Corespondență cu Titus Popovici și Ion Alexandru

Dosar de Petruța STAN (stabilirea textului)

și Dan GULEA (prezentare și note)

Aproape 90 de corespondenți ai poetului Miron Radu Paraschivescu sunt selectați în viitorul volum ce va apărea în cursul acestui an în ediția Casei de Cultură „I.L. Caragiale” din Ploiești, sub îngrijirea dnei profesoare Petruța Stan, deținătoare a unei importante arhive MRP; sunt nume importante ale literaturii române – și ale culturii române, în general, în special din a doua jumătate a secolului trecut, care au găsit în poetul stabilit la Vălenii de Munte interlocutorul ideal, alcătuind o corespondență care, în proporție covârșitoare, nu a mai fost publicată. Între personajele corespondenței se remarcă Lena, ultima soție a lui Miron Radu Paraschivescu, și Mitică sau Dumitru, fiul de câțiva ani al scriitorului, cărora corespondenții li se adresează adesea.

Titus Popovici

Vechi combatant pe frontul luptei politice, Titus Popovici (1930-1994) este un romancier care aduce un plus de autenticitate temelor propagandistice din Setea sau Străinul, texte de școală realistă; deopotrivă scenarist pentru lungmetraje, este un nume reprezentativ pentru literatura epocii.

Sinaia 2 Aprilie 1956

Titus dragă,

Nu încape nici o îndoială că eu sunt o babă ajunsă în pragul menopauzei. Tot ce mi-ai scris tu, ceiace te-a făcut să te întrebi dacă lumea şi condiţiile obiective nu-s pentru noi cel mai bun pretext şi scuză pentru ne-realizarea noastră, am gândit-o şi o gândeam demult, în ce mă priveşte. Nu vreau să fie şi pentru tine la fel, – şi n-o cred o singură clipă. Tu eşti într-o fericită şi foarte necesară criză de creştere; eu, în pragul unei decrepitudini cu care e greu până mă obişnuiesc, pe urmă nici n-o să-mi mai dau seama, când procesul va fi complect. Voltajul nostru asemănător, poate, numeric – ne face să ne înţelegem perfect. Dar al tău e ca al unei stele care răsare şi al meu ca al uneia care apune. E o diferenţă de substanţă, de sens şi calitate, în asemănările pe care ni le recunoaştem. Dar drumurile ne sunt hotărât osebite, în contra-sens. (Cred că pe aceiaş (sic!) coincidenţă pe orbită şi de aparentă egalitate în luminiscenţă, se bizuia şi amiciţia Rimbaud – Verlaine. Dar până la urmă, Rimbaud a rămas el, – iar Verlaine, la fel, adică a ajuns chel, beţiv şi putred). Desigur că azi când în fine şi istoria vine să ni se plece la picioare, nu ne-ar mai rămâne nimic de făcut decât să recunoaştem că, independent de ea, suntem şi facem fiecare doar ce putem. Dar tu mai ai atâţia ani şi atâta energie pe care o filtrezi în crizele astea, – pe când eu nu mai am nimic. Nu mult după plecarea ta, am expediat-o pe Mariana la Bucureşti, ca să pot să mă observ în toată şi deplina mea singurătate; şi am ajuns să văd bine; nimic nu mă interesează, fiindcă nu mai e mai nimic în mine, nu în afara mea. Sunt formalist în sensul cel mai complect al cuvântului, și / ca să/ți spun totul / adeziunea mea la comunism n-a fost decât o derogare voluntară de la structura mea organică, o experienţă în care n-am avut şansa să-mi pierd capul decât la balamuc şi nu de tot, ca alţii. Dar nu a fost o necesitate, – nu un mod sine qua non de a fi.

Marin Preda, cu intuiţia lui extraordinară şi cu forţa veritabilă pe care-o are în el, ţărănească, adică frustă, văzuse bine: „fac fiţe”, – şi pentru nimic în lume n-aşi renunţa la ele. Acolo sunt eu, în aceste „fiţe”, nu în idei şi fapte care să schimbe lumea. Dar în tot ce am încercat, am fost cinstit. Am vrut adică din toată inima să fiu un veritabil luptător şi activist politic, dar n-am putut; şi tovarăşii au simţit foarte bine că nu pot şi de-aia m-au înlăturat (cu destulă gingăşie, de altfel!)

