Moto: „Oamenii de seamă sunt totdeauna propriii lor critici” (Balzac)
Ion Pop este, în egală măsură valorică, poet şi critic literar (istoric literar, teoretician şi eseist). Contribuţia lui românească în această a doua privinţă e mănoasă, cu accent pus pe avangardă. O atenţie specială acordă criticii literare europene, franceze şi, în special, „Şcolii critice de la Geneva”, cu modele şi exemple de talia lui Marcel Raymond, Albert Béguin, Georges Poulet, Jean-Pierre Richard, Jean Rousset, Jean Starobinski.
Despre această „aşa-numită şcoală”, Ion Pop a publicat recent volumul Conştiinţe critice (Editura Limes), care reuneşte un număr de pagini scrise de-a lungul anilor. Titlul cărţii este preluat de la Georges Poulet. Fondatorul şi animatorul, Marcel Raymond, de o modestie rară şi sinceră, nu-şi asumă calitatea de mentor, exercită o influenţă care exclude subordonarea şi promovează caracterul liber. La fel, Georges Poulet preferă denumirea de „asociaţie liberă” în loc de „şcoală”, deşi el lansase formula „şcoala critică de la Geneva” – şi toţi ceilalţi componenţi ai grupării îşi păstrează individualitatea în relaţie empatică şi prin diferenţă. Folosind cuvintele lui Ion Pop, „Drumurile urmate de fiecare din aceşti critici atestă, de altfel, o realitate evidentă, interzicând orice confuzie de nume şi opere”; „Un anumit „aer de familie” nu scapă, totuşi, cititorului atent al acestui raft de bibliotecă critică”.
Reputatul profesor universitar de la Cluj-Napoca, membru al Academiei Române, a fost director al Centrului Cultural Român din Paris şi asistent ataşat al Universităţii Paris III- Sorbonne Nouvelle. A tradus din Georges Poulet şi din Jean Starobinski, a avut relaţii afectiv-simpatetice cu toţi constituenţii acestei celebre alianţe, înrudit până la a-l putea încadra ca membrul cel mai tânăr al acestei „familii” de spirite. Se poate chiar vorbi de o „Filială” românească a acestei „şcoli”, sub conducerea profesorului Ion Pop. În 1977, împreună cu Mircea Martin, au participat în centrul viu, precum Colocviul de la Cartigny-Geneva, întru cinstirea lui Marcel Raymond-Albert Béguin, unde s-a precizat încă o dată că gruparea în discuţie nu se subordonează unei doctrine, ci, unită prin afinităţi intelectuale, permite o mare libertate de mişcare spirituală, accentul pus pe o interpretare de tip fenomenologic a literaturii, deschiderea spre filozofie, orientarea „tematistă” cu toate diferenţele de viziune între George Poulet şi Jean-Pierre Richard, pe de o parte, şi Jean Rousset ori Jean Starobinski, pe de altă parte.
Ion Pop are un puternic sentiment al omeniei, natural şi „învăţat” de la aceşti cei mai mari critici ai secolului al XX-lea: dragostea pentru poezie, colegialitatea, modestia, nuanţarea şi limpezimea, „simpatia pătrunzătoare” şi „distanţarea reflexivă”. A condus cenaclul şi revista Echinox timp de 17 ani, în calitate de redactor şef şi 13 ani, ca director. Toţi echinoxiştii autentici i-au fost şi i-au rămas prieteni. Dacă profesorul Marcel Raymond (urmaş al profesorului Thibaudet) i-a avut ca asistenţi pe Jean Rousset şi Jean Starobinski, Ion Pop a avut şi el asistenţi de soi. Nu mai spunem de mulţimea doctoranzilor săi. La noi, el este cel mai de seamă propagator al aceste direcţii critice, dar apreciază sincer pe alţi militanţi în domeniu: Romul Munteanu, Mircea Martin, Virgil Nemoianu, Eugen Simion, Mihai Nasta, Sorin Alexandrescu, Angela Martin, Marian Papahagi, Ioana Both, Rodica Lascu-Pop, Rodica Baconski…
Conştiinţa critică, în afara succintului Argument, debutează cu un studiu despre numita „asociaţie liberă”, urmat de alte studii, unele însoţite de interviuri dintre cele mai amiabile. Afiliere şi afinităţi se pot numi corelaţiile dintre cele două entităţi, subiectul şi interpretul, criticul român care vede interferenţele ideatice pe un fond de sensibilitate înrudită, o atmosferă non-pozitivistă, impregnată de bergsonism şi tutelată de un spirit ca Jacques Rivière. E o abordare intuitivă a operei, cu deschidere spre ontologie. De aici descind ceea ce s-a încetăţenit drept „critică de identificare” (primatul textului), „critică fenomenologică”, „tematismul”, „integralismul” (a scoate în lumină ansamblul vocilor multiple ale operei). Accentul pus pe momentul înţelegerii şi pe cel al reflecţiei în legătură cu „secreta coerenţă lăuntrică” a operelor, pe linia unei interpretări subiective, e prioritar explicării structurilor de limbaj ale textului, ceea ce Jean-Pierre Richard numeşte „relaţia fericită”. „Dialogul critic veritabil şi profund – spune Ion Pop – are deci loc între două individualităţi, cu ţelul ideal al unei comunicări depline. Dar, aşa cum am văzut, majoritatea criticilor din acest grup ştiu prea bine că o identificare totală nu e niciodată posibilă, că pe drumul spre universul mintal şi de sensibilitate transpus în operă apare inevitabilul ocol prin semne, acea «cale lungă» presupunând prezenţa mediatoare a limbajului, a cărui existenţă «în sine» nu e niciodată de neglijat”. În acest sens, se dă cuvântul lui Jean Starobinski, potrivit căruia identificarea deplină nu e posibilă pentru simplul motiv că criticul ştie că este o conştiinţă diferită de cea cu care vrea să comunice şi că o utopică echivalenţă a celor două conştiinţe n-ar duce decât la parafrază sau la pastişă; dimpotrivă distanţa privirii devine strict necesară.
Rolul senzaţiei, al intuiţiei concretului este esenţial, ca la Bergson ori Dilthey, „problema metodologică aparţine… ordinului existenţei” zice Raymond, viziunea despre „relaţia critică” primeşte la Poulet numele de „distanţă reflexivă”, iar la Starobinski se relevă cum în lumea formelor se întrupează ceva din acel dincolo absolut; şi, din nou, se vorbeşte despre neîncrederea raymondiană faţă de documente şi credinţa în evaluarea criteriilor estetice care pun în valoare interesul pentru specificul limbajului şi schimbarea perspectivei asupra conceptului de influenţă (sugestia unei „filiaţii spirituale dincolo de filiaţiile istorice”). „Cercetările asupra barocului şi manierismului, asupra problemelor de stil şi de limbaj dau la iveală semnificaţiile spirituale. Cartea reuniunii de la Cartigny, care a rezultat, e şi un document expresiv pentru modul ideal de a concepe prietenia literară, schimbul de idei, colaborarea intelectuală, încrederea în perenitatea valorilor spiritului”.
Un text dedicat de Ion Pop lui Albert Béguin (Creaţie şi destin) evidenţiază prezenţa unei voci critice de o reală individualitate. Noutatea cărţii sale Sufletul romantic şi visul constă în implicarea spaţiului german în contextul clarificării unei probleme de istorie literară şi de estetică, „un act de adeziune spirituală, o profesiune de credinţă mediată, o încercare de autodefinire”, „trebuie că e mai degrabă o gândire puternic colorată de afectivitate”, adaugă însuşi Béguin, culoare afectivă care îi caracterizează toată opera. Afirmarea individualităţii creatoare îngăduie interpretarea literaturii în funcţie de cantitatea de existenţă conţinută, nu în sensul biografismului, ci în acela al încorporării în operă a unei trăiri reprezentative. Opera devine pentru autorul Sufletului romantic o problemă de existenţă, un spaţiu în care poetul se exprimă pe sine, dar poate şi participa la marile întrebări pe care şi le pune omul în faţa destinului său. Scriind despre Nerval, evidenţiază cum pentru el opera e locul unde i se hotărăşte soarta; şi la Baudelaire şi la Novalis destinul spiritual se află în legătură cu aventura lor umană. Cu o largă comprehensiune, Ion Pop observă cum Albert Béguin îşi alege textele sau problemele analizate în funcţie de propria lui sensibilitate. Cărţile sale dedicate lui Péguy, Nerval, Léon Bloy, Pascal, Bernanos (adunate în două volume: Création et destineé şi La réalité du rêve), aduc în atenţie o gândire critică dintre cele mai personale. Problema mesajului literaturii, a capacităţii ei de comunicare înseamnă mult pentru el, după cum caracterul discursiv cu exces îi displace. Explicarea modului cum experienţele se metamorfozează în imagini şi în figuri retorice, cu stabilirea existenţei unui fel de identitate între semnificant şi semnificat, conduce la definirea literaturii (poeziei) ca act existenţial.
