (1514), a doua gravură pe cupru, dintre cele trei Meisterstiche ale lui Albrecht Dürer („printuri magistrale”), împreună cu Cavaler, Moartea și Diavolul (1513) și Sfântul Ieronim (1514).
Chiar cu riscul de a intra într-o descriere fatalmente fastidioasă, resuscităm câteva detalii interesante ale lucrării. Într-o atmosferă ciudată, o femeie maiestuoasă, ca un înger obosit, cu aripile strânse, stă așezată cu cotul pe genunchi și bărbia în palmă. Ea privește intens în depărtare, undeva spre dreapta ei. Universul e straniu, pentru că femeia e înconjurată de diferite obiecte, scule sau instrumente de măsurare de precizie, atribute ale științelor exacte, combinate cu accesorii și simboluri ale magiei. Pe zidurile unei clădiri fără ferestre – de care se află sprijinită o scară cu șapte (!) trepte, dar fără început și fără sfârșit – stau o balanță, o clepsidră cu ceas solar și un clopot cu o funie ce depășește marginea gravurii. Dacă cineva invizibil trage de funie, clopotul va suna. Clepsidra și clopotul însemnau întotdeauna la Dürer același memento: „Amintiți-vă de moarte!”. Tot pe același perete, se află așa-numita Piața Magică, un pătrat împărțit în 16 alte pătrate, în care se află înscrise numere a căror sumă, în oricare dintre cele patru câmpuri ale sale – orizontal, vertical și în diagonală – dă numărul 34. În pătratele de la mijlocul laturii de jos, ce cuprind numele 15 și 14, regăsim anul în care a fost lucrată gravura: 1514. Jos, la picioarele femeii, un ogar rusesc, cumplit de slab, stă încovrigat, părând că levitează între somn și moarte. Exact în tot acest spațiu bizar rezidă și paradoxul gravurii: e adevărat, părțile sale sunt misterioase și de neînțeles, iar impresia generală – tristețe, reflecție grea, anxietate – irumpe imediat și fără explicații. Însă, dincolo de sugestia depresivă, o speranță apare în stânga sus, ceva ca un răsărit de soare, exact direcția spre care privea femeia. Melancolia e întruchiparea unui creator uman, mărturisirea unui artist, confruntat adesea cu criza de identitate și severitatea menirii sale, rămânând însă fidel dorinței de a cunoaște și de a (re)construi lumea.
Revenind la Suzana Fântânariu, excesul de melancolie pare că devine la ea o terapie. Iar „extroversiunile” sale lirice, de un rafinament copleșitor, se adună ca într-un caliciu, în concizia unui testimoniu tulburător: Când voi avea/ experiența muririi,/ când voi fi/ încolăcită de timp/ ca Laocoon/ când voi fi vie/ și moartă totodată,/ vă voi spune / cât v-am iubit (Mărturisire). Lor li se adaugă – altminteri, remarcabilă ediția de lux scoasă de editura Avalon din Cluj! – un suport imagistic delectant, prin autoportretele originale semnate, firește, Suzana Fântânariu.