Zilele trecute am fost la Bucureşti şi am vorbit cu nişte amici care priveau favorabil ideia ca eu să scot o revistă literară. Şi atunci, de unde speram că au să râdă şi au să mă amâne, am rămas îngrozit. Ce m-aşi face dacă mi s-ar da pe mână o asemenea treabă? Ar fi groaznic! Nu mă interesează, chiar dacă-mi dă libertate totală. Aşa că, vezi! Mai bine fără libertate, că atunci mă simt încătuşat din afară, – pe când altfel, îmi dovedesc importanţa.

Nu aşa stau lucrurile cu tine. Tu ai geniu creator, tu poţi face oameni vii într-o carte, poţi fi interesat într-o dragoste, într-un dans, în sport, în joc. Eu, nu. Mie-mi place numai lenea şi, cel mult, broderia. Nu-l traduc pe Necrasov¹ din silă şi nevoie, – nu e adevărat! Ci fiindcă şi în el mă regăsesc. Era impotent ca şi mine (a murit divorţat, fără copii şi fără operă durabilă) – şi mă complac în societatea lui. A căutat şi el să evadeze dintr-însul în problematica şi acţiunea revoluţionară şi a dat versurile pe care le ştim. Atâta îl ajutau puterile. Un ratat. Şi eu tot asta sunt. Nu ţi-o scriu, doamne fereşte!, ca să mă îmbărbătezi. Îţi comunic rezultatele pe care nu le-am spus nimănui, ale unei luni de observaţie atentă şi cinstită la care m-am supus în singurătate. Nu sunt nici disperat, (şi asta e rău, că nu sunt disperat, fiindcă Sartre are dreptate că numai de la limita ultimă a disperării începem să acţionăm!) nici dezabuzat, nici trist, nici sfârşit. Dar îmi cunosc măsura şi mă resemnez cu ea. Şi asta cere curaj, crede-mă! O, Seigneur, donnez-moi la force et le courrage de contempler mon corps et mon âme sans dégout!”…²

Dacă e vorba de buna mea stare psihică, ea stă în asta, că nu mă simt desgustat de mine, ci numai resemnat. Atâta sunt, atâta pot, – îmi lichidez orice iluzii că aşi fi putut mai mult. Iar la perimetrul meu, îmi limitez şi pretenţiile faţă de mine. Faţă de ceilalţi, – nu, dimpotrivă! Cine vrea să facă mult, are datoria să o şi poată. Eu sunt un consumator pretenţios – şi am dreptul să pretind maximul oricui crede că poate face ceva. Dar eu nu mă bag! „Dans les choses inutiles il faut être divin ou ne s’y méler pas”³. Nu vreau să mă mai bag. Din traducător de văicăreli şi stupidităţi, am să mă limitez la ceiace pot fi: cititor cu pretenţii. E aşa mare lipsă de cititori buni, încât şi asta e ceva.

Tu însă eşti un creator şi trebuie să creiezi. Bine şi straşnic! Eu îţi voi fi zoilul necesar, fiindcă iubesc în tine copilul pe care mi l-am râvnit şi pe care (de asemenea!) nu l-am putut avea.

Şi acum, ca să vorbim despre tine. Faci f. bine că te-ai apucat de Jurnal – dar îţi atrag atenţia să nu cazi în greşala în care au căzut şi Amiel şi Renaud (mai puţin). Nu scrie marginalii şi speculaţii ale inteligenţei tale. Consemnează fapte. Mari ori mărunte, lumeşti ori personale, dar fapte. Propune-ţi să soluţionezi în el un stil de redactare care, odată câştigat, îţi va servi la scrierea romanului. Fă aşa ca orice fapt consemnat în jurnalul tău să aibe valoare obiectivă, de fapt, străină de tine. Nu comenta, sau comentează cât mai discret, cât mai puţin. Nu te exprima pe tine, ci constrânge-te. Observaţia să-ţi fie atentă, notaţia rece, riguroasă, impersonală la maximum. Concisă cât mai mult, dar nu săracă sau fugitivă. Fii încăpăţânat în ţinerea jurnalului, – nu-l abandona stărilor psihice trecătoare, fă-ţi din el o askeză, o datorie, ca rugăciunea cotidiană a călugărului. Când eram de vreo zece ani, aveam prieten pe un ţârcovnic cu care mergeam la vânătoare şi de la care învăţasem să zugrăvesc icoane pe lemn şi să cânt pa-vu-ga. Îi trăgeam clopotele la biserică şi-l însoţeam la slujbe. Într-o vecernie, l-am văzut cum se instalează în strană şi cântă troparele sau apostolul.

