lui Al. Cistelecan
Ieșirea din poezie – ce izgonire! – nu a fost așa.
Cel puțin în anul acela, nu a venit Unul cu biciușca în flăcări
strigând și răsturnând mesele să ne dea afară
din birtul în care noi, poețimea,
beam și vorbeam până la ziuă
beam și vorbeam până dincolo de nesaț și îndestulare
până la borâtură și la, pe sine, pișare.
am văzut asta, da’ nu,
nu a fost așa.
Ieșirea din poezie a fost prin imprudență,
fără pocnet sau scâncet,
din poezie într-o poezie mai mare
dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare
dintr-o poezie mai mare într-o poezie mai mare mai mare
și tot așa, până la greață,
până la borâtură și la, pe sine, pișare
ținându-ne de garduri fără a o mai putea scrie,
mergând în înserare fără pământ sub picioare, fără – mă înțelegeți ?
numai că din ea în ea
trecerea nu se mai poate descrie, nici ilustra
ca trecerea graduală, să zicem, din opaiț în lumânare,
din lumânare în lampă bec soare
din soarele ăsta într-unul mai mare mai mare și tot așa
până când totul devine tot soare
și-n soarele ultim, staționar – liniște dulceață împăcare.
Nu, nu se poate scrie, nu se poate descrie așa.
Că degeaba le-am spus: voi care dintr-o altă chemare
coborâți în Sena fără măcar o lanternă în mână,
țineți mâna pe bară nu lăsați bara, nu o lăsați când veți aluneca
și apele Senei vă vor înghiți,
nu lăsați bara, atât – până toate vor trece și apele Senei blestemate întristate
vor trece
și soarele acela de care vă spusei, soarele ultim, staționar
va luci deodată din mijlocul apelor
chiar în fața voastră cu o lumină atât de mare că ai noștri din soare
vă vor vedea nu mai contează contre jour atunci aidoma lor,
cu semne largi vă vor chema la mesele lor îmbelșugate,
veți bea îndestula frate din frate
și versuri infinit sunătoare din gurile voastre înecate
vor reverbera
cu neprefăcută încântare
fără borâtură și fără a pișare.
Nu, nu se poate scrie, nu se poate despre astea așa
ținându-te de garduri – aseară –, de șosea.