De la o vreme, cu puţin timp înainte de începerea verii, în partea de nord a satului apărea peste noapte o căsuţă. Nu aducea nicidecum a înjghebare în pripă ori a colibă mai dichisită pe care aveai timp s-o ridici privind din timp norii de pe cer.
Părea o casă intrată la apă, dacă se poate spune aşa, pe care mai degrabă ai fi fost tentat să crezi că cineva o adusese pe o platformă, ceva, şi o aşezase în locul acela. O făcuse însă pe nevăzute şi pe neauzite, la nişte ore când întregul sat parcă pica într-un somn adânc şi general care cuprindea tot ce însemna fiinţă.
Odată ce ploile toamnei începeau să se înteţească, pe la jumătatea lui octombrie, căsuţa dispărea tot aşa, pe neştiute, peste noapte. Reapărea vara următoare, pentru a se volatiliza din nou după câteva luni, la fel de ciudat… şi tot aşa, ani la rând.
Acolo unde fusese ridicată sau „aşezată”, câţiva săteni mai curioşi au căutat indicii, obiecte ori resturi de lucruri care să ofere un minimum de informaţii despre misteriosul personaj ce o ocupase pe durata unui anotimp şi jumătate: cutii goale de conserve, sticle, semne ale unui foc, bucăţi de lenjerie, vreo cană, ambalaje, măcar un cui sau cine ştie ce altceva, dar nu s-a găsit nimic, locul cu pricina părea neatins, nici un fir de iarbă nepărând deranjat.
S-au oferit chiar voluntari care să stea la pândă pe timp de noapte în perioada cam când se ştia că trebuia să apară, dar demersul lor a eşuat de fiecare dată. Fie îi prindea somnul, fie, dacă reuşeau să nu adoarmă şi brăzdau din când în când zona respectivă cu razele lanternelor, în zori căsuţa se ivea sfidătoare, deşi toată noaptea nu se auzise nici cel mai mic zgomot.
Căsuţa parcă răsărise din pământ, ca o floare grăbită.
Un străin de acel ţinut nu ar fi putut crede nici în ruptul capului dacă i s-ar fi spus că pe timpul verii cineva, nevăzut şi neştiut ridica (sau „aducea” în vreun fel) într-o singură noapte o căsuţă, o construcţie temporară care, apoi, în plină toamnă, dispărea ca un abur, fără să rămână nici o urmă a existenţei ei.
Cele câteva fotografii făcute de departe de nişte isteţi nu erau nici ele edificatoare, imaginile fiind total neclare, ceea ce captaseră obiectivele în plină zi, pe o vreme foarte senină putând fi interpretat oricum, numai a construcţie nu. Plus că în toate cazurile, imaginile dispăreau pur şi simplu din aparate, iar cele imprimate pe hârtie fotografică se estompau şi ele, iar, după câteva zile, chiar şi acele umbre care mai rămăseseră se făceau nevăzute.
La un moment dat, bătrânul învăţător Pantilie propusese să cheme o echipă de specialişti care să studieze lucrurile, dar opinia generală a fost să-şi vadă de treabă, că satul numai de vizita unor străini care să le strice liniştea nu ducea lipsă. În fond, căsuţa aia sau ce o fi fost nu le afecta cu nimic viaţa. Terenul respectiv nu aparţinea cuiva anume, ca să zici că se încălca proprietatea privată a vreunui sătean ori a cine ştie cărui moştenitor de pe te miri unde, mizerie nu rămânea în urma ei, aşa că de ce să se lege la cap dacă nu-i durea? Apoi, cel care stătea în ea, deşi nu se arăta prea des pe afară, din câte fusese zărit în câteva rânduri, era un bărbat aproape bătrân, care se părea că nu voia să fie deranjat, după cum nici el nu deranja pe nimeni.
Nişte zurbagii, ieşiţi odată bine făcuţi din cârciuma lui Ştirbu s-au gândit să intre în vorbă cu bătrânul, strigându-l aşa, mai de departe, pentru că ceva parcă îi împiedica să se apropie mai mult de căsuţa lui. Au strigat spre el cât au putut, dar bătrânul părea că nu îi auzea. Sau mai degrabă se prefăcea a nu auzi, şi nici la fluturatul mâinilor lor nu a reacţionat în nici un fel. Văzând că bătrânul nu zicea nimic, au trecut la măscări, dar nici aşa nu au avut succes, bătrânul nedându-le nici acum atenţie. În schimb, după câteva minute, au amuţit cu toţii, pierzându-şi subit glasul şi, nemaireuşind să scoată decât câteva sunete ca nişte grohăituri; s-au înspăimântat în aşa măsură, că au luat-o la fugă înapoi spre sat. Timp de o oră nici nu au putut să-i spună ceva cârciumarului care-i întreba ce dracu se întâmplase cu ei. Doar făceau nişte semne din care nu se putea înţelege nimic şi întindeau mâinile către locul unde ar fi trebuit să fie căsuţa aia bizară. Şi în timpul ăsta îşi dădeau unul altuia peste palmă de parcă în acest fel ar fi vorbit şi fiecare voia să fie el cel auzit.
