Lecturile lui Marin Preda

Moromeții, volumul I: biblioteca populară – la doctor – la închisoare – figura mamei – o lectură a lui Perahim; Moromeții, volumul II: anul șobolanului – anii 1950 – fantasticul – o perspectivă temporală

Cele 14 ediții antume ale Moromeților, vol. I (între 1955-1979) – și 5 ale vol. II (1967-1977), arată mai multe tipuri de lecturi ale autorului, ale căror urme pot fi reconstituite, în lipsa unei ediții critice adecvate, urmărind textul de la o apariție la alta.

Numerotarea edițiilor realizată de autor poate naște unele ambiguități: în 1962 se indică deja „ediția a VI-a”, în 1964 „ediția a VII-a revăzută”. După apariția celui de-al doilea volum, în 1967, indicațiile editoriale vizează întregul alcătuit din vol. I și vol. II, reluându-se numărătoarea edițiilor și ajungând astfel în 1975 la „ediția a IV-a revăzută și adăugită”, căreia îi va mai urma o ediție a V-a în 1977 – practic ultima antumă, succedată de o ediție prescurtată a volumului I, de uz didactic, din 1979.

Modificările, ce arată evoluția unui text în funcție de anumite contexte, oferă și spectacolul sau aventura unei conștiințe artistice; există astfel două mari feluri de modificări: modificări stilistice, de reformulare sau comprimare, respectiv modificări tematice, care sunt de multe ori – în special în volumul II – interdependente.

Moromeții, volumul I

Dintre modificările stilistice, de intensitate, se poate reține o reformulare a faimoasei relații incipit-final, în sensul unei deschideri către metaforizare, cu definiții comprehensive ale istoriei, așa cum arată Viața ca o pradă (1977): „De ce îmi plăcea istoria? Fiindcă aveam sentimentul că trăiesc de atunci, de pe vremea egiptenilor și asirienilor. Aveam cincisprezece ani, dar îmi simțeam gândirea milenară (sentiment miraculos, care se diminuează pe măsură ce începem să trăim) și îmi dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut eram eu.”

În acest sens, incipitul „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viața se scurgea aci fără conflicte mari” (1955) devine „În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari” (1977, în italice schimbările).

Mult mai discutată a fost reformularea finalului; până la ediția din 1967 (deci vreme de șapte ediții), romanul se încheia cu formularea: „În următorii ani gospodăria țărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial: timpul nu mai avea răbdare.” (1955) Cu brevilocvență, încheierea se reformulează la „Trei ani mai târziu izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare” (1977). În aceste condiții, este discutabilă analiza lui George Geacăr (Marin Preda și mitul omului nou, 2004, 78): „Marin Preda revizuiește mai întâi Moromeții scoțând, în 1964, o ediție nouă din care sunt eliminate fraze de tipul «țărănimea română continua să se ruineze în capitalism»”. Discutabilă, pentru că este indicată, pe de o parte, eronat ediția 1964 – iar pe de alta îi sunt atribuite lui Marin Preda cuvinte pe care scriitorul nu le-a formulat; de pildă: „capitalism”. Parte a unei demonstrații care l-a făcut pe George Geacăr exponent al unei noi interpretări, considerată la un moment dat pertinentă.

Biblioteca populară

Renunțarea la un anumit tip de bibliotecă populară este o altă schimbare a Moromeților – vol. I. Versuri populare (din folclor) și sentimente care sunt citate pe larg în primele șapte ediții sunt prescurtate ulterior, prin povestire. Este un câștig al dinamicii narative povestirea cântecului de dor al lui Birică, auzit pe ulițele satului și înțeles de cei care trebuie să înțeleagă (1955, 31; 1977, 25), așa cum este și, în episodul serbării, fabula lui Anton Pann recitată de copila Irina Boțoghină. Reprodusă ca atare, așa cum apare în ediția princeps (1955, 314), împreună cu reacțiile groase ale publicului, este rezumată în edițiile ulterioare, fără a se mai insista pe reacțiile publicului.

Cea mai importantă schimbare este cea din scena salcâmului – suprimarea cântecului de jale ce vine din cimitir, la tăierea salcâmului (1955, 83; 1977, 69) are drept urmare o adevărate transmutare; aici, naratorul insistă pe un anumit stihial, în comparație cu prima ediție, care relata senzorial: „Începuse să se lumineze. În cimitir vaierul femeilor contenise dar nu de tot, se mai auzea un murmur nelămurit, chemări șoptite și tainice. O femeie încă bocea și părea să nu mai termine litania ei veche” (1955) – în comparație cu „Vaietul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape, încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinse ciudat din celelalte și ajunse șoptit până la urechile celor doi. Era un glas plin de mirare și de spaimă, care parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase.”