Lui Marcel Raymond, critic al poeziei, îi este consacrat un comentariu sumar şi desluşit, utilizând şi opinia lui Albert Béguin, anume „profundul subiectivism„, „neliniştea metafizică” a cărţii De la Baudelaire la suprarealism. Ion Pop insistă asupra integralismului viziunii critice încă de la începutul carierei ilustrului profesor genevez şi colaborator de elită al NRF. În acest sens, este invocată o comunicare a lui Mircea Martin, unde în locul istoriei propriu-zise afirmă preponderenţa „istoriei interioare”. Profesorul clujean bagă de seamă, pe bună dreptate, eludarea tentaţiei formaliste pentru că interpretul fenomenului liric are grijă să descifreze formele pe un fundal existenţial: „Unei astfel de viziuni asupra creaţiei poetice, Marcel Raymond îi propune şi un mod de receptare critică oarecum echivalent. Ca şi poezia, actul critic presupune angajarea întregii fiinţe a interpretului; observaţia şi raţiunea, utile pentru o primă abordare a textului literar nu pot înlocui – crede Marcel Raymond – „pătrunderea simpatetică”, „starea de receptivitate profundă”, asigurând o „cunoaştere sui generis”, numită contemplativă în opoziţie cu cunoaşterea de tip speculativ. Interpretată ca act menit să ducă la o progresivă „identificare cu obiectul”. Celor doi foarte buni prieteni, Marcel Raymond (care a afirmat această relaţie) şi Albert Béguin (dispărut cu două decenii în urmă) le este evocată poziţia în actualitate prilejuită de amintitul colocviu de la Cartigny.
Amândoi sunt consideraţi diriguitori ai „Şcolii de la Geneva”, au trăit, în anii de formaţie intelectuală, marile revelaţii aduse de literatura franceză îndeosebi prin scriitori, de la Valéry, Gide, Jacques Rivière, la Charles du Bos, Albert Thibaudet ori Ramon Fernandez; au avut ocazia să cunoască în profunzime şi de la sursă romantismul german; şi unul şi celălalt şi-au legat numele în primul rând prin câte o lucrare fundamentală asupra poeziei şi poeticii moderne: De la Baudelaire la suprarealism şi Sufletul romantic şi visul. Georges Poulet, unul dintre conducătorii lucrărilor de la Cartigny, realizează un sondaj despre «conştiinţa inerentă a operei» în comunicarea Despre identificarea critică la Albert Béguin şi Marcel Raymond, şi, pe lângă alte comunicări, e de menţionat şi aceea a lui Mircea Martin: Marcel Raymond: de la Ronsard la suprarealism. Şi cuvintele concluzive ale Profesorului Pop: „Dezbaterile finale ale Colocviului de la Cartigny au reliefat câteva din aceste elemente comune, printre care accentul pe o interpretare de tip fenomenologic a literaturii, deschiderea spre filozofie, orientarea „tematistă”, interesul pentru operă ca expresie a unui itinerar spiritual (nu fără legătură cu germana Geistesgeschichte) (…) Într-o măsură sau alta, toţi reprezentanţii acestei „şcoli” sunt îndatoraţi unor predecesori precum Albert Béguin şi Marcel Raymond. Cartea ce le-a fost consacrată, păstrând mult din atmosfera de lucru, degajată dar nu lipsită de rigoare intelectuală (…) defineşte în egală măsură cele două eminente personalităţi şi «discipolii» lor, mai mult sau mai puţin independenţi”.