După ce le-a revenit glasul pe care crezuseră că îl pierduseră pe vecie, abia au izbutit să-i explice lui Ştirbu ce şi cum. Povestea beţivanilor au auzit-o şi alţi muşterii din apropiere, întâmplarea s-a răspândit rapid în sat şi i-a descurajat şi înspăimântat şi pe alţii care aveau de gând să o facă pe vitejii încercând să se apropie de căsuţă.
Şi totuşi, a fost cineva care nu doar că a ajuns în preajma acesteia, dar a şi intrat în ea.
Acesta era Postament.
Postament nu era propriu-zis un locuitor al satului. Se născuse şi trăise zeci de ani în oraşul apropiat, Munteni, unde lucrase mai bine de 20 de ani, ca sondor la Schelă. Nu fusese însurat şi locuise, asemenea altor colegi de muncă, holtei ca şi el, la căminul de nefamilişti al Schelei. Om liniştit, fără vicii, muncitor şi prietenos.
Într-o zi, o ţeavă de tubing s-a desprins din tija cu care era trasă afară şi l-a izbit în piept aruncându-l câţiva paşi în spate. S-a lovit cu capul de un postament de ciment rămas de la o sondă veche şi a intrat instantaneu în comă. Şi-a revenit din ea în mod de-a dreptul miraculos şi fără vreun tratament aparte, după fix o lună.
Nu a mai fost însă el.
„Preţul” acestei minuni a fost o amnezie totală, Niculae, cum se numea bărbatul nemaiamintindu-şi nimic: nume, data naşterii, ocupaţie, loc de naştere, rude, nimic-nimic. Bineînţeles că nu şi-a mai reluat activitatea, a primit o pensie de boală modestă şi i s-a oferit o cameră doar pentru el în acelaşi cămin al Schelei, pentru care nu i se lua chirie.
Mai în glumă, mai în serios, toţi cei care-l cunoscuseră i-au zis „Postament”, de la bucata aia criminală de ciment de care mai că nu-şi zdrobise capul. Cu trecerea anilor, lumea a uitat atât întâmplarea nefericitului, cât şi de la ce i se trăgea porecla cu care era numit de toţi, nu o dată în batjocură şi fără a avea habar de tragedia ce se afla în spatele ei. Râdeau de el încercând să-l enerveze, deopotrivă copii şi oameni în toată firea. Şi o făceau până când reuşeau să-l înfurie. Încerca să spună ceva, dar nu reuşea decât să scoată un bâlbâit bolovănos scuipat printre dinţii care începuseră să-l părăsească. Îşi mişca mâinile cu gesturi ce aduceau a ameninţare, după care şi le ducea la cap de parcă nu voia să mai audă nimic şi-şi ridica faţa spre cer, implorând ceva ce nu se putea exprima în cuvinte.
La câţiva ani după revoluţia din ’89, căminul Schelei s-a închis pe motiv de retrocedare nu se ştie cui, iar foştii săi locatari s-au împrăştiat care încotro. Părăsit şi rămas în paragină, căminul avea să se prăbuşească efectiv sub greutatea proprie-i bătrâneţi igrasioase şi măcinate de boli minerale necunoscute.
Postament ar fi rămas pe drumuri dacă unui fost coleg care o terminase cu petrolul, după ce primise nişte tentante „salarii compensatorii”, pe care ca şi ceilalţi „disponibilizaţi” le-a tocat rapid pe electrocasnice la mâna a doua, ori pierdut la „Caritas”-ul clujean, nu i s-ar fi făcut milă de el şi nu l-ar fi luat în comuna natală, unde s-a retras încercând să revină la nişte îndeletniciri cu care deja două generaţii pierduseră legătura. L-a găzduit în casa bătrânească în care rămăsese singur, pentru că nevastă-sa tocmai se prăpădise în urmă cu vreo două luni. Nu peste mult timp, lui Postament îi va rămâne casa gata să se ruineze, pentru că binefăcătorul lui avea să plece la fiu-său care muncea în Germania, de unde a trimis vorbă că nu se mai întoarce; şi nici vreun urmaş care să revendice pleoștitura nu s-a găsit.
Aici, în acest sat care l-a adoptat cu o oarecare simpatie şi înţelegere, Postament nu a mai avut parte de batjocurile de la oraş. Ba, la un moment dat, mai pe ferite, o creştină a vrut să-i facă un şi mai mare pustiu de bine şi să-l ia la ea acasă, să-i fie adică un fel de „om”, dar deja Postament nu mai avea treabă cu „treburile bărbăteşti”, în legătură cu care femeia l-a cercetat cu minuţie şi degeaba în câteva rânduri. Dar, oricum, Postament nu ar fi plecat nici în ruptul capului din casa devenită „a lui” şi pe care a reuşit s-o pună cât de cât pe picioare.
Se mai ducea cu vitele pe izlaz, mai tăia un lemn prin vecini, dădea oricând bucuros o mână de ajutor oricui îl solicita şi se mulţumea cu orice răsplată, oricât de mică ar fi fost. Tot nu putea lega două cuvinte şi asista mirat la discuţiile sătenilor, adunaţi seară de seară la cârciuma lui Ştirbu. Copiii îl priveau cu un amestec de teamă şi respect, iar bătrânul învăţător ieşit la pensie se tot frământa cum să-i creeze o biografie pe care s-o cuprindă într-o carte la care tot lucra, dar despre care nu ştia sigur ce structură va avea.
Într-o zi, pe când se dusese să culeagă ciuperci de câmp, Postament s-a trezit în faţa căsuţei de la marginea pădurii. Evident că nu ştia istoria ei. Nu simţise nici o „forţă” care să-l împiedice să se apropie prea mult de ea, aşa cum povestiseră unii săteni. Când a ajuns cam la doi metri de căsuţă, în prag s-a ivit bătrânul pe care multă lume îl văzuse doar de departe, fără a-i putea distinge mai deloc trăsăturile feţei. Nu era chiar atât de bătrân cum părea de la distanţă, impresia asta lăsând-o mai ales părul său lung şi în întregime alb, precum şi mersul puţin aplecat şi cam obosit. Iar faţa proaspăt bărbierită nu lăsa vederii nici un rid câtuşi de îngust. Era mai degrabă a unui bărbat care doar ce trecuse de pragul tinereţii. Când a dat cu ochii de Postament a schiţat un zâmbet prietenos şi i-a întins mâna, gest la care sărmanul nu ştia cum să răspundă pentru că nimeni nu mai procedase la fel cu el până atunci.
– Hai, Niculae, dă-mi mâna şi nu te teme. Vino, vino înăuntru!
Postament nici nu a tresărit la auzul numelui său adevărat, pe care nu-l mai ştia, dar îl cunoştea în schimb bătrânul. A simţit cum palma sa bătătorită de munci brute i-a fost acoperită de o bucată de catifea, iar un miros de parfum necunoscut l-a ameţit atât de tare, că abia a reuşit să rămână în picioare. L-a urmat pe bărbat în căsuţă unde nici el nu ştie cât a rămas.
Cineva care trecuse întâmplător pe acolo, în drumul său cu bicicleta spre oraş, a văzut întreaga scenă. S-a oprit din pedalat şi a privit uluit cum Postament era primit înăuntru ca un musafir de seamă, ca un prieten vechi. Şi-a abandonat drumul spre oraş şi s-a întors în sat, oprindu-se direct la cârciuma lui Ştirbu, unde a spus tot ce văzuse. Bineînţeles că nu a fost crezut, motiv pentru care a trebuit să reia povestea de mai multe ori, doar-doar s-o contrazice în vreun fel sau va scăpa altceva care să-i trădeze minciuna. Însă omul era la fel de precis şi sigur pe el, repetând de fiecare dată aceleaşi lucruri, cuvânt cu cuvânt. Aşa că, până la urmă, câţiva dintre cei prezenţi, în frunte cu cârciumarul, au plecat spre căsuţa de la marginea pădurii, ca să se convingă de cele spuse de consăteanul lor.
Temerarii aveau şi câteva ţuici în cap, aşa că se simţeau viteji până la Dumnezeu şi era de înţeles voioşenia de cercetaşi cu care o porniseră spre pădure.
Când au ajuns cam la o sută, o sută şi ceva de paşi de locul cu pricina, s-au oprit pentru a nu se lovi de acel obstacol nevăzut despre care tot auziseră că ar opri înaintarea mai departe, căci altfel, dacă l-ar fi simţit, curajul le-ar fi dispărut pe loc şi ar fi luat-o la fugă înapoi.