La doctor

Modificările tematice – scene care pot fi întâlnite doar în primele ediții – contribuie la o anumită dezideologizare a romanului, la ieșirea din epoca proletcultistă.

Viața dificilă a țăranilor în perioada interbelică este un element central al dimensiunii social-istorice; fonciirea, atotputernicia jandarmilor, care pot călca oricând o casă de oameni, luptele din educație – purtate chiar în cancelaria școlii sătești – manifestarea extremismului legionar sau cuzist (prin figuri precum învățătorul Toderici sau Victor Bălosu, fiul vecinului hrăpăreț Tudor Bălosu) sunt argumente în orice discuție despre epocă.

Sensibila temă a sănătății, atunci și acum, se integrează acestei paradigme; Vasile Boțoghină trebuie să vândă din lotul său pentru un costisitor tratament ce înseamnă și internare într-un sanatoriu. Țăranul este motivat („astă primăvară au murit doi inși la noi în sat, tot așa au stat acasă și…”, 1955, 283) și face acest sacrificiu dureros pentru viitorul copiilor săi. Astfel, nu mai este necesară o replică despre mita din sistemul de sănătate interbelic – mai ales în contextul în care doctorul își manifestă cinismul de rigoare („Dumneata, bine că ai avut ce vinde”):

– Ce să-i faci, zise un țăran tânăr, posomorându-se și căutând abătut un loc pe bancă. Un singur doctor la atâtea sate! De fier să fii și tot nu prididești!

– A! Pă dracu, îngână o fată scundă, cu niște picioare groase ca niște stâlpi, îmbrobodindu-se cu mișcări furioase. Ia să vii pe dincolo cu ceva, să vezi cum prididește!

– Nu, el e cinstit, nu ia, spuse cineva cu convingere. Ia sanitarul ăla și cu soră-sa, sora doctorului, care e și ea p-aci! E moașă! Dacă te duci la ei… (1955, 278 – cu italice replici eliminate începând cu ediția 1964).

La închisoare

În cadrul modificărilor tematice poate fi citit și cel mai mare tribut pe care autorul îl plătește epocii „obsedantului deceniu” – relatarea detenției lui Țugurlan (un episod eliminat începând cu ediția 1967), unde este descris comportamentul comuniștilor în închisoare, grevele pe care le făceau („Protestăm contra regimului de înfometare”; „S-au înfuriat iar comuniștii, zice unul dintre ei. Iar vor să se ducă la direcție”; „Îl văd pe comunistul ăla că îi face din cap lui Țugurlan. Am înțeles eu că mai vorbise cu Țugurlan, nu știu de ce mi s-a părut mie… Și Țugurlan iese dintre ăia și îl văd că intră grămadă cu ei”; „Noi, comuniștii deținuți în penitenciarul Jilava, nu vom admite să fim tratați cu regimul ăsta!”) (1955, 423 ș.u.).

Tipul acesta de detenție, cu greve și rezolvarea unor probleme („Câteva zile mâncarea a fost ceva mai bună”) își găsește suficiente asemănări cu relatările din epocă. Un militant important al mișcării socialiste, D. Marinescu, ține-un jurnal de închisoare, în 1910 (30 de zile la Văcărești): „La masa de azi li se dă deținuților câte 6 fire de ceapă, 2 de usturoi și 10 grame de oțet. Aceste alimente se servesc numai de trei ori pe an. Dar și hrana zilnică se compune din zeamă lungă și o mică bucată de carne, iar trei zile din săptămână – lunea, miercurea și vinerea – se dă post de fasole, linte sau cartofi. Condamnații sunt lăsați, fără exagerare, pradă foamei (…) Mulți mor înainte de vreme din această cauză”. Dar o revoltă poate echilibra lucrurile: „Azi un condamnat (…) ne istorisește lucruri extraordinare asupra jafului din închisori. Anul trecut, în timpul revoltei deținuților din penitenciarul Doftana, el era acolo. Mai mult încă: C. Munteanu a fost promotorul revoltei. Ea s-a datorat tratamentului barbar, maltratărilor ce îndurau deținuții din partea primului gardian (…) Munteanu se simte mândru de această faptă, fiindcă deținuții din Doftana îl binecuvântează și azi, spune el, de îndulcirea relativă a regimului. ” (Dimitrie Marinescu, Evocări, ediție de Constantin Pîrvulescu și Georgeta Tudoran, Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă CC al PCR, [1971?], p. 144 ș.u.).

În Moromeții, prestigiul comuniștilor este recunoscut: „Numai ăla era profesor, ăilalți ziceau că sunt muncitori. Dar carte știau toți, că toți vorbeau așa. Unul zicea că moșierul la care muncesc eu tremură carnea pe el când aude de comuniști”; „vorbea de moșierul nostru de parcă l-ar fi văzut la față”; „Pe la noi s-aude prea puțin de comuniști”/ „Cum o să se audă dacă suntem vârâți în închisori?! Țărăniștii și liberalii – zice – nu-i bagă nimeni în închisori.” (1955, 466).

Figura mamei

O variație în registru minor este romanul Niculae Moromete (1959, cuvânt înainte de Silvian Iosifescu, ilustrații de Perahim), ce înregistrează o deplasare de la figura arhetipală a Tatălui (în varianta inițială) la cea a Mamei (în această variantă prescurtată a romanului). Noul roman este conceput fără ierarhiile din poiana lui Iocan, fără cuplul Polina-Birică și fără personalitatea lui Țugurlan, pentru a individualiza figura lui Niculae Moromete – un alter-ego de amploare comparabilă în romanul românesc cu personajul Titu Herdelea.

Schimbarea este reprezentată de corelația incipit-final, pusă sub semnul Mamei: „Mama ieșise în prag cu fața roșie și obosită. Nădușeala îi curgea în șiroaie înnegrite peste obraji și gât. Familia abia venise de la câmp și toată lumea se împrăștiase lăsând-o pe mamă să pregătească singură masa de seară”. Iar destrămarea familiei (fuga fraților mai mari ai lui Niculae) trece în plan secund, în special prin finalul plin de promisiuni: „Toate aceste nenorociri n-o copleșită însă deloc pe mamă. Ea știa că din suferințele ei și ale familiei cel puțin unul dintre copii avea să-și facă altă viață: era Niculaie care plecase la școală.”

O lectură a lui Perahim

În 1955, Perahim era un artist oficial al regimului, ilustrând cele mai reprezentative titluri ale regimului, de la poezia proletcultistă semnată de Beniuc sau George Lesnea, la clasicii (reconvertiți) Arghezi și Sadoveanu.

Pentru Moromeții (1955), ilustrațiile lui Perahim urmează cel mai adesea litera textului, focalizând asupra personajelor; imaginile au un succes considerabil, fiind expuse la mai multe expoziții, printre care și Bienala de la Veneția¹; aproape fiecare nouă ediție a volumului I (1957, 1961, 1968), precum și reformularea din miniromanul Niculae Moromete (1959), va avea coperta sau desene de Perahim.

Lumea lui Marin Preda și lumea lui Perahim din Moromeții se raportează în mod diferit la ideologie, Perahim având tendința să șarjeze, să supraliciteze. Dacă în roman Aristide, primarul satului, este prezentat de narator cu gulerul cămășii albe răsfrânt peste cel al hainei, emanând „un aer tineresc“, în ilustrație personajul este reprezentat cu pălărie și cravată, accentuându-se astfel diferența dintre primar și ceilalți. În alt loc, fetele și Catrina se ceartă „în casă” cu Moromete din cauza lipsei banilor, dar Perahim le așază pe două dintre protagonistele acestei scene undeva într-un exterior. (1955, 209).

Scena fonciirei, din prima parte a romanului, când Jupuitu vrea să ia din casa Moromeților, se indică în text „cinci-șase covoare țărănești și câteva velințe“, pe când desenul înfățișează o policioară cu o găleată și un coș de paie, goale, alături de o haină stingheră și alte câteva blide.

În mod predilect, specific luptei de clasă, Perahim reprezintă arme – sau unelte ce se pot transforma în arme, de la pușca furată de Țugurlan de la șeful de post, la furca amenințătoare ce se odihnește, sprijinită de un perete, secera în mâna copiilor de 9 și 13 ani Irina și Vatică ai lui Boțoghină (în romanul Niculae Moromete Irina are 7 ani, iar Vatică 12), toiagul din mâna lui Niculae de pe coperta volumului din 1959 ori chiar topoarele lui Moromete și ale lui Nilă, când doboară salcâmul, unul de o parte, iar altul de cealaltă parte a copacului, schițare a conflictului dintre generații.

Dar Moromeții poate fi și un motiv de autopastișare pentru Perahim – sau cel puțin decontat de artist; faimoasa scenă a cinei Moromeților, ilustrată literal, cu membrii familiei înghesuiți în jurul unei mese strimte, este aleasă pentru coperta I a unei traduceri din Zaharia Stancu (I Molossi – Dulăii, ediția italiană, 1962). Tot aici – o observație: în 1955 Perahim reprezintă personajele conform modificărilor pe care Preda le va face abia în 1967, schimbând paternitatea Titei; în textul din 1955, Catrina îi are de o parte pe Niculae și Ilinca, „copiii făcuți cu Moromete”, iar de cealaltă pe Tita, „tot fata ei, făcută însă din căsătoria dintâi”. În 1967, Catrina „lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete”.

După 1969, anul stabilirii lui Perahim la Paris, romanul Moromeții (vol. I) nu mai poate fi imprimat cu desenele artistului; ultima apariție a lui Perahim, pe coperta ediției 1968 (prefață de Ov. S. Crohmălniceanu), este și cea mai spectaculoasă, fiind singura color, deschizând drumul spre un anumit suprarealism al personajului Ilie Moromete. 1968 este anul unor realizări deosebite ale lui Perahim, precum planșele color și ilustrațiile la Înșir-te, mărgărite! de Victor Eftimiu, spectaculoasele desene la Poema rondelurilor de Alexandru Macedonski, și interpretările vizuale de la Cyrano de Bergerac (text în variantă prescurtată), alături de reconfigurarea suprarealistului Constantin Nisipeanu (Stăpâna viselor, versuri, prefață de Miron Radu Paraschivescu).

Moromeții, volumul II

Anul șobolanului

Volumul II al Moromeților începe cu o foarte puternică scenă, semnificativă, anunțând marele zgomot al istoriei. Traducătorul Ciumei lui Camus (1965, împreună cu Eta Wexler căsătorită Preda) alege un șobolan pentru deschiderea romanului. Ilie Moromete se duce la București, pentru a-și convinge feciorii, pe Paraschiv, pe Nilă și pe Achim, să se întoarcă acasă, în sat.

Mai întâi, de la o frază de deschidere ce leagă două episoade narative – dintre care unul înainte de începerea acestui volum: „După fuga băieților, Moromete, schimbându-și firea, nu mai văzu nici cum toți care îl dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el, se potoliră sau îl uitară; nu se întâmpla încă nimic în sat, din când în când doar erau concentrați câte unii, care după câteva luni se reîntorceau, totuși oamenii se făcură parcă mai mici.” (1967, 5) – se ajunge la rescriere la o serie de întrebări: „În bine sau în rău se schimbase Moromete? Cei care îl dușmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca și când l-ar fi iertat sau l-ar fi disprețuit. Ce putea să însemne asta?”

Cu aceste premise, Moromete, însoțit de un nepot, al lui Parizianu, ajunge la cei trei, este primit în camera în care dormea Nilă, la ultimul etaj al unui building unde băiatul era portar. Manifestare a imprevizibilului și a precarității, la un moment dat iese din bortă un șobolan, pe care feciorii lui Moromete îl prind, cu o dexteritate dată de exercițiu, într-o față de pernă, scuturată pe geam: „îl urmăriră cum se rostogolea în aer cu burta în sus, făcându-se din ce în ce mai mic. Și când ajunse jos se auzi întâi o izbitură, ca un plescăit într-o apă, apoi țipete de groază, urlete subțiri de femei.”

Încercarea lui Ilie nu reușește; scena șobolanului, care a oferit cadrul pentru această negociere a tatălui cu fiii săi, se termină printr-o tehnică narativă specifică Delirului, unde acest nepot al lui Parizianu povestește căutarea lui Ilie Moromete prin București: „Numai al lui Parizianu veni după câtva timp la căruță să vadă ce are de gând. Se întoarse apoi și le spuse celor trei că unchiu-său Ilie înhăma caii” (1967, 24). La rescriere, intervine clarificator naratorul omniscient, preocupat de problematica timpului: „…Și se dovedi apoi, în anii ce urmară, că el păstra mereu acea ușă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieții lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la școală, deși ar fi trebuit dacă ar fi înțeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nicio speranță… Cei trei erau duși pentru totdeauna…” (1975, 26).

Tot de problematica Delirului aparțin și tribulațiile lui Victor Bălosu, primar în timpul rebeliunii legionare, autor al unei liste cu dușmani ai Legiunii din Siliștea-Gumești („în capul listei se afla Aristide, frati-său Năstase”), care trebuiau executați; „semnalul acela fusese într-adevăr dat la 20 ianuarie (…) dar execuțiile lor nu ajunseră până la sate, fuseseră sugrumați la București de generalul Antonescu, încât nimeni nu dădu crezare faptului că istoria cu lista s-ar fi putut transforma în fapt, ca și când crimele și execuțiile, dacă nu sunt credibile, nici nu pot avea loc.” (1967, 210).

În schimb, unele toponimii sunt refăcute pentru noua variantă din Moromeții; o notă specială pentru „acea uliță zisă a legionarului” (1975, 432), care avea în ediția princeps o descriere pitorească – fără a fi numită astfel: „era un loc bun aici ca să nu fie văzut nici de cel care venea, nici de cel care aștepta, vecinii lui Dănălache fiind foarte îndepărtați și coșarul lui înconjurat de salcâmi tineri și pruni cu coroanele bogate; poteca se pierdea și ea în direcții aproximative, năpădită de ierburi, încât cel care trecea se putea opri sau ieși fără să se vadă bine pe care din aceste două drumuri apucase.” (1967, 435).

Anii 1950

Descrierea anilor 1950 se face cel mai adesea prin enumerație; în acest sens unele replici sau atitudini au dispărut în procesul rescrierii, ochiul autorului ridicându-se deasupra amănuntelor – de politică internă sau externă. Din prima categorie poate fi reținută seria „americă” – varietate de pânză , „realizări” – cărora Moromete le recunoaște importanța, alături de „șantiere” sau de tipuri de „cote”, noțiuni specifice traiului cotidian, care definesc viața omului simplu, ce nu mai poate să își facă propriile afaceri (să meargă la munte cu roadele câmpului, pentru a le vinde): „«Parcă înainte, când dădeai dublul de porumb cu un pol și metru de americă era tot un pol, îți plăcea? Dar ce puteai să faci, să umbli gol? Acuma america e mai ieftină, în schimb nu te mai lasă la munte» «Lasă că n-a fost el niciodată dublul un pol, nu mai vorbi tu degeaba, răspunse Moromete cu reproș că adevărul putea fi astfel răstălmăcit chiar de prietenul său cel mai bun și întrebările lui se încurcau în felul acesta într-o istorie încâlcită de prețuri care nu-l interesa, fiindcă nu asta vroia el să știe, dacă se trăia azi mai bine sau nu decât de ieri.» «Cum mă, Matei revenea el după câteva zile, pe altă cale, când se vedeau din nou, să dau eu cotă de la o oaie, mă?!! Adăugând că nu atât contribuția ca atare îl neliniștea recunoscând că un medic în sat, o casă de naștere, un dispensar, un cămin cultural, o școală nouă și alte «realizări», care au grijă ăștia să-ți împuie capul cu ele, fără să mai vorbim de șantierele pe care mulți dintre ei plecau și-și câștigau o pâine, dar care era rostul aici, să te pună să dai zeci de kilograme de lapte, de carne și de lână, de la o singură oaie? Ce era aia, oaie sau magaoae»?” (1967, 164-165).

Astfel, întreaga problematică și descriere sunt reduse la un protest verbal al lui Moromete, legat de mărimea cotelor de impunere: „«Ce zic, mă, Matei, ăilalți oameni?», îl întrebă el pe Matei Dimir, ca și când asta l-ar fi interesat mai mult, ce ziceau alții, decât faptul în sine că nu mai puteau merge la munte. «Ce să zică, se răsti Matei (așa era felul ăstuia, semăna pe undeva cu Cocoșilă, cu deosebirea că totul la el rămânea la răsteală, nu ieșeau prea multe cuvinte din creierul lui), nu zice nimic, ce să zică.» «Cum, mă, nu zice nimic! sărea Moromete ca și când nu i-ar fi venit să-și creadă urechilor, adică cum nu zice nimic? Păi ei nu văd?» «Și ce dacă văd?» «Cum ce dacă? Adică cum?! Ce treabă e asta?!» «Treabă, ce să fie!?» se răstea Matei Dimir silindu-se ca răsteala lui să se transforme într-un răspuns, adică asta era, vedeau dar nu ziceau nimic, ce puteau să zică la urma urmei, că le place? «Cum, mă Matei, revenea el după câteva zile, pe altă cale, când se vedeau din nou, să dau eu cotă la o oaie, mă?! Ce e aia, oaie sau magaoae?»” (1975, 172).

