De la noua ordine nazistă, la noua ordine putinistă
De fapt, titlul complet al primei părţi a acestor însemnări ar trebui să fie acesta: „Dramaticul an românesc 1940, văzut şi comentat de ziarista germano-americană R.G. Waldeck”; iar dacă ne referim la titlul cărţii sale (Athénée Palace, Editura Humanitas, 2022, traducerea de Ileana Sturdza, postfaţă de Ernest H. Latham Jr.), s-ar mai putea spune, în completare, „lumea românească şi istoria Europei văzute de la etajul unu şi din interiorul celebrului hotel”.
R.G. Waldeck, pe numele real Rosa G(oldschmidt) Waldeck, a fost între iunie 1940 – ianuarie 1941 corespondenta săptămânalului american Newsweek la Bucureşti, iar aceste opt luni petrecute în România i-au oferit material de presă cât pentru o întreagă carieră de ziarist. Pentru că, drama capitulării Franţei, cea atât de iubită de români, pierderea Transilvaniei de Nord, a Basarabiei şi a Cadrilaterului, abdicarea Regelui Carol al II-lea, cutremurul şi rebeliunea legionară, venirea la putere a lui Antonescu, dar mai ales războiul împotriva Europei pornit de cel de-al treilea Reich, nu erau ficţiuni istorice, care să dea nota de senzaţional unui roman de succes, ci realităţi care străbăteau viaţa României şi a Europei deopotrivă.
Dintre numeroşii protagonişti ai cărţii, militari şi diplomaţi, oameni de afaceri şi politicieni, spioni şi curtezane, nobili şi oameni din popor, ziarişti şi simpli bârfitori, autoarea privilegiază personajul principal al scrierii sale, care nu poate fi decât hotelul care o găzduieşte şi care îi hrăneşte curiozitatea; locul în interiorul şi în jurul căruia istoria prinde contur din ce în ce mai dramatic.
Despre lumea românească a acelor ani, atât de pestriţă, de contradictorie, în care distanţa de la sublim la ridicol se parcurgea cu viteză uimitoare, autoarea păstrează o imagine echilibrată, faptele fiind consemnate de pe o poziţie cât mai aproape de imparţialitate. Ea este mai puţin un corespondent de război, cât mai mult o ziaristă care descrie şi analizează efectele tuturor întâmplărilor cărora le este martoră. De la decizii politice, inspirate sau ambigui, la istorii ale unor cariere surprinzătoare, de la situaţia internaţională, la poveştile de alcov şi cancanurile dâmboviţene.
Deşi necruţătoare, uneori, cu realităţile româneşti, ea priveşte cu simpatie lumea românească din care „adună fapte, păreri, zvonuri, bârfe, apoi împleteşte aceste sculuri diferite într-o formă din care reiese inexorabilul destin”. Un destin românesc de ţară mică, cu un „regim corupt şi pătat de sânge”, căreia Germania nazistă îi dorea petrolul şi grânele, în timp ce trei dintre ţările vecine îi rupeau părţi însemnate din teritoriu.
Toţi cei care i-au comentat cartea au reliefat „spiritul de observaţie ascuţit” şi „talentul narativ”, dar şi analiza obiectivă a războiului pornit de Hitler, având ca ţel o nouă ordine nazistă în Europa, o ordine bazată pe puterea armată, pe cuceriri şi distrugeri, pe ruinarea ţărilor ocupate, pe genocid şi crime împotriva umanităţii. Naţional-socialismul nazist prelua şi aplica în Europa practica bolşevismului leninisto-stalinist, cu tot cortegiul ei de orori.
Şi iată cum, o carte care relatează fapte istorice petrecute cu peste optzeci de ani în urmă, îşi află acum, în secolul XXI, în anul 2022, o copie de acelaşi tragism: războiul pornit de Putin împotriva Ucrainei, ca o primă etapă din dorinţa, la fel de criminală, de a impune, şi el, ordinea la care visează de când a preluat puterea în destrămata Uniune Sovietică. Pentru că dramele din Ucraina şi haosul european create de Putin au rădăcini adânci.
Ceea ce n-a înţeles Occidentul, care l-a cauţionat cu naivitate, dar şi, trebuie spus, din interes economic, este faptul generator al situaţiei de azi: hrănit cu ideologia bolşevică şi acţionând în manieră kaghebistă, Putin a refuzat din start democraţia, ridicând minciuna şi manipularea la rang de politică de stat în Rusia, cu rezultatul pe care îl vedem astăzi – o populaţie care, spălată pe creier, nu numai că aprobă, dar, mai mult, jubilează în proporţie de masă atât la înfiorătoarele aberaţii propagandistice debitate neîncetat de satrapul de la Kremlin, cât şi, mai grav, la crimele comise la comanda sa directă.
Noua ordine pe care, asemenea binecunoscuţilor lui predecesori în gândirea totalitară criminală, vrea acum s-o impună cu tancul, înseamnă pierderi de vieţi omeneşti, distrugeri irecuperabile, îngrijorare şi bulversarea economico-socială a lumii civilizate.
Precum o avalanşă pornită din vârf de munte, nimeni nu-l mai poate opri din planul său criminal; nici drama unui întreg popor, nici izolarea propriei ţări, nici dispreţul lumii libere care l-a aşezat în rândul marilor dictatori. Pentru că, aşa cum atât de exact îl caracterizează Thierry Wolton, nimic nu este mai important pentru el decât să se regăsească, cu orice preţ, în trecutul „glorios” al URSS-ului care stăpânea cu mână de fier ţări şi popoare întregi şi care dădea măreţie unei naţii a cărei emblemă identitară trebuie să strălucească etern. Eşuând în plan economic, după douăzeci de ani de „domnie despotică”, nu-i rămâne decât să reînvie mitul marii armate sovietice, iar, după cum conchide Wolton, una dintre cele mai lucide minţi ale lumii libere, „Obsesia unui dictator este totdeauna o primejdie pentru ceilalţi”.