Convorbirile sunt sarea şi piperul acestei cărţi a lui Ion Pop. Cu Marcel Raymond discuţia a avut loc într-o zi însorită de august 1976, maestrul, scund faţă de interlocutor, (cu 43 de ani mai în vârstă), e degajat, cu mâinile în şolduri, cu basc precum artiştii plastici şi cu impermeabil: „Profesorul era o prezenţă melancolică. Lumina surâsului de bun-venit părea, pe chipul tras şi uşor palid, filtrată prin nu ştiu ce lăuntrică ceaţă, trecută şi în pâlpâirile mătăsoase ale ochilor. Suferinţa bolii pe care tocmai o învinsese şi la care a făcut mai apoi o fugară aluzie nu se ştersese cu totul; în suveranitatea orei, în sufletul călătorului se insinua o bănuială de toamnă elegiacă…” O imensă tandreţe se degajă din atitudinea „Fiului”! Şi la fel de mare stimă intelectuală. Începutul se referă, fireşte, la De la Baudelaire la suprarealism, la dragostea pentru poezie (a şi scris un volum de versuri), altfel decât teza despre Ronsard şi poezia Renaşterii, supusă principiilor istorice ale Sorbonei. Zăboveşte apoi asupra poeziei ca „mod de a exista”, ca experienţă întrupată într-o formă prin care se pătrunde în interiorul însuşi al poemului. Cât priveşte noţiunea de conştiinţă critică, accentul pus pe cogito de Georges Poulet îi este străin, declarând că îl preferă lui Freud pe Jung, care i-a folosit cu noţiunea sa de mit. Comentariul textual al poeziei i se pare legitim, dar are rezerve faţă de el fiindcă nivelul limbajului operei e un «joc verbal» şi atât. Interviul e şi o promovare de sine a celui care se foloseşte de abilităţi de comunicare. Astfel, îl determină pe marele critic să-şi justifice antiistorismul, înaintând mai degrabă spre o critică tematică a evenimentelor istorice decât spre o suită de evenimente sau fapte. I se sugerează să-şi recunoască maeştrii spirituali: anumiţi magiştri germani, francezii Thibaudet şi Rivière, Charles du Bos – „dar în forul meu intim mă pregăteam de cu totul altceva”. Prietenii de la numita „şcoală”, fiecare dintre persoanele care fac parte din ea, se caracterizează ele însele şi fiecare urmează drumul său propriu. Secvenţial: Cum priviţi astăzi mişcarea poetică a suprarealismului? Răspuns – S-au preocupat prea mult să se autodefinească, admir ca poeţi pe Breton, Eluard şi alţi câţiva, dar am rezerve față de mulţi alţii care se reclamă de la această doctrină şi chiar faţă de doctrina însăşi. Despre situaţia actuală a poeziei, care nu este prea strălucită, dar are nume de grad superior. Se consideră victima introspecţiei, a scris Memorial, Sarea şi cenuşa şi, surâzând, are de gând să scrie Amintirile unui copil cuminte. Există multe cărţi despre care i-ar fi plăcut să scrie: despre Michelet şi Flaubert, o antologie de la Rousseau la Baudelaire. Da, pentru început criticul trebuie să fie un visător, dar după reverie vine vremea reflecţiei.
Criticul nostru, având o inteligenţă emoţională şi diegetică, îl preţuieşte foarte mult pe George Poulet, traducând în româneşte Conştiinţa critică şi consacrându-i interpretări entuziaste fără a face rabat la obiectivitate. În cartea de faţă, îi dedică un studiu de proporţii sub titlul O critică de identificare şi un eseu, Poezia sfărâmată, mobilizând multe referinţe elogioase ale unor critici de mare autoritate, de la Marcel Raymond la Jean Starobinski… Pentru a evita repetiţia şi a fi într-o ambianţă narativ-savuroasă, să urmărim convorbirea cu autorul Metamorfozelor cercului, care „reactualizează câteva din principalele coordonate ale concepţiei sale critice”, ne informează constructorul interviului. Aflăm că e născut în Belgia, în 1902 (ca Şerban Cioculescu al nostru), s-a afirmat mai târziu în raport cu confraţii de generaţie, începând la patruzeci şi cinci de ani cu Studii asupra timpului uman şi devenind în scurt timp una dintre personalităţile de prim plan ale criticii literare europene. Îşi mărturiseşte iar refuzul faţă de „sistem”, opţiunea pentru actul critic ca demers solitar, orientat spre surprinderea născândă a unui cogito individual al scriitorului. Scurt, vocea criticului e un „loc de trecere” spre vocea operei. Direcţia critică pe care o reprezintă, am mai spus, o mărturiseşte el însuşi, are ca înaintaşi pe Charles Du Bos şi Jacques Rivière, maeştri de la NRF şi pe de altă parte, maeştrii de la „şcoala geneveză”. De la Raymond i s-a părut esenţială tema conştiinţei obscure mai în măsură să orienteze spre explorarea lumii adâncului. Béguin îi sugerează un drum esenţialmente spiritual spre interpretarea literaturii, nu simplă interpretare obiectivă. Acordă – îl incită interlocutorul – mare însemnătate laturii subiective a criticii. Da, „trăim adânc propria noastră interioritate”, relaţia cu noi înşine, „între mine şi mine”. Convorbitorul îl provoacă cerând lămuriri în legătură cu timpul uman interior, tema din Études sur le temps humain. Singurul timp care îl interesa era „timpul surprizei, timpul experienţei pe care o aveai într-o clipă cu adevărat fără durată”. I se solicită înţelesul „experienţei lăuntrice” şi spune că, în această privinţă, a fost influenţat de Bachelard, „un timp absolut discontinuu” care îi apare ca un timp „al întoarcerii şi reapariţiei, dincolo de întreruperi”. În legătură cu aceasta, apare o altă problemă, raportul dintre biografia autorului şi biografia operei. Jean Poulet pune mare preţ pe „structura intrinsecă a operei”, pe ceea ce s-a numit reţeaua tematică, e, cum declară el, un antistructuralist. Principală este chestiunea, care a făcut vogă în estetică, a identificării criticului cu obiectul interpretat. Identificarea e una anume, precizează marele critic-teoretician, realizarea unei „neantizări” în prezenţa „celuilalt”, „prin care te retragi lăsând locul liber pentru ca celălalt să-l ocupe în tine însuţi, înlăuntrul tău…” Despre „distanţa critică”, pe care a comentat-o în capitolul dedicat lui Starobinski în La conscience critique, e de acord cu bunul său prieten în legătură cu mişcarea de identificare şi mişcarea de distanţare. El se crede „inferior” (!), posedă numai una singură, identificarea. Nu-i convine nici cuvântul judecată din formula judecată de valoare. Personal nu se consideră un purtător al unei judecăţi. Valoarea unei opere nu e dovedită, ci apreciată, e trăită, „critica-act de iubire”. Nu acceptă nici rolul lingvisticii în interpretarea literaturii, există un atare fenomen, însă nu se poate împăca la gândul ca acesta să fie primordial; cu toate că a exprimat păreri negative despre Roland Barthes, care, altfel, îi inspiră o „irezistibilă simpatie personală”. Îl admiră însă pe Gérard Genette, fiindcă îi oferă posibilitatea unei reconcilieri între felul lui de critică şi critica structuralistă. Noţiunea de „text” e aprobată numai în măsura în care el consideră că textele stau în afara contextului lor. Prin caracterul literar al criticii el înţelege că fiind o literatură a literaturii nu poate fi un „grad zero” al ei şi, dimpotrivă, un grad superior al literaturii şi, iarăşi, critica devine literatură prin identificare. În alt interviu, e rugat /stârnit/ să explice cum e cu „întreruperea” în literatură, care se întâmplă „dintr-o dată” şi cum e relevată în studiul La Poésie éclatée, prin asocierea şi deosebirea dintre Baudelaire şi Rimbaud: primul e strâns legat de romantism, al doilea e un mare eliberator, creatorul unei poezii care se manifestă în libertatea şi puterea ei creatoare. Şi se dezvoltă subiectul relaţiei Raymond-Poulet, care e o poveste cuceritoare. Întrebat iarăşi despre eventualitatea scrierii unei cărţi de memorii, răspunsul e negativ: „Nu propria mea viaţă interioară mă absoarbe, ci viaţa interioară a celorlalţi”. În sfârşit, mai deschide larg discuţia despre indeterminare, cum ar fi apariţia gândirii întrebătoare, „dacă vreţi, indeterminarea este un fel de neştiinţă fundamentală”.
Ion Pop îi susţine un laudatio lui Jean Rousset cu ocazia desemnării titlului de doctor honoris causa al Universităţii din Cluj, la 11 octombrie 1996, subliniind voinţa lui de completitudine, bogăţia şi valoarea operei, numeroasele distincţii primite în alte instituţii europene, metodologia critică, lectura „în toate sensurile”, „tematismul”, accesul direct la peisajul sensibil al operei etc. Convorbirile cu autorul Lecturii intime (trei!) pun în relief, pe lângă reperele de bază ale activităţii sale critice, figura lui „epică”, pământeană, ca să spunem aşa. Studiul despre „vârsta barocă” în Franţa, îi prilejuieşte o întinsă relatare, încheiată cu urmarea problemei formelor. T.S. Eliot, Guillén, Lorca, Dámaso Alonso considerau ca foarte actuală opera unor Góngora, Gracian, Quevedo. „Proliferarea semnificantului” tinde spre „textul paradisiac” despre care scrie Roland Barthes şi înseamnă tot un fel de „gust baroc”, condiţionează interesul pentru asamblare, pentru ceea ce se numeşte structură. În Formă şi semnificaţie, Rousset vorbeşte despre o practică în măsura în care e şi teorie, dar el recunoaşte că nu-i un adevărat teoretician, cu toate că în Narcisse romancier se referă la structurile narative, o schiţă asupra persoanei întâi în povestire. Despre critică are o imagine ideală: „Cred că un critic bun e acela care e în stare să perceapă realitatea literară a unui text. Un text e literar cu anumite condiţii; nu tot ce se scrie e literar”. Următorul interviu are loc după aproape două decenii. E pensionar şi îşi aduce aminte de seminariile din învăţământ când a alcătuit şi cu impulsul studenţilor Mitul lui Don Juan şi a dezbătut problema primei întâlniri în roman de unde a rezultat scrierea Ochii lor se întâlniră, cu o frază din Educaţia sentimentală a lui Flaubert, ceea ce-i sugerează lui Ion Pop că Rousett este şi un „om de teatru” care l-a orientat spre baroc. A mai băgat de seamă, acasă la Rousset, că în aceeaşi clădire Amiel a avut un apartament. N-a ţinut şi el un jurnal, dar a scris despre jurnal, cel mai mult despre cel al lui Amiel. Tot barocul captivează discuţia. Şi „tematismul”, şi structuralismul. Ultima convorbire, scrisă, între cei doi critici a fost cea de la Cluj-Napoca, când marelui genevez i s-a acordat titlul de doctor honoris causa. De aici aflăm despre relaţia sa cu Adrian Marino, amintiri de la Universitatea din Geneva, avându-l în centru pa Marcel Raymond şi „colaborarea perspectivelor”, tot apropo de baroc, care îl situează într-un fel de „tematism”. Dar când să desprindă teme la Marivaux, a ajuns la încredinţarea că acestea, temele, sunt de fapt „probleme ale punctului de vedere”. De la critică aşteaptă un îndemn la lectură, „critici sau nu, suntem toţi nişte cititori”. Ca să existe cititori, trebuie create cărţi. „Dacă nu vor fi cititori, nu vor mai fi nici cărţi. Va fi un mic cerc închis, iar aceasta ar însemna moartea culturii…”
După ce aminteşte, pe scurt, subtilele analize ale poeziei realizate de Jean-Pierre Richard, (Poezie şi profunzime, Universul imaginar al lui Mallarmé, Literatură şi senzaţie, Studii despre romantism), criticul nord-dunărean glosează, tot laconic, relativ la culegerea de studii intitulată Microlectures, care anunţă o „schimbare de scară” – aplicarea lecturii la unităţi textuale reduse: un motiv, o scenă, un fragment sau chiar un cuvânt. Desprinse dintr-o operă mai întinsă, analiza rămâne totuşi în aria tematismului specific richardian: „Peisajul îmi apare astăzi ca fiind şi mai mult legat… de radicalul organic al unei umori; el este ceea ce se vede, se aude, se atinge, se adulmecă, se mănâncă, se excretează, se pătrunde ori pătrunde: debuşeul sau încheierea, şi de asemenea locul de practică, sau auto descoperirea unui libido complex”. „Lectura este un abandon, o alunecare pe marginea textului”, îi spune convorbitorului Jean-Pierre Richard în camera lui de lucru din inima Cartierului Latin. Comunicativ, vorbeşte simplu despre anii săi de formare şi de afirmare a unei concepţii critice originale. Exemplele cele mai bine primite au fost Bachelard şi Georges Poulet, apoi structuralismul. Cum remarcă Ion Pop, efortul lui de interpretare constă în înţelegere şi simpatie, într-un fel de „mişcare primă a creaţiei literare”, acolo unde „opera se instituie pornind de la o experienţă umană”. De vorbă cu Jean-Pierre Richard continuă în scris, în locul causeriei mai puţin disciplinate, reluând confruntarea dintre literatură şi senzaţie, „să mă bucur, în plan senzorial, de o pagină ca de un peisaj”. După ce l-a citit pe Freud a fost ispitit şi mai mult să citească textele „în densitatea lor fantasmatică”. Apreciază operele lui George Steiner, Umberto Eco, Yves Bonnefoy.