Bun, şi acum ce urmau să facă? S-au uitat o vreme tăcuţi unul la altul apoi, ca vorbiţi, s-au aşezat pe iarba care începuse să pălească. Toamna era pe aproape.
Şi-au fixat privirile asupra căsuţei dinspre care nu răzbătea nici un zgomot, nici un sunet şi nu se vedea nici o mişcare. Au stat aşa, în starea aia de prostraţie vreo oră, timp în care cei mai mulţi au supt ţigară după ţigară şi erau gata să se ridice şi să se întoarcă în sat, când uşa căsuţei se dădu la o parte şi în conturul gol lăsat de ea îşi făcură apariţia Postament şi bărbatul cu părul alb, ţinându-se pe după umăr, ca doi buni prieteni. Bătrânul îi spunea lui Postament ceva la ureche, părând a fi vorbele de sfârşit ale unei discuţii purtate până atunci. Postament asculta cu mare atenţie, gesturile lui sugestive din mâini indicând aprobarea celor spuse de bătrân şi chiar părea a-i răspunde acestuia.
Da, da, fără îndoială, mutul de Postament vorbea! Însă distanţa îi împiedica pe beţivani să audă fie şi un cuvânt.
În sfârşit, cei doi îşi dădură mâna, bătrânul îl bătu amical pe Postament pe spate, acesta îi răspunse cu acelaşi gest şi se despărţiră. Bătrânul intră apoi în căsuţă, trăgând uşa după el, iar Postament o porni spre sat cu pas săltat. Într-o mână i se legăna o pungă de plastic în care erau ciupercile culese, iar în cealaltă ţinea un pachet pe care bătrânul i-l dăduse în momentul despărţirii.
Trecând pe lângă chefliii cei curajoşi, Postament făcu un lucru care-i încremeni. Îi salută!
– Hai, noroc! zise cu un firesc năucitor.
Nu-i răspunse nimeni, atât de tare fu surpriza pe care o produseseră cuvintele sale. Nimeni, nici din sat şi nici din oraşul în care trăise şi muncise până la acel nenorocit de accident, nu-l mai auzise vorbind din ziua în care ieşise din coma îndelungată.
– Hai noroc şi ţie! strigă în urma lui Ştirbu, care se trezi primul din starea de tembelism în care căzuse alături de tovarăşii lui.
Postament se opri din mers şi se întoarse spre grupul de bărbaţi.
– Noroc, noroc şi sănătate! răspunse plin de veselie, cu gura până la urechi, şi-şi văzu de drum.
– Băi, să-mi bag… zise unul şi se adresă cârciumarului: Ştirbule, visez eu sau mutul ăsta tocmai a vorbit?
– A vorbit, bă, Mierloi. N-ai auzit, sau vrei să mă iau după el şi să-l pun să repete?
Între timp, Postament dispăruse din raza lor vizuală, parcă şi mersul îi fusese acum mai vioi.
– Ce-a fost asta? se trezi un altul întrebându-se, şi tot el îşi răspunse: eu cred că ăsta şi-a bătut joc de noi până acum. Să fiu al dracului dacă nu e aşa!
– Dacă i-o fi dat ceva moşu’ şi l-a vindecat de muţenie? zise Ştirbu căzând pe gânduri şi trecându-i tot felul de idei prin cap.
– Păi, în cazul ăsta mă duc şi eu la el.
– Şi de ce să te duci? întrebă Ştirbu iritat, pentru că şi el se gândise la asta.
– Să-mi dea…
– Ce să-ţi dea?
– Să-mi dea ceva de putut, zise curajosul, deşi se vedea că nu-i prea cădea bine să mărturisească aşa ceva.
Ştirbu se puse pe râs.
– Lasă, bă, Pogonici, că mai trecem noi din când în când pe la Florica ta şi n-o să mai fie nevoie de niciun leac…
Pe cel numit de Ştirbu Pogonici nu-l chema aşa, ci Mihăiţă Tunsu, dar tot satul îi zicea astfel, de la o revistă din copilăria multora, care se numea Arici Pogonici şi care avea desenat pe copertă un arici cu ai cărui ţepi zbârliţi semăna perfect părul lui Tunsu, oricât de mult încercase acesta să-i dea altă formă.
Se puseră pe râs, iar vreo doi-trei o făcură cu un anumit subînţeles, că vezi doamne ei deja trecuseră să o consoleze pe muierea lui Pogonici pentru neputinţa acestuia.
Cel poreclit Pogonici nu-i luă în seamă şi o porni spre căsuţă.
Când a ajuns însă cam la 50 de paşi de ea, ceva nevăzut îl lovi atât de puternic încât se prăbuşi pe spate fără a mai avea timp să se sprijine în braţe. Căzu ca un sac cu nisip scăpat dintr-o căruţă care trecuse peste o groapă.
Companionii săi îşi înghiţiră zâmbetele şi alergară spre el. Pogonici privea albastrul cerului cu o blândeţe pe chip pe care nu ţi-o putea da decât o stare de inconştienţă. Fu ridicat cu atenţie şi pipăit peste tot ca să se vadă dacă avea vreun os rupt. Nu avea nici pe dracu şi după câteva secunde îşi reveni de tot.
– Bă, io nu cred că mă mai duc să-i cer, zise Pogonici încercând să facă haz de necaz, lucru care nu-i prea reuşi, pentru că cei prezenţi nu puteau uita ce văzuseră.
Mierloi întinse mâna ca să vadă pe unde începea zidul acela invizibil, care-l apăra pe bătrân de orice intrus. Ştirbu îl trase repede înapoi.
– Stai, dracului, liniştit, că nu vreau să te las prăjit pe-aici. Mai bine hai să ne întoarcem acasă şi să bem o bere. O dau eu. Dar cred că ar fi mai bine să nu spunem la nimeni ce s-a întâmplat cu Postament şi să vedem şi cum o să se comporte. Şi poate se dă singur de gol.
– Cum adică să se dea de gol?
– Şi nici cu Pogonici, adăugă Ştirbu fără a-l băga în seamă pe cel care pusese întrebarea, vrând să-i dea de înţeles cât de prost era dacă nu-şi dădea seama de un lucru atât de simplu.
N-au mai stat la discuţie şi, întorcând spatele căsuţei, o luară alene spre sat, fiecare cu gândurile proprii.
Postament avea însă să intre în aceeaşi muţenie pe care o avea de când cu accidentul teribil. Cei care fuseseră martori la minunea rostirii salutului său au încercat să-l ispitească în toate felurile, doar-doar va scoate măcar o vorbă, spre a se convinge dacă lui Postament bătrânul îi redase într-adevăr, în vreun fel darul vorbirii sau dacă nu cumva cele câteva cuvinte spuse de el nu existaseră decât în mintea lor: încercau să-l surprindă cu un cuvânt adresat pe neaşteptate, îl strigau mai de aproape sau mai de departe, sperând măcar într-o tresărire a acestuia, ţipau când treceau pe lângă el, tot aşa, aşteptându-se la o înjurătură pe care ţi-o provoacă spaima, dar Postament nu a răspuns niciodată, ba parcă îşi pierduse şi auzul. Cu toate astea, nu le ieşea din cap faptul că bătrânul îl vindecase pe Postament de muţenie, numai că el, de nemernic ce era, nu voia să vorbească.
Într-o zi, Ştirbu îl trase deoparte.
– Măi, omule, acum că suntem doar noi doi, şi sub cuvânt de onoare că nu voi sufla o vorbă nimănui, te întreb: ai fost în căsuţa bătrânului acum două săptămâni?
Postament mări ochii şi dădu din cap, ceea ce pentru Ştirbu era o rază de speranţă. Nu avea de unde şti dacă Postament recunoştea că intrase în acea căsuţă sau era doar un gest şi atât, dar merse pe ideea optimistă şi continuă.
– Iar bătrânul ţi-a dat ceva, ca un tratament, ca să poţi vorbi din nou? Nu ştiu ce, o pastilă, prafuri, un ceai, o soluţie, un sirop…
Postament reacţionă ca mai devreme, adică dând doar din cap de parcă ar fi alungat o muscă. Al dracului, înţelesese întrebarea, dar făcea pe niznaiul, gândi Ştirbu.
– Şi dacă ţi-a dat, după aceea ai vorbit cu el? Şi dacă da, ce?
Postament dădu iarăşi din cap.
Cârciumarul încerca să-l facă să scoată măcar un cuvânt, însă Postament rămânea mut ca o bucată de lemn şi doar dădea din cap la orice era întrebat.
– Bă, tu eşti idiot? se răsti Ştirbu abia abţinându-se să nu-l trosnească. Nu înţelegi ce te întreb?
Postament îl privea cu un aer năuc şi mişcându-şi capul la fel ca şi până atunci, dar parcă ticălosul ăsta făcea eforturi să nu vorbească. Aşa i se părea cârciumarului.
– Du-te dracului! mai zise Ştirbu, şi-l împinse cât acolo, lăsându-l în pace.
Era ferm convins că Postament începuse să vorbească (sau, mă rog, vorbise în sensul că-i salutase), doar pentru că bătrânul îi dăduse cine ştie ce leac care-i dezlegase limba. Că nu se poate altfel, ăla trebuie să fie vreun vraci, vrăjitor ceva, că prea apărea şi dispărea an de an la intervale aproape aceleaşi şi, în plus, părea că timpul nu mai avea, cine ştie de când, niciun efect asupra lui. Şi, cum se căptuşise cu o boală ruşinoasă care de la o vreme părea că vrea să-l termine, sigur bătrânul ar fi putut să-l ajute (dacă ar putea ajunge la el), în rezolvarea acestei probleme.
A doua zi, a pornit-o cu noaptea-n cap spre marginea satului. Pe drum, şi-a mai domolit mersul, aşa că, atunci când a ajuns în apropierea căsuţei, soarele deja se ridicase binişor. Bătrânul, al cărui cu păr căpătase o uşoară nuanţă de argintiu strălucitor, părea a-l aştepta.
Ştirbu înţelese asta când îl văzu că-i face cu mâna, afişând şi un zâmbet prietenos care-l zăpăci complet. Ca un cretin, cum se simţea în acele momente, Ştirbu întinse mâna dând de înţeles că ajunsese probabil în locul unde Pogonici fusese trântit la pământ în urmă cu câteva zile de o forţă nevăzută şi se temea să nu fie şi el zvârlit cât acolo. Bătrânul îi înţelese temerea şi, cu gesturi cordiale îl încurajă să se apropie, încredinţându-l astfel că nu trebuie să se teamă de nimic. Ba, parcă îi şi strigase ceva.
Ştirbu s-a apropiat dârdâind şi ridicând piciorul la fiecare pas de parcă trecea printr-un câmp minat. Odată ajuns în faţa bătrânului, a simţit un fel de ameţeală care l-a încălzit în aşa măsură, de-ai fi zis că se afla lângă un cuptor încins, iar ochii i s-au încrucişat şi nu a mai putut vedea nimic clar.
Mai târziu, către prânz, când s-a trezit mergând înapoi spre casă, nu mai ştia sigur dacă fusese în căsuţa bătrânului, dacă vorbise cu el şi dacă da, ce anume. Ce-şi mai amintea era doar motivul pentru care mersese acolo. Cu speranţa omului care nu mai avea decât o şansă se căută meticulos prin toate buzunarele trăgând nădejde că va găsi vreun pliculeţ cât de mic cu vreun leac miraculos primit de la bătrân. Nu găsi nimic.
Seara, ca un făcut sau nu, la o masă din cârciumă s-au adunat toţi cei care încercaseră să ajungă la casa bătrânului.
– Mi-a zis al lui Popic că te-a văzut dis-de-dimineaţă cum mi te zoreai spre marginea pădurii, îl luă tare Mierloi, când Ştirbu s-a apropiat de ei ca să-i întrebe ce doreau să bea. Ai fost cumva la ăl bătrân?
Ştirbu se gândi să nu răspundă, dar, ţintuit de privirile scânteietoare ale beţivanilor care păreau cam strâmtoraţi cu banii, motiv pentru care nu prea se grăbeau să comande, nu avu ce face şi trebui să zică ceva.
– Şi dacă, să zicem, am fost?
– Nu să zicem, interveni un altul, Florică Birău. Dacă ai fost. Da sau ba.
– Şi ce te interesează pe tine, Birăule? întrebă Ştirbu şi-şi trase un scaun lângă ei.
– Păi, nu doar pe mine mă interesează, ci pe toţi. Că doar toţi am fost acolo mai acu săptămâna.
Ştirbu tăcea.
– Ai? interveni şi Pogonici.
– Da, bă, am fost, mărturisi Ştirbu şi simţi aşa, că va fi pus la zid şi acuzat de un fel de trădare, cum că acţionase de unul singur şi pentru un folos propriu, când, ceva ca o înţelegere tacită fusese să meargă, dacă va mai fi să meargă la căsuţa bătrânului, numai împreună.