În acest sens, sunt suprimate multe replici din discuția lui Moromete cu amicii despre cote și predarea lor: „Are dreptate Cârstache, sări Nae Cismaru aprins, sigur că n-a spus, că dacă ar fi spus n-am sta noi aicea cu grâul pe izlaz, l-am duce acasă și l-am măcina, că n-am mai văzut pâine de la Rusalii. / Rusalii, râse cineva cu un glas leneș, eu n-am mai văzut de la Paști”. Și o filozofie de viață, specifică lui Moromete, punct central al perspectivei din primul volum, în stil indirect liber: „Înainte aveai pământul, dacă [copilul tău] nu făcea ce-i spuneai, îi aduceai aminte că e legat de familie și că la urma urmii dacă nu ascultă, nu-i mai dai nimic, sau nu-i dai cât ai putea să-i dai și trebuia să te asculte, fiindcă n-avea unde se duce, nu-l lua nimeni în seamă și nu-i dădea nimeni leafă să… (…) până acuma ziceai că ești tare mare cu pământul, acuma nici nu se mai uită la pământ, fug pe șantiere, se dracului prin uzine și le dă lefuri. A lui Bâzdoveică a fugit d-acasă cu unul de la Zâmbreasca, s-au dus să lucreze la Moreni, la sonda aia care ardea de-o vedeai mereu în partea asta. Nu știu dacă chiar la aia, simți el nevoia să precizeze (…)” / „Auzii că la Măldăieni au încercat unii să fugă noaptea cu grâul acasă, le-au pus tunicile în cap la pândari, au încărcat grâul în căruță și duși au fost (…) i-au prins dimineața… ce le-o mai fi făcut, nu știu” (1967, 371-372).

Alte elemente de profil al anilor 1950 sunt lăsate deoparte, așa cum o demonstrează și construcția personajului Adam Fântână: „În 1945 începu să i se audă gura prin sat, de unde până atunci se purtase cuviincios și începuse să se ducă și la biserică, lăsă biserica (deși avea acasă trei icoane) și începu să spună că «religia e opiul popoarelor», cuvinte stranii, pe care nu le înțelegea nimeni și nici el nu vroia să le explice de unde le auzise, deși uneori câte unul îi cerea și că partidul comunist o să-i facă pe oameni fericiți, nu popa la biserică. Astfel își începuse el activitatea politică, fiind singurul dintre cei care se înscriseseră pe atunci în partid care îndrăzni să se lege de biserică și să atace autoritatea preoților în sat” (1967, 292-293).

Politica externă este filtrată prin mințile noii aristocrații care popula satul; astfel, cap. 6, partea IV, înregistra o serie de replici dintre trepădușii care organizau ședința de partid pe comună: „Du-te domnule dracului, că-mi mor porcii de foame, protestă Geacă indignat”; dintre spaimele chiaburilor (exploatatorilor) poate fi amintită temerea că „cel mai rău să zicem că o să fie așa cum spui tu, că o să fie ca în Rusia să ne ia averile”, precum și o opinie de-a lui Isosică: „Nu vedeți că războiul s-a împotmolit la mama dracului în Coreia și că noi am rămas aici definitiv în zona limitrofă?” (1967, 434-435).

Fantasticul

Principala noutate a rescrierii este crearea unei noi părți a romanului, a V-a (capitolelor 13-19 ale părții a IV-a din 1967, 480-518, li se adaugă alte șapte noi capitole). Aici Preda este inexorabil atras spre o zonă fantastică, prin episodul Fica, dragostea lui Moromete pentru sora mai tânără a primei sale soții. Dragostea se desfășoară în plan oniric, Ilie Moromete retrăind episodul iubirii cu Rădița, precum și eresurile timpului:

„ieșiră cu toții pe prispă și se uitară în zare. Într-adevăr, se apropiau plutind, alunecând în formă de săgeată cu deschiderea largă, croncănind rar, nu toți odată, ci în așa fel încât cântecul lor să fie neîntrerupt. Rădița se dădu jos de pe prispă și în mijlocul bătăturii înfipse cuțitul în pământ. Își ridică apoi privirea spre cocori, în timp ce cu degetul cel mare al piciorului drept începu să scrume stăruitor țărâna chiar alături de lama cuțitului. Păsările se apropiară, dar când ajunseră în dreptul bătăturii, bătrânul cocor scoase deodată un țipăt pătrunzător de spaimă și zborul începu să i se clatine. În clipele următoare el se întoarse pe cer și începu să se învârtească în cerc împreună cu tot cârdul deasupra capului fetei. Ea nu-și luă în acest timp ochii de pe cer, urmărindu-i cu o privire neclintită și limpede, și degetul ei nu înceta să scurme pământul alături de cuțit. Scoțând un nou țipăt, de-astă dată parcă de jale, bătrânul cocor rupse deodată cercul în care se rotea și făcu cale întoarsă împreună cu tot cârdul. Rădița îi urmări până nu se mai văzură, apoi smulse cuțitul din pământ și se întoarse chicotind spre soră-sa” (1977, 514).

