Aceste rânduri nu se referă la simplii redactori de carte, deși ar merita și ei o elegie, dată fiind dispariția acelora care chiar făceau această profesie cu dăruire, zeci de ani la rând, Elis Bușneag, Mircea Ciobanu ș.a. Ne vom referi la aceia care trudeau pentru a scoate din noaptea anilor texte ce puteau să mai semnifice pentru cititorii din epoci mai noi. A autorilor de ediții critice din marii clasici români sau din clasici mai puțin mari, dar a căror re-publicare putea adăuga ceva la istoria culturii române. A celor care îngrijeau ediții ale unor opere de altădată.
Dispariția lor se leagă de dispariția interesului public pentru operele clasicilor, dar și de dispariția profesiunii acesteia, ingrate și fără perspective financiare interesante într-o lume unde banul joacă un rol mult mai important decât orice altceva.
În finalul unei Note a editorului celor trei volume, apărute între 1987 și 1996, din seria mai vastă de cărți ale lui Constantin Bacalbașa apărute sub titlul comun Bucureștii de altădată, semnată T. A., editorul Tiberiu Avramescu notează:
„Cu acest volum încercarea noastră de a republica într-o ediție științifică însoțită de numeroase note-comentarii paginile memorialistice ale lui Bacalbașa, care nu au mai văzut lumina tiparului de peste șase decenii, ia sfârșit, în așteptarea îndoielnică a unor vremuri mai bune, favorabile desfășurării unei activități culturale normale. Regretăm că îi dezamăgim astfel pe foarte puținii noștri cititori rămași fideli unui asemenea tip învechit de ediții, dar incertitudinea apariției, ca și remunerarea adeseori simbolică a muncii editorului (practicată și de noi – de nevoie – la Editura Minerva) ne determină – cu infinită mâhnire – să punem capăt, probabil pentru totdeauna, unei activități de peste un deceniu pe care am efectuat-o cu pasiune – și de ce să nu recunoaștem – cu plăcere.
Rămâne ca această ediție să fie continuată cândva – în mileniul următor – de un editor potențial mai norocos decât generația din care facem parte, generație care a suportat, fără vreo vină, toate perioadele de tranziție de o jumătate de veac încoace, în această nefericită țară situată la răscrucea tuturor furtunilor istoriei.
26 februarie 1996”
Câțiva ani mai târziu, celebra editură Minerva, unde s-au publicat atâtea și atâtea ediții critice, alcătuite cu acribie de: Niculae Gheran (ediția Rebreanu), Gabriela Omăt (ediția E. Lovinescu), Corneliu Simionescu (ediția Sadoveanu, neterminată), Nicolae Mecu și George Hanganu (ediția G. Călinescu, incompletă de asemenea), Georgeta Penelea-Filitti (ediția Mihail Kogălniceanu), ca să citez numai câteva nume, fiind privatizată, era spoliată de noul proprietar și trebuia să-și închidă definitiv porțile pe care ieșiseră încă și alte opere, ale unor clasici, precum Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, Ion Vinea… Câțiva dintre editorii aflați încă la Minerva au fost integrați de Eugen Simion, pe atunci președinte în funcție al Academiei Române și Dan Grigorescu, director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, în Fundația Națională pentru Știință și Artă, unde s-au mai publicat o vreme ediții din clasici, însă rareori comparabile cu cele științifice, pe care acești oameni le îngrijiseră cu ani înainte. A, veți spune: un nostalgic! Din păcate, în acei ani, cu lupte inimaginabile date de editori cu cenzura, cu celebrele croșetări ([…]) dictate de aceasta, editorii specializați reușeau totuși să dea la iveală operele trecutului nostru cultural, care, în noua tranziție despre care vorbește Tiberiu Avramescu, nu mai erau de interes pentru multă lume.
Edițiile critice nu fuseseră nici înainte de noile vremuri în centrul interesului vreunui mare număr de cititori, dar ele erau referințe pentru istoricii literaturii sau culturii române în general, pentru cei care studiau la facultățile numite atunci de Filologie (azi Litere) sau Istorie, pentru cercetători și, poate, din când în când, și pentru unii simpli, ca să zic așa, cititori.
Acum mulți ani, am văzut pe o străduță din Cluj, în spatele Universității, pe o poartă veche, gri, de lemn, urma ovală a unei plăci emailate pe care o privisem absent până atunci ori de câte ori treceam pe acea străduță, a unui armurier. Câțiva ani am mai ținut minte numele armurierului, o meserie pe care nu știu cine o mai practică azi, după care l-am uitat. A rămas numai urma aceea, puțin deschisă la culoare, un oval culcat, acum dispărut, odată cu poarta. Să nu fie aceasta și soarta acestor oameni care se aplecau asupra cărților vechi și, precum Tiberiu Avramescu în cazul lui Bacalbașa, alcătuiau din note de subsol sau de final adevărate istorii ale vremii care născuseră acele opere. Din păcate, edițiile de altădată, alcătuite cu atâta acribie, erau tipărite pe hârtie proastă, cu un tipar pe măsură și, în curând, nici nu vor mai putea fi consultate de rarii interesați.
Dragă Domnule Tiberiu Avramescu, dacă poți să mă mai auzi acolo unde vei fi fiind, în lumea aceea, cică mai bună, să știi că mileniul a început demult, l-ai prins și dumneata, dar vremurile „mai bune, favorabile desfășurării unei activități culturale normale” tot n-au venit. Nu spun asta ca să vă consolez, ci… Ci, oare, de ce?