O cuprinzătoare antologie a creației d-sale poetice, întinsă pe aproape șase decenii, ne-a înfățișat-o recent Ion Pop. Din capul locului, se pune fireasca întrebare dacă ea justifică o coeziune a elementelor compoziției desfășurate în timp, care să reflecte dezirabila calitate a expresiei personale. Răspunsul n-ar putea fi decât afirmativ.
Autorul își întemeiază discursul pe cogitație, dar aceasta dovedește capacitatea de-a antrena straturile sensibilității, care, la rândul lor, solicită nu o dată imaginarul complementar. Timbrul stilistic e inconfundabil. Să ne oprim la un text al tinereții, care probează o atare structură funcțională, pornind de la modalitatea declarației adâncite în sugestii senzoriale, în elanul de fapt al unei complexități ce se caută pe sine: „Tăcere – ploaia cade în seara de iulie,/ am treizeci de ani – mă pregătesc de scris/ o lungă odă, cu titlul Clepsidrei. Murind, vorbind,/ printre absente lucruri.// Asemenea ei ar putea fi doar urechea mea/ lipită de pământ – și cealaltă-n văzduhul/ plin de sunete, de răsunete.// Asemenea ei e poate doar fluturele/ ce intră acum pe fereastră, spre lămpile/ ochilor mