Observarea stelelor duble /multiple a devenit o adevărată specialitate (Astroclubul Braşov, ca dovadă) sau chiar un hobby de domeniul colecţionarilor, cu atât mai mult cu cât ele sunt accesibile obiectivelor modeste (sub 12 ţoli), inclusiv binoclurilor de amator. Cândva, recunosc, catalogarea câtorva asemenea drăguţe obiecte i-a dat şi subsemnatului ocazia de a încerca gustul acestei agreabile obsesii. Diversitatea lor vine din compararea celor două sau mai multe componente, separaţia lor, perioada de rotaţie în jurul centrului comun, modul de articulare a ansamblurilor triple ori multiple. Pasionaţii întocmesc chiar şi topuri personale cu cele mai frumoase perechi, ca la concursurile de dans, principala atracţie fiind desigur contrastul de culoare. Splendida combinaţie auriu + azuriu a lui Izar (ε Bootis) îl făcuse pe Otto Struve s-o latinizeze cu superlativul „Pulcherrima” (cea mai gigea) iar pe Mark Brandis să-i dedice romanul Sonda Epsilon, bazat pe fostele speculaţii ale scoţianului Duncan Lunan din anii ’70, numai că la fel de prezentabile sunt şi rivalele dumneaei Albireo (β Cygni), Almak (γ Andromedae) ş.a. Notele acordate de juriu pot fi însă lesne influenţate de alterarea percepţiei cromatice a acestor perechi stridente. Sateliţii unor portocale de felul ăsta se văd ba albaştri (Herschel, Struve), ba smarald (Couteau), ba turcoaz (Olcott). Revelaţia că perechile în cauză erau de fapt nişte triplete a explicat şi mai clar, în cele din urmă, mirajele produse de amestecul culorilor. Altele s-au dovedit a fi nişte agregate chiar şi mai complexe. Partenera lui Rasalgethi, „masculul alfa” al haitei din Hercule – un roşcovan de vreo 300 de ori mai mare ca Soarele –, deşi aparent prăzulie, este în realitate o binară de tipul G8 + A9 (aurie cu satelit alb perlat), cum tot binar este şi liderul însuşi, sistemul fiind prin urmare de tip „double double”. Tot smaraldină apare şi partenera uriaşului Antares, de 150 de ori mai mărunţică decât dânsul, deşi spectrul de tip B2 o vădeşte fără dubiu albastră sadea.
Nu înseamnă de aici că alte asociaţii mai puţin contrastante n-ar avea chichirez. Spre pildă, deşi mai decolorată în formula ei K0 + dB8 + A0 (auriu, azuriu şi alb, prefixul „d” indicând o pitică – de la engl. dwarf), tripleta Dabih (β Capricorni) este în schimb remarcabilă măcar prin enorma separaţie de 21.000 UA (o treime de an-lumină!) dintre principalele componente, cărora un dans orbital le ia nu mai puţin de 700.000 de ani, în vreme ce cuplul de albăstrele Spica (α Virginis), despărţit doar de 15 milioane de km, face o piruetă în 4 zile. De altfel, neverosimil de mototol (75.000 de ani !) e şi partenerul drăguţei din Lebăda mai sus amintite (Albireo), pe care fata îl ţine totuşi din scurt. Tardigradă şi distantă (20.000 UA !) este şi mandarina ce dă ocol perechii alb-gălbuie din centrul altei triplete din Balena (A3 + F3 + K5), Kaffaljidhma (γ Ceti), populară în rândul amatorilor de observaţii la orizont. La drept vorbind, cuplurile „în oglindă”, perfect simetrice, cum este să zicem Mesarthim (γ Arietis), de la care şi-a luat numele un duet australian de rock spaţial, ar merita, pentru raritatea lor, să fie colecţionate ele mai ales.
Dar perechile compacte mai pot produce şi alte iluzii optice. Suprapunerea celor două stele în planul vizual pentru o epocă mai îndelungată (în cazul sateliţilor tardigrazi) poate masca însuşi binomul (cazul perechilor spectroscopice) sau poate produce variaţia strălucirii (cazul binarelor cu eclipsă). Exemple de perechi separabile doar spectroscopic sunt pe toate drumurile, să menţionăm aici doar cuplul strâns al stelei Spica pomenit mai la deal. Prototipul binarelor cu eclipsă rămâne „diabolica” Algol (β Persei), care „face cu ochiul” la fiecare 2.867 de zile atunci când dansatoarea aurie, mai palidă şi mai grasă, trece prin faţa partenerului său albastru, mai luminos şi mai subţirel, şi-l acoperă în proporţie de 79%, separaţia dintre ei fiind de numai 10 milioane de km. De fapt, sistemul este triplu (B8 + K0 + A7), perechea centrală fiind orbitată larg şi agale de un satelit alb. În urmă cu 7,3 milioane de ani, Algol se găsea la doar 9,8 ani-lumină de Pământ, adică de zece ori mai aproape, şi strălucea mai viu decât Sirius azi, dar spectacolul s-a jucat cu sala goală. Numai că perspectiva îţi poate juca feste şi invers : vezi două stele apropiate şi crezi greşit că ai de-a face cu o pereche fizică, aşa cum s-a întâmplat bunăoară cu κ Herculis, al cărui aparent satelit se afla, în realitate, de peste cinci ori mai departe.
Cu atât mai rare atunci când sunt mai complexe, sistemele monocolore nu-s nici ele de lepădat. Steaua Polară e o tripletă gălbuie omogenă F8 + F7 + F8, Double Double (ε Lyrae) o cvadruplă simetrică albă din perechi compacte aflate la peste jumătate de an-lumină una de alta, Jabbah (ν Scorpii) un buchet de şase albăstrele tot împerecheate B3 + B8 + B9 (dacă nu chiar şapte) etc. Unele sisteme sunt aşa de complicate, încât aproape că devin analizabile ca nişte mici roiuri stelare. Controversata σ Orionis, deşi reductibilă la un cvintet (A şi E alb-liliachii, B albastră, C purpurie, D rubinie întunecată) ce ocupă un sector de max. 211”, are peste 150 de pitice cenuşii în anturaj. Asemănător e Trapezium (q1 Orionis), cvartet datând doar de vreun milion de ani căruia unii îi mai pun la socoteală încă trei membri din acelaşi sector al marii nebuloase galactice M 42 din Orion, renumită fabrică de stele pe care o vom vizita curând.
În cazul binarelor simbiotice, o gigantă roşie e pusă la regim de slăbire de o pitică albă care o „mulge” alimentându-se pe seama ei, exemplul clasic fiind vedeta Mira Ceti („minunea din Balena”), ce şi-a câştigat faima cu variaţiile strălucirii de perioadă lungă (vom reveni la ea când vom vizita galeria stelelor variabile). Beneficiarul transferului de materie poate fi şi o stea neutronică (sistem binar X), caz în care furnizorul este o gigantă albastră de o anume masă. Steaua neutronică poate fi şi pulsar (ba mai mult, binara însăşi poate fi o pereche de pulsari, aşa cum e duetul J 0737-3039 din Pupa, cu orbita parcursă în doar 2,4 ore) sau chiar o gaură neagră. Unul din Cei Şapte Magnifici – stele neutronice uimitoare din Centura lui Gould (regiune galactică până la care mai avem destule staţii de făcut de-aici înainte) – campionul J 0806.4-4123, îşi parcurge orbita în doar 5,35 minute !
Dar parcă baletul clasic e mai puţin dinamic? Pitica albă Sirius B, actualul satelit ce-i dă ocol lui Sirius în 50 de ani, cândva fusese o grăsană roşie şi lidera sistemului, însă după dezumflarea ei rolurile s-au inversat, Sirius A preluând conducerea dansului precum eroul lui Robert A. Heinlein din Double Star (1956).
Acum, după ce am avut onoarea de a vă explica, într-un moment de inspiraţiune, cum se-ntâmplă pirueta de se-nvârte o stelă fără manivelă, pot pentru ca să sper, madam, că veţi avea mizericordia de a-mi acorda un danţ?