Alegerea aceasta magico-erotică pentru constituția unui personaj ce are nevoie de realism și realitate pentru a-și desfășura ironia poate fi o compensație pentru obnubilarea unui episod simili-fantastic, care a rămas doar în ediția 1967 (la sfârșitul cap. 19 și începutul cap. 20 din partea III): o țărancă o alertează pe vecina ei că mașina ei de cusut merge singură, în casă; între timp, sosește soțul, asemenea unei divinități („parcă din cer, răcni o voce cumplită aruncând torente de înjurături”), care își luase grâul de arie fără a preda faimoasele cote: „unde paștele mă-ti ești, fă? Vino încoace și urcă-te în căruță să mergem la arie, că toată lumea fuge cu grâul…” (1967, 386-389). Se verifică astfel o veche observație a criticii, potrivit căreia Întâlnirea din pământuri aduce un fantastic „temperat prin comic, prin burlesc (…) unele fructificate în cărţile de mai târziu ale prozatorului, iar altele nu” (Gabriel Dimisianu, „Primul Marin Preda”, în România literară, 4 decembrie 2002, p. 14). Fragmentul la care renunță este identificat unei etape mai vechi: de altminteri, și Marin Preda mărturisea, într-o întâlnire cu cititorii, datată 1978, că „într-adevăr, încă de la debut, de la începutul carierei mele literare, am fost ispitit de cartezianism, de raţionalism, dar, în acelaşi timp, am fost fascinat de ceea ce azi se numeşte forţa obscură a fenomenelor, care scapă analizei raţionale” (Marin Preda, Creație și morală, 1989, p. 550).

O atmosferă suprarealistă a fost de asemenea obnubilată în trecerea în ediția definitivă – exprimată de un întreg capitol (18 din partea a II-a; 1967, 235-238); dincolo de exprimarea unui anumit absurdism, de nuanță lirică („Nimicul nu există decât pentru copii fiindcă ei sunt singurii care răspund când îi întrebi «Ce mai face tac-tău și mă-ta Mărine?». «Nimic» zice el mirat că se pun astfel de întrebări, când acela poate să-și dea seama și singur de atâta lucru. Pentru ca după zece ani să răspundă și el fără ezitare, dar și fără grabă, spunând exact că tata e plecat pe la Cotegioaia să taie niște lemne iar mama e pe la dida să coacă pâine”) – există anumite imagini cu rezonanță metaliterară.

Un eveniment senzațional pentru avangardismul românesc a fost incendiul sondei de la Moreni, din 1929-1931, pe care îl imortalizează și F.T. Marinetti, invitat în mai 1930 în România și anturat de prietenii săi „futuriști” precum Ion Vinea sau Ilarie Voronca; mai mult, Marinetti va scrie și poeme-reportaj cu subiectul „Incendiul sondei din Moreni”, publicate în Contimporanul, revista condusă de Ion Vinea (an X, nr. 96-96-98, ianuarie 1931, p. 2-3, traducere de Alexandru Marcu): „…Toate drumurile României – începe Marinetti flamboaianta sa relatare – o văd roșind noaptea și ziua, lugubru, ca un soare la apus prins în cuie pe bolta zării.” Extazul îl cuprinde rapid pe avangardistul oficializat, membru al Academiei: „Iat-o! Iat-o ! La cincizeci de metri. Părăsim automobilul, spre a umbla în ritmul triumfal al pământului ei săturat de blonde reflexe jucăuşe. Mă chinuie pe dată voinţa de-a exprima literar frumuseţea spiralică a acestei baiedere cu neputinţă de prins, înaltă de o sută de metri, volutele şoldurilor ei ce fierb, duşul de scântei în evantai a picioarelor sale explozive.” Cu tabloul lui Victor Brauner, Poetul Geo Bogza arată capului său peisajul cu sonde (ulei pe pânză, 1930) poate fi descrisă emoția avangardistă generată de sondă, pe care Preda o comentează – este evident o imagine ancestrală, repoziționată în contextul anilor 1950 – cu suficient lirism metaliterar: „Ardea demult, parcă de totdeauna, așa cum se vedea spre miazănoapte îndată ce se lăsa seara, la marginea cerului… Pe câmpie oamenii se opreau și se uitau și arătau copiilor cu biciul, tot așa de vrăjiți și ei ca și aceștia: arde sonda de la Moreni! Ce era aceea o sondă? Și de ce ardea? Așa trebuia să facă, să ardă seară de seară, sau ce era cu ea?”