M-am tras lângă el şi l-am întrebat pt. cine cântă, că nu era nimeni în biserică, nici măcar popa. El mi-a arătat cu capul în sus, spre turlă, în timp ce continua să nazalizeze textul. E o amintire la care ţin foarte mult. Să scrii cum cânta el, din constrângere şi datorie pt. cineva nevăzut din „turla de sus!”

*

S-ar putea ca prin mai să vin la Baia-Mare pt. vreo 2 săptămâni. Atunci ne vom vedea, că o să fim oarecum vecini. Am multe planuri de lucruri concrete, dar până să le realizez, nu vreau să vorbesc de ele. Dar revistă nu fac. Nu mă interesează.

Aici se simte un pic de primăvară. Serile, de la 10 până la 1 – 2 noaptea, straşnice partide de table cu Nisipeanu⁴ şi Pericle Martinescu⁵. Citesc L’éducation sentimentale de Flaubert care mi se pare cel mai modern clasic. Sunt încântat şi niţel excitat de geniul lui. Vezi, asta însemnează să fii mare scriitor: să comunici din forţa ta de creator, o forţă impersonal exprimată, prin mijlocirea unor eroi fictivi; să comunici forţă şi celor care te citesc.

Am citit şi 42 de pagini din romanul lui Şerban Nedelcu⁶, Pe marginea Dunării. E mai tare ca „banditul Groază”. Eroul principal vine la el în sat, în 1942, de pe front, în straie militare. A căpătat pe front o rană la picior şi merge şchiop. Autorul insistă asupra acestei infirmităţi pe vreo 5 pagini. Dar între timp se ia cu gândul de altele şi uită. Când eroul ajunge în dreptul casei părinţilor săi, autorul ne spune că bătrâna lui mamă (a eroului!) „l-a recunoscut imediat, după mers”… Nu e dulce şi adorabil? Dac-am fi aşa, ca Ş.N., am fi fericiţi!

Te sărut şi aştept să te revăd –

salută-i pe ai tăi din partea mea,

MironRP

P.S. Mai stau aici până la 15 Aprilie. După aia, la Buc[urești]⁷

M.

Ion Alexandru

Poetul Ion Alexandru (ulterior: Ioan Alexandru, 1941-2000) este unul dintre numele reprezentative ale noii generații poetice din anii 1960, pentru care redescoperirea și impunerea esteticului după epoca proletcultistă a reprezentat cea mai mare realizare. Volume reprezentative: Cum să vă spun (1964, debut), Infernul discutabil (1966), Imnele Transilvaniei (1976).

1.

17 oct[ombrie] ’64⁸

Dragă domnule Paraschivescu

De-aţi fi aici ar fi o linişte în jur şi mai desăvârşită. Triunghiurile păsărilor ce pleacă neîntrerupt e aşa de clar

Acuma sunt la Jurilofca şi mă întorc peste 2 zile la şcoală. Sărut mâna doamnei şi sănătate tuturor.

Cu iubire

Ion Alexandru

2.

Dragă domnule Paraschivescu

E ceasul cinci dimineaţa – nu pot să dorm – am băut un vin de Gostat destul de prost aseară cu nevasta mea şi iată că m-am trezit de mult. Transcriu exact cum a-ţi (sic!) apărut în închipuirea mea adevărat şi bun în clipa asta; citeam începutul Fraţilor Karamazov – când Alioşa se hotărăşte să intre la mănăstire spunând: „Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură.” Îmi place foarte mult Dostoievski de când eram mic poate şi pentru că nici măcar nu te sfătuieşte.

E un timp grozav de mare de când nu ne-am mai văzut şi m-am bucurat cu adevărat când am aflat că aveţi un fecior, mândria dumneavoastră. Şi sincerele mele felicitări deşi cu întârziere.

Să nu uitaţi ce a-ţi spus când am invidiat puii de ţigani de la Văleni pentru libertatea lor totală: printre ei primii ani şi al dumneavoastră fiu.

Pot să vă spun că eu trec prin nişte faze mamă şi soare – de maturizare şi lecturi de care n-am avut până acuma parte.

Am nimerit în casa unui mare anticar unde stau cu chirie, poate îl ştiţi – Radu Sterescu. Mă duc la facultate şi încerc viaţa asta aşezată să văd cum şi unde mă va duce.

Spuneaţi dumneavoastră într-o seară că trebuie să ne străduim spre un echilibru din tot sufletul.

Peste 4 zile plec în Ardeal cu nevasta de Crăciun acasă la ai mei. Mi-e dor şi acolo mă simt bine de tot. Şi apoi eu ştiu foarte multe colinzi care nu le pot spune decât la geam pe frig adică în noaptea Crăciunului.

