Teo Chiriac scrie în primul număr din acest an al Revistei literare de la Chișinău despre război. Meditații ale unui scriitor, după revelion, când războiul din Ucraina încă nu pornise, dar nervii dezgoliți ai artistului îi simțeau deja suflarea. Apocalipsa după Putin, așa se intitulează textul (care anunță un serial). Azi ni se pare un titlu la îndemâna oricui, dar la începutul anului (mai exact, la cumpăna dintre ani) doar niște antene sensibile puteau să vibreze atât de alarmant.
Întrebarea care domină textul e despre rostul scriiturii, de vreme ce sfârșitul lumii a fost prevestit de atâtea ori, în atâtea feluri, însă nimic nu a ajutat ca lumea să se îndrepte. Acolada în care sunt luate textele despre catastrofele umanității (inclusiv, din realitatea – sau virtualitatea – imediată) sunt izbitoare prin contrast: unul este un text poetic, de un sublim și tragism fără rest: Apocalipsa după Ioan, iar altul e din caseta culturii de masă: recentul film pe care Netflix l-a demonstrat chiar în ajunul Revelionului, Nu privi în sus, de Adam McKay. Oricât de diferite, „nu contează, zice Teo, ce stă la baza acestor scenarii de groază, revelația unui apostol (o mică eroare, din inerție: Apocalipsa e opera lui Ioan Teologul, nu a apostolului Ioan – mvc), venită pe cale divină, rezultatul unor calcule făcute de o studentă de la astronomie sau nebunia unui mare frustrat, ajuns la conducerea unei țări bântuite de nostalgii imperiale”.
Teo Chiriac nu este un om al războiului, al confruntărilor. Dimpotrivă, e mai curând un teolog deghizat în scriitor. Dar îmi amintesc de un poem antologic al său, Istoria, metafora și plutonierul, o veritabilă parabolă a războiului: „Nu-u-u! –/ strigă istoria/ pusă la zid/ plutonul de execuţie/ stă cu arma la picior şi aşteaptă/ ordinul plutonierului// nu nu-u-u! – strigă istoria/ pusă la zid/ plutonul de execuţie/ stă cu arma în cumpănă şi aşteaptă/ ordinul plutonierului// nu nu nu-u-u! – strigă istoria/ pusă la zid/ plutonul de execuţie/ stă cu arma la ochi şi aşteaptă/ ordinul plutonierului// nu nu nu-u-u! – strigă istoria/ pusă la zid// inspirat, plutonierul se apropie de istorie/ și îi acoperă fața cu o metaforă.”
Teofaniile poetului de la Chișinău divulgă această vocație mesianică, preoțească. Un poet-preot din spița lui Alexe Mateevici, anacronic pentru vremurile noastre pragmatice, post-umaniste, indiferente spiritual. Volumul său Fricțiunea dintre totul și nimic. Teofanii în format A4 adună un florilegiu din predicile sale (inventez și eu un gen, în scop didactic-explicativ), uneori spumoase și relevante, alteori grave și… cronofage, tipărite în Revista literară.
Am regăsit aceleași impresii de la lectura cărții, dar spuse cumva mai aplicat (și mai exact decât mine) de Adrian Ciubotaru, prefațatorul cărții (și Teo-log dedicat): „Teo Chiriac ne pune pe masă o carte dificilă, solicitantă, o meditație când poetică, când filozofică, dar de fiecare dată profundă asupra lumii, creației, locului pe care îl avem în aceasta și temeiului pentru care existăm. O adevărată psihomahie, în care scriitorul izbutește să-și formuleze, la capătul unei bătălii extenuante cu propriile sale stări și idei, virtuți și vicii, atât crezul etic, cât și pe cel artistic, un crez ce poate arunca o lumină nouă inclusiv peste volumele sale de poezie publicate după 1996 încoace” (poemul Psychomachia al lui Prudentius, poetul latin din secolul V la care face trimitere prefațatorul, descrie un conflict – pe potriva celor din Eneida! – dintre vicii și virtuți).