Contrabalansarea acestor implicații de fantastic se face, la rescriere, printr-o întoarcere la un alt drum ce pornea tot din începuturile scriitorului (Întâlnirea din pământuri); aici se înscrie personajul Sora, fata cam întârziată, de care își băteau joc flăcăii, angrenată în ultima ediție într-o scenă naturalist-behavioristă – cu certe implicații senzaționaliste sau de tabloid, cum am spune astăzi: „Ia plecați voi de-aici, zise atunci flăcăul cu un glas gutural și imperios. // Și era limpede că nu se va sfii, dacă ele nu fug imediat, să facă de îndată ceea ce îi trăsnise chiar sub ochii lor la lumina amiezii… Și într-adevăr, când după o clipă de uluire nu prea mare, ele plecară, fără să fugă însă, dar și fără să se uite înapoi, flăcăul se apropie de Sora, se lăsă în genunchi, o întinse pe iarbă și îi ridică fusta. Mișcările lui nu erau grăbite, dar erau foarte decise și se vedea că în clipele următoare nu-i va păsa de orice s-ar întâmpla în jurul lui… Părul fetei se amestecase cu iarba…” (1975, 198).

O perspectivă temporală

Accelerarea timpului este definitorie pentru personajele lui Preda; în volumul I, prima parte cuprinde evenimente de-a lungul a 24 de ore la Siliștea-Gumești, apoi partea a II-a și a III-a curg mai repede, acțiunea romanului terminându-se la sfârșitul verii aceluiași 1937. Volumul II relatează evenimentele unei mari perioade, în centru fiind anul 1951 și colectarea cotelor, edificarea unei gospodării agricole comune în Siliștea-Gumești; dar naratorul focalizează și asupra altor momente, din timpul războiului, imediat după – sau asupra celor petrecute la 10 ani după acea vară a cotelor, deci prin 1961-1962.

Din partea a V-a a volumului II, cea adăugată de Preda romanului, Țugurlan ar fi fost primul primar de după război al satului – intrând astfel „în concurență” cu „primarul care venise îndată după 23 August, un oarecare Pascu, poreclit nu se știe de ce încă de când era mic Terente (numele vestit al unui bandit)” (1975, 72). Dar revenirea la Țugurlan, în finalul volumului II (partea a V-a), chiar și cu prețul unei inadvertențe, subliniază ceea ce a remarcat și critica: „Țugurlan nu constituie numai o replică la Moromete, ci un Moromete mai lucid, glasul interior al lui Moromete. Vocea pe care acesta o aude dar nu o rostește (…) În Moromeții, la fel ca în Intrusul, Marin Preda își dublează personajul principal cu o prezență ce acționează antitetic cu cea dintâi, dar care sfârșește identic cu personajul aparent privit critic” (Ion Bălu, „Moromeții” de Marin Preda, 2001, 52).

Se creează astfel prilejul pentru introducerea unor amenințări la adresa lui Moromete, care ar fi putut avea dosar: „Ce-ți pasă ție de ce spui despre Stalin?”, îl întreabă Țugurlan; „Îmi pasă, zise Moromete, fiindcă îți cere pe urmă să declari că fi-tu e dușman al poporului și că n-ai nici în clin nici în mânecă cu uneltirile lui dușmănoase.” Motivația lui Ilie Moromete este una profundă: „eu vreau să trăiesc, și să trăiesc cum vreau eu, fără, bineînțeles, să mă pun fără niciun rost contra a ceea ce la lume nu-i pasă”. Dar mersul inexorabil al partidului îl face în cele din urmă să își înscrie loturile de pământ în gospodăria agricolă comună sau „colectivul”; Ilinca îi povestește lui Niculae, evitând adresarea directă: „Tata, ca să nu-i pricinuiască vreun rău lui Niculae, a făcut ce-au zis ei, nici nu a mai stat la discuție…” În vechea redactare, perspectiva naratorului se elevează, și cu ajutorul unei viziuni colective despre colectivism: „Mulți se mirau plictisiți când cineva le aducea aminte acum când nu mai aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei vara aceea când se neliniștiseră ei atât de tare și făcuseră caz pentru niște neghină și pentru niște cote care nu reprezentau nici măcar a zecea parte din recolta lor… Așa e omul, spuneau ei râzând de ei înșiși cu un soi de dispreț încuiat, nici măcar amar” (1967, 497).

Inadvertențele semnalate nu impietează însă asupra personajului și asupra dorinței sale de independență, portretul lui Moromete având nevoie de comparația finală cu Țugurlan, în sensul realizării unei psihologii adaptate, dar obsedante pentru universul romanesc al lui Preda, de la primele texte din Întâlnirea din pământuri la Moromeții, Marele singuratic sau Delirul.

__________________