Să vă dea Dumnezeu sănătate cum se zice la noi şi să vă crească feciorul şi mama să aibă lapte pentru el cât de mult.

Sărbători fericite şi mulţi ani fericiţi.

Nevasta mea doarme; când se va trezi îi spun că v-am scris – oricum ea e de-acord cu mine.

Vă sărut pe obraz

Ion Alexandru

19 Dec[embrie] ’64 Bucureşti⁹

3.

Dragă Domnule Paraschivescu

Vă scriu din nordul Germaniei de la Aachen unde studiez anul acesta în orăşelul lui Carol cel Mare la Universitate.

Tocmai voi veni de Sărbători acasă în vacanţă şi m-aş bucura să vă văd.

Am tradus un text din Heideg(g)er despre artă şi spaţiu apărut aici în Germania în toamna asta, încă ne-dat pentru public, într-un tiraj de casă – text minunat pe care l-aş citi la Cenaclul pe care îl sfătuiţi Dumneavoastră la Casa Scriitorilor. Astfel m-aş simţi şi eu acasă. Este un text pur ştiinţific fără nici-o implicaţie decât a Adevărului.

Eu voi fi acasă de va fi să fie, între 23 Decembrie – 10-13 Ianuarie. Excluzând Sărbătorile aş putea fi în Bucureşti şi să citim împreună din Cartea unui însingurat, ultimul mare aici în Germania.

A împlinit acum în toamnă 80 de ani şi ar fi un omagiu modest de departe. Ce spuneţi? Dacă se poate poate îmi daţi un semn la Bucureşti printr-un cuvânt scris.

Str. Belgrad 5 Bucureşti. Aş găsi textul pe când viu şi m-aş bucura. V-aş putea citi în aceeaş(i) seară la început ori la sfârşit un poem din truda mea de pe aici.

Cum socotiţi.

Pe aici e vreme de iarnă întunecată. Cum mi se stinge focul în sobă cum îngheţ de frig.

Lucrez aici în filozofie ca să pot înţelege ceea ce a făcut Blaga. Citesc mereu şi mă duc la cursurile care mă pot ajuta.

Rămâneţi cu bine şi să vă găsesc sănătos.

Iertaţi-mă că vă cer să iau cuvântul, cum s-ar spune, dar bine este să intrăm în cultură şi să-i cunoaştem pe toţi.

Textul lui Heidegger se numeşte „Arta şi spaţiul” şi ar lua 7 pagini de maşină.

Poemul meu încă n-am hotărât care îl voi citi. Poate că e de ajuns Heidegger într-o seară şi Altădată voi citi numai eu 1 – 2 poeme. Poate este mai bine aşa. Iar dacă nu va fi nimic şi aşa va fi bine. Textul poate îl voi putea publica într-o revistă din ţară.

Cu drag şi sărbători frumoase

Ion Alexandru

Multe salutări doamnei şi pruncului

8 Dec[embrie] 1969

Aachen

Răspunsul Lui Miron Radu Paraschivescu

Vălenii de Munte, 16 dec[embrie] 1969

Dragă Ion Alexandru,

Bineînţeles că m-am bucurat foarte când am văzut că primesc o scrisoare de la tine. Sincer să fiu, credeam că m-ai uitat cu totul.

Îmi spui că te-ai bucura să mă vezi. Ca şi cu ani în urmă, casa mea îţi este deschisă oricând.

În legătură cu Heidegger, te felicit de mai multe ori. I-am citit şi eu interviul din Express cu ocazia împlinirii celor 80 de ani, l-am şi citat undeva, într-o publicaţie de la noi. Te-aş ruga, dacă nu ţi-e prea greu, să-mi aduci şi mie, dacă nu Sein und Zeit atunci altceva, mai nou. E inutil să-ţi mai spun că nu ştiu boabă nemţeşte, aşa că am nevoie numai de traduceri în limba franceză.

Cât priveşte eseul pe care vrei să-l citeşti în Cenaclul Uniunii Scriitorilor, iată un lucru care nu poate decât să bucure pe toată lumea. De aproape un an, eu nu mă mai ocup de acest cenaclu. Cred că l-a preluat unul din vicepreşedinţii Uniunii Scriitorilor, Laurențiu Fulga sau Virgil Teodorescu. Dar sunt absolut sigur că oricare din ei va fi bucuros să citeşti acolo.

Îţi doresc tot binele, sănătate şi spor la studiu.