Înainte de a deduce pentru cine scrie Teo Chiriac, trebuie să spun pentru cine nu scrie el. El nu scrie pentru cititorul grăbit de azi, care preferă texte de dimensiuni reduse, cât să încapă pe monitorul iPhone-ului său (și pe care să le citească până îi ajunge rândul la casa magazinului sau, eventual, de la o stație de troleu la alta). Cititorul care preferă texte nu doar digerabile, ci și gata digerate. Sau distractive. În fine, pot să fie și de un grad mai înalt de inteligibilitate, dar oricum, s-o dea pe glumă, pe jocul textual, pe divertisment.
Cititorul lui Teo, dacă, azi, mai există în genere dintre aceștia, ar trebui să fie unul serios, să fie dispus să mediteze. Să accepte aceste texte riguros așezate, unele (ca să fur o dihotomie a unui coleg mai tânăr) fiind texte-oglinzi, în care să-ți descoperi propriile gânduri, îndoieli, temeri; iar altele fiind texte-ferestre, care să-ți descopere lumea.
Citasem mai sus dintr-un eseu recent, cu accente politice, care trimitea la, ca unul din reperele fundamentale ale gândirii mai mult etice decât estetice a lui Teo Chiriac. Un alt text, de data asta din cartea recenzată, face o conexiune și mai bizară între revelația evanghelică și două cărți care au marcat sângeros veacul al XX-lea: „De la Evanghelia după Ioan la Mein Kempf și Kratkii kurs” (ultima e Cursul scurt al Istoriei PCUS, „cărțulia roșie” a lui Stalin).
Unele texte ale lui Teo Chiriac din cartea de la Arc sunt veritabile poeme în proză, construcții metaforice etajate, fie și cu tentă politic-patriotică; un fel de publicistică de poet: „Istoric şi geografic, reprezentăm o provincie ruptă brutal din corpul unei naţiuni încă tinere şi iubitoare de viaţă. Biologic, ideologic, sentimental suntem o bucată de ţară cât o muşcătură de urs imperial (…) De fiecare dată, muşcăturile fiarei îi mutilează carnea şi oasele încă fragede, îi zdruncină temeiurile fiinţei, îi surpă conştiinţa. Astfel că schimbările înregistrate la nivel de gândire şi de comportament provoacă, în timp, serioase mutaţii de ordin psihosomatic atât corpului cât şi bucăţii rupte din el. Iar în momentele dramatice ale istoriei, şi corpul, şi bucata îşi pierd memoria milenară…” O bucată ce pare anacronică, ruptă parcă din epoca unei lumi ce „gândea în basme și vorbea în poezii”.
Alte meditații, nelipsite și ele de poezie (dimpotrivă!), sunt aceste note nostalgice/ autobiografice, un fel de memorii de poet, de fapt, aceleași poeme în proză: „Noapte de iarnă siberiana în suburbia Chișinăului, numita Valea Crucii, împreuna cu Vieru, cu Vatamanu, cu Suceveanu, cu Cioclea… Mergând în spulber, de vânt și de frig, ne ștergem pe furiș când lacrimile, când mucii… Ninge cu fulgi mari, scânteietori, multiformi. Din când în când ne oprim în plină strada, căscăm gurile și scoatem limbile încercând să prindem din zbor fulgii uriași de zăpadă. Cu limbile scoase, vedem pentru prima oară cine dintre noi are limba vizionară, cine are limbă de aur, cine are limba-ascuțită, cine și-a-înghițit limba spunând vrute și nevrute, cine с cu doua limbi sau cine are mai multe”. Început cu un joc copilăresc, eseul-amintire se va încheia cu tristele topiri în potopul de fulgi al prietenilor trecuți în neființă.
Un gen aparte în această construcție epifanică îl constituie comentariile-impresii de lectură sau metode de citire a poeziei confraților. În esență (și în consecință), tot un poem iese: „Emilian scrie ca și cum ar cânta la pian./ Emil scrie ca și cum ar cânta la un pian Petroff sau Yamaha./ El scrie de parca ar executa о piesa de virtuozitate, iar cele doua mâini ale sale, cu toate cele zece degete ale lor, nu i-аr fi îndeajuns./ Și atunci – angajat in irezistibila avalanșa a ritmului – pentru a putea sa acționeze simultan ori succesiv totalitatea clapelor pianului (circa doi metri de clape albe si negre: clape mai albe decât zilele albe, clape mai negre decât nopțile negre), pentru a dezgropa din criptele lor de fildeș elefantin spiritul faraonic al tuturor notelor ascunse în cele trei octave piramidale – iar cele doua mâini ale sale cu toate cele zece degete ale lor nemaifiindu-i suficiente (cântarea fiind într-adevăr una pe viață și pe moarte!) -, celor doua mâini cu toate cele zece degete alergând, zburând, plutind pe claviatura, le sar în ajutor – toate dintr-odată! – cele doua picioare împreună cu cele zece degete ale lor…” Iar un op de referință al gândirii filosofice actuale este parafrazat în curmezișul pragmatic al meseriei: Sfârșitul istoriei și ultimul om sau Sfârșitul literaturii și ultimul cititor. Astfel, cititorul (ca și omul în istorie) devine subiectul literaturii, nu obiectul (sau, deh, complimentul ei direct).
El trimite la Fukuyama și recită din Glosa eminesciană, meditează și visează pe banca din Galeria Ufizzi, în fața celebrei Primăveri a lui Botticelli, își amintește de călătoria personajului homeric spre Itaca, își intitulează textele grav, precum, d.e., Constanta Eminescu: „Recitind Memento mori si Povestea magului сălător în stele tresar. Mă trezesc oaspete la banchetul simțămintelor mele la care – alături de Mag, de Bătrânul ascet și de Fiul de împărat – stă cititorul din mine întristat că toate în lume sunt trecătoare. Sta cititorul din mine închis cu forța în sine de vremurile postmoderne pentru convingerea lui ca în el există totuși о parte nepieritoare. Că sufletul lui e atemporal. Că dragostea lui are fire eterne”.
Eseul care dă titlul cărții abundă (și el) în referințe culturale, unele, în cascadă. Pornește cu o secvență din Metafizica lui Toma dʼAquino („Fiecare lucru râvnește în mod firesc la desăvârșire… Iar toate științele și artele sunt rânduite spre același țel, și anume, spre desăvârșirea omului…”), „aserțiune preluată și nuanțată” de Dante, urmând ceva mai târziu o polemică despre natura luminii dintre Newton și Goethe („Goethe susține că lumina nu este o însumare de culori – «culorile, vom afla mai jos, sunt ʹfapte ale luminiiʹ» –, cum demonstrează fizicianul Newton, ci un fenomen originar în fața căruia, la polul opus, se află, tot ca fenomen originar, întunericul, non-lumina”). Frumoase gânduri-confruntări ale înaintașilor, dar mai interesante ne sunt propriile confesiuni ale autorului. În continuarea ideii celor trei limbi universale („pe care m-am căznit să le învăț”): limba vorbită, limba scrisă și (cea mai grea dintre ele) limba tăcerii, eseistul meditează (se confesează) pe marginea îngustă a paginii facerii textului: „Aș vrea (…) să inventez, din cuvinte și idei, șapte roți de lumină pentru a străbate timp-spațiul dintre Alfa și Omega. Să-mi desăvârșesc limbajul ca să înregistrez cât mai fidel și până la capăt inefabilul inteligibil (rețin oximoronul/ paradoxul – mvc), să descriu într-un volum fricțiunea poetică dintre totul și nimic”. Opoziția finală este absolută, astfel încât fac un efort pentru a mă dumeri asupra posibilității unei „fricțiuni” aici. Poate, în transcendență; poate, la plus infinitul geometriei neeuclidiene, unde se întâlnesc liniile paralele…
Trebuie să recunosc că mă simt și eu adesea unul din încuiații (în sensul din povestea lui Harry Potter) care nu întotdeauna mă dumiresc, nu întotdeauna reușesc să urmăresc firul meditațiilor lui Teo Chiriac. Sau, poate mai simplu, sunt unul dintre cititorii grăbiți ai timpurilor post-umaniste, care cad pradă doar scriiturii ce poate să mă ademenească, să mă seducă, să mă delecteze. Estetic, da. Probabil că lectura acestei scriituri-teofanii trebuie făcută din perspectivă poetică. Una care admite că textul poate să te fascineze încă înainte de a-l fi înțeles.
Teo Chiriac, Fricțiunea dintre totul și nimic.
Teofanii în format A4,
Editura Arc, 2019, 176 pag.