Ţintuit de privirile întrebătoare ale comesenilor, Ştirbu se simţea ca bătut în cuie de scaun. Le-ar fi zis, dar ce să le zică dacă nici el nu ştia ce se întâmplase acolo? Dacă le-ar spune că nu-şi aducea aminte nimic, în mod clar nu ar fi crezut. O secundă se gândi să tragă o minciună – să înceapă într-un fel, oricum, pentru ca apoi aceasta să crească de la sine, să înflorească, să capete formă şi culoare, până când se va îndrăgosti şi el de ea şi o va crede în întregime. Ei şi-aşa nu-l puteau verifica în nici un fel. Îi lipsea însă prima propoziţie pe care înfometaţii ăştia de mistere dezlegate nu îl lăsau să o caute.
Până la urmă, Ştirbu se hotărî să le spună adevărul; treaba lor dacă îl vor crede sau nu. Luă o ţigară din pachetul lui Florică Birău, o aprinse şi trase un fum, spre marea mirare a celorlalţi care nu ştiau ca Ştirbu să fumeze, ba în câteva rânduri şi scrisese pe nişte foi prinse cu pioneze pe pereţi Fumatul interzis, foi care au dispărut la câteva minute după ce fuseseră puse.
– Parcă nu fumai… zise Florică.
– Aşa credeai tu, îi răspunse cârciumarul şi se ridică de pe scaun ca să-l pupe, pentru că acesta îi dăduse o idee; găsise fraza de început. Ia ascultaţi…
Începu apoi o poveste pe care auditoriul o ascultă numai ochi şi urechi, timp de mai multe ore. Generos, Ştirbu a mai şi comandat câteva sticle de vin şi mai multe pungi cu alune râncede.
Comesenii săi mai puneau câte o întrebare tâmpă, Ştirbu se concentra câteva secunde, apoi răspundea cu o bogăţie de amănunte de care se mira el însuşi. Revenea la şirul poveştii până la o nouă întrerupere şi tot aşa. De câte ori era oprit pentru o precizare minoră, încerca să pară a se supăra pentru că ar fi putut uita ce voia să spună, dar, în acelaşi timp, îi venea altă idee, ceea ce până la urmă era bine.
La un moment dat se părea că pierduseră cu toţii noţiunea timpului şi cine ştie cât s-ar mai fi întins la vorbă dacă somnul nu i-ar fi toropit pe câţiva dintre convivi. Aşa că, spre miezul nopţii s-au despărţit şi s-au împrăştiat fiecare pe la casa lui. Zicându-i noapte bună lui Florică, Pogonici îl întrebă:
– Bă, da’ până la urmă, Ştirbu a fost sau nu la bătrân?
– Dracu ştie!
A doua zi, s-au reîntâlnit cu toţii pe la prânz, în aceeaşi formulă.
Se întrebau unul pe altul dacă auziseră marea veste. Dispăruse Postament. Pogonici fu primul care zise că trecuse de dimineaţă pe la el, ca să-l ia să-l ajute la nişte treburi la un şopron pe care voia să-l ridice în spatele casei. Îl strigase ce-l strigase şi, cum nu primise nici un răspuns, până la urmă îşi dădu seama că nu mai avea rost să insiste, aşa că a împins uşa care era întredeschisă şi a văzut că înăuntru nu era nimeni.
În mod curios şi ceilalţi spuseră cam acelaşi lucru. Fiecare avusese treabă cu Postament cam pe la aceeaşi oră de dimineaţă – şi e ciudat cum de nu se întâlniseră – şi găsiseră de asemenea casa goală, iar pe Postament, ia-l de unde nu-i!
Ştirbu era încă mahmur, pentru că mai băuse ceva singur după ce noaptea trecută închisese cârciuma.
Îl puseră rapid la curent cu dispariţia lui Postament.
Ei, ce zicea el de toată chestia asta?
Părerea lui era că lipsa lui Postament de dimineaţă de acasă se putea explica foarte simplu, ce dracu erau atât de proşti: fie fusese luat la lucru de altcineva care venise şi mai devreme, fie acesta plecase pe undeva.
– Sau, mai ştii? încercă să o dea pe glumă făcând chiar cu ochiul, o fi rămas azi-noapte la vreo mândruţă şi poate de oboseală încă mai dormea pitit pe undeva de aceasta. Că poate moşu’ i-o fi dat ceva şi pentru sculătoare…
Nu prea reuşi să-şi înveselească asistenţa, mai ales că-i făcuse şi proşti şi de ceea ce se temea nu scăpă, pentru că Mierloi îl întrebă dintr-odată aşa, pe nepusă masă, fără nici o legătură cu cele discutate până atunci.
– Auzi, Ştirbule, da’, ca s-o spun p’a dreaptă, eu nu prea am înţeles ce-ai spus ieri c-ai făcut la bătrân, când te-ai dus la el.
Ceilalţi făcură ochii mari şi Ştirbu pricepu că nici unul nu era lămurit pe chestia asta şi aşteptau de la el dacă nu o reluare în întregime a relatării din seara precedentă, măcar o scurtă recapitulare. Dar de unde, dacă el însuşi nu mai ştia ce zisese?
– Păi, cred că v-am spus cam aşa… se auzi vorbind, fără a şti ce anume avea să spună.
– Dar în timpul ăsta nu bem şi noi ceva? întrebă unul.
Ştirbu făcu un semn către ajutorul lui de la bar şi acesta veni lângă ei, pentru ca şeful să-i spună la ureche comanda, arătând către fiecare mesean cu degetul, pentru că deja le ştia preferinţele, apoi începu să vorbească. Şi vorbi ca şi în seara precedentă, mult, câteva ore în şir, timp în care ajutorul său veni în mai multe rânduri să înlocuiască sticlele, să reumple paharele sau să deşerte scrumierele care se umpleau una-două cu munţi de chiştoace de ţigări ieftine şi puturoase în draci.
S-a oprit abia spre seară, când erau toţi beţi mangă şi abia au reuşit să se îndrepte spre casele lor, dându-şi seama că rămăseseră la fel de nelămuriţi.
Dimineaţă, Ştirbu s-a trezit cu o cumplită durere de cap şi iarăşi nu mai ştia ce le spusese a doua oară prietenilor săi cu o zi în urmă. Se şi aştepta ca aceştia să vină pe la prânz şi să-l roage să le spună din nou ce le povestise că făcuse în căsuţa bătrânului pentru că iar uitaseră, precum şi el, de altfel.
Spre marea lui surprindere, aceştia nu apărură.
Simţea aşa, ca o nevoie lăuntrică să le povestească, iar, despre vizita la casa bătrânului, chit că era sigur că din nou va uita ce le va spune. Dar era curios să vadă dacă acest lucru se va produce din nou. Şi, dornic să vadă cât va dura acest „ciclu” de povestire-uitare, Ştirbu se hotărî să-i caute chiar el şi să-i cheme la cârciumă.
Se duse mai întâi acasă la Pogonici, unde nevastă-sa i-a spus că bărbatu-său plecase mai de dimineaţă spre pădure, că zisese că dăduse nu ştiu când în pădure peste un copac doborât de vijelie şi voia să vadă ce poate să taie din el, dar uite că trecuseră deja câteva ceasuri bune şi nu mai ajunsese acasă, „eu credeam că pe drum s-a pierdut la cârciuma ta şi acolo a înţepenit.”
Nevasta lui Mierloi îi spuse de asemenea că omul ei zisese că se duce să-l ajute pe Pogonici, că nu ştiu ce treabă avea ăla pe la pădure şi voia să-l ajute.
Nici ceilalţi nu erau acasă.
Şi ei plecaseră cu noaptea-n cap, dar nu se mai întorseseră, măcar să mănânce de prânz. Ştirbu se întoarse nedumerit la cârciumă.
Îi zise ajutorului să aibă grijă fiindcă el pleacă pentru mai multe ore din sat, după care o luă cu paşi hotărâţi direct spre căsuţa de la marginea pădurii, unde era sigur că-şi va întâlni tovarăşii stând tolăniţi pe iarbă şi punând la cale vreun plan pentru a ajunge la bătrân şi a-şi rezolva fiecare propria problemă.
Nu găsi pe nimeni acolo. Ba nici căsuţa nu mai era. Dispăruse, mai devreme decât în ceilalţi ani. Locul pe care se aflase era curat, fiecare fir de iarbă era la locul lui şi nimeni nu ar fi crezut că acolo fusese vreodată o construcţie.
După două zile de absenţă, nevasta cârciumarului, o femeie de altfel destul de discretă, care stătea mai mult în casă şi urmărea de dimineaţa până noaptea telenovele braziliene şi turceşti, anunţă organele de poliţie de faptul că bărbatu-său plecase de acasă şi nu se mai întorsese. Acelaşi lucru îl reclamară şi nevestele celorlalţi bărbaţi. La început, câţiva agenţi, apoi forţe impresionante de poliţie însoţite de câini, începură să-i caute, periind o zonă pe care o tot lărgeau în zadar.
Ştirbu nu a fost găsit niciodată.
După cum nici prietenii săi.
Iar, din anul următor, la marginea pădurii nu a mai apărut căsuţa aceea misterioasă de care, ca şi despre cei dispăruţi, cu timpul nu şi-a mai adus aminte nimeni.