Jean Starobinski îl captivează în mod deosebit prin mobilitatea privirii critice şi prin particularităţile urmăririi plurivalenţei la scriitori. E o figură luminoasă, vioi, jovial şi oscilând cu naturaleţe între real şi ficţiune. Adăugăm meditaţia asupra raportului dintre mască şi realitatea ascunsă a eului, „transparenţa şi obstacolul” la Rousseau, pseudonimia lui Stendhal, ambiguitatea ipostazelor clovneşti ale artistului modern, teatrul lumii şi măştile sale la Montaigne, anagramele lui Saussure. Textul şi interpretul e o succintă dar substanţială recapitulare a concepţiei critice starobinskiene, vizând un ideal al „criticii complete”. „Critica e un ansamblu de întrebuinţări puse lumii, ţie însuţi, textului”. Întrebat, în 1976, cum a devenit „ucenicul” şi totodată participantul „Şcolii de la Geneva”, medicul şi specialistul în istoria medicinei, născut la Geneva, îl invocă pe Marcel Raymond, Albert Béguin şi Jean Poulet, cu acesta din urmă a fost la Johns Hopkins University, unde l-a cunoscut pe Leo Spitzer şi a putut întreprinde lucrările despre Rousseau, La Rochefoucauld, Montaigne. Se dedică ideii de „organism”, de „totalitate” a operei literare, viziune avută şi de Aristotel şi Kant. Proiectează cartea L’encre de la mélancolie (frumoasa formulă e a lui Charles d’Orléans, precizează prea cinstitul critic), specifică poeţilor dar şi criticilor, completează el cu mină calmă… Într-o altă discuţie, când împlinise şaptezeci de ani, autorul Relaţiei critice îşi afirmă constanţa proiectelor critice, ca, de exemplu, poetica melancoliei, rezerva faţă de excesele interpretărilor psihanalitice. E favorabil postmodernismului, fazei filologice riguroase, funcţiei subiectului, măştii şi, încă o dată, melancoliei. Declară că ar fi vrut să compună „o operă în acelaşi timp exactă (geometric exactă) şi muzicală”… I se acordă şi lui titlul de doctor honoris causa al universităţii din Cluj-Napoca, laureatul îşi exprimă recunoştinţa faţă de rectorul Andrei Marga şi (Ion Pop nu spune) faţă de criticul nostru atât de francofil şi genevist, autorul propunerii acestei ceremonii academice. Vorbeşte despre relaţia critică, relaţie căreia doreşte să i se atribuie toate sensurile sale diverse, altfel spus aspiraţia la un fel de critică completă, bazată pe interdisciplinaritate și detaliul fenomenologic. Ideologia e o deformare, schimbă mesajul, înşeală uneori. „Ideologiile sunt anticipări arbitrare ale totalităţii”. Referitor la limitele interpretării, e necesar să se limiteze subiectivitatea interpretării. Teza sa de doctorat în medicină a fost despre Istoria tratamentului melancoliei, melancolia fiind un obiect de studiu pentru el, atenţie acordă antidoturilor sale: ironia, satira, teatrul, muzica. Theatrum mundi e un spectacol „incomplet”: „Acest lucru ne face să trăim într-o lume dezechilibrată, împărţită între excesul şi absenţa comunicării. Pericolele nu lipsesc. Aceasta vrea să spună că nici sarcinile nu ne lipsesc”.