Așa cum am mai spus, când am scris în cadrul acestei rubrici despre cele două filme ale lui Ridley Scott lansate aproape simultan (Ultimul duel / The Last Duel și Casa Gucci / House of Gucci), interdicțiile din timpul pandemiei au afectat producția de film, pe de o parte, iar pe de altă parte au impus amânarea premierei a nu puține pelicule care așteptau întâlnirea cu publicul sălilor de cinema. Este și cazul lui Kenneth Branagh care a ieșit pe piață cu două filme lansate la o diferență de doar trei luni: Belfast (noiembrie 2021) și Moarte pe Nil / Death on the Nile (februarie 2022), prezente amândouă și în cinematografele din România.
Belfast, realizat pe un scenariu propriu, este un film cu accente autobiografice. Acțiunea se petrece în 1969 în Belfast, pe fundalul escaladării conflictului sectar dintre protestanți și catolici și este narată prin ochii lui Buddy, un copil de nouă ani – alter ego al lui Branagh însuși. Filmul demască violența și absurditatea unei confruntări între oameni care în fapt nu au nimic de împărțit, cel mult greutățile celor nevoiași, însă privirea regizorului-scenarist nu este una revendicativă, nici partizan-acuzatoare, ci mai degrabă este vorba despre nostalgia unei vârste de aur, cea a copilăriei, chiar dacă turbulențele sociale îi vor marca destinul micului erou obligându-l la o maturizare precoce. Lucrat în alb-negru cu puține inserturi color – remarcabilă imaginea lui Haris Zambarloukos –, Belfast conține și o serie de trimiteri cinefile cu referire și la o vârstă a cinematografului, nu doar a personajului principal.
Cel de al doilea film al lui Kenneth Branagh este complet diferit de Belfast. Moarte pe Nil este o ecranizare după Agatha Christie. Branagh nu este la prima întâlnire cu proza celebrei scriitoare sau cu Hercule Poirot, personaj al cărui rol și-l asumă. În 2017 cineastul a regizat Crima din Orient Express, aflat și acest roman nu la prima transpunere cinematografică. Ambele filme au în comun construcția barocă, de un rafinament greoi dar autentic, fără „lustrul” butaforiei, o anume lentoare care corespunde ritmului romanelor scriitoarei engleze, o acumulare treptată de fapte și situații care întrețin suspansul chiar și printre spectatorii care cunosc deznodământul; nu ce povestește, ci cum povestește cineastul este important. În altceva constă performanța acestei noi ecranizări a Morții pe Nil: Kenneth Branagh reușește să redimensioneze personajul celebrului detectiv. Herule Poirot rămâne același investigator cinic și de o sclipitoare inteligență deductivă, dar regizorul-interpret îi relevă și ceea ce personajul își reprimă ca fiind o slăbiciune: o sensibilitate și o delicatețe care răzbat la suprafață numai în rare și discrete momente.
Prolificul regizor spaniol Pedro Almodóvar, un răsfățat al festivalurilor și al publicului, este și el prezent pe marile ecrane din România cu cel mai recent film al său: Mame paralele / Madres paralelas, o premieră din 2021. Ca și alte titluri ale filmografiei sale, Mame paralele este o telenovelă concentrată. Două femei – una, Janis (Penelope Cruz), ajunsă la maturitate, cealaltă, Ana (Milena Smith), aproape adolescentă – nasc în același timp și împart o vreme salonul de spital. Ambele mame singure, între ele se leagă o prietenie spontană, iar relația lor se complică atunci când Janis realizează că cei doi copii au fost schimbați din greșeală la maternitate. Lucrurile iau o turnură lacrimogenă, ramificațiile scenariului sunt tot mai stufoase – de la personajul mamei Anei la violul în urma căreia aceasta din urmă a rămas însărcinată, de la legătura homosexuală ce se înfiripă între cele două protagoniste la aparițiile inopinate, după ce este abandonat periodic, ale tatălui copilului lui Janis ș.a.m.d. –, există momente – cum ar fi despărțirea celor două sau parte din final – în care Almodóvar, care este și autorul scenariului, dă drumul robinetului de lacrimi la maximum, cu o plăcere aproape sadică. Dar Mame paralele nu este doar o poveste despre iubire – maternă sau a mai multor cupluri –, ci și un film despre recuperarea trecutului prin introducerea în scenariu a rememorării unor crime petrecute în timpul Războiului Civil. De fapt, această obsesie de a nu uita trecutul este factorul declanșator a ceea ce se întâmplă cu personajele în prezent. Penelope Cruz duce în spate filmul, secondată cu succes de mai tânăra Milena Smit, reușind poate cel mai echilibrat și convingător rol – cu excepția momentelor telenovelistice amintite – din întreaga sa carieră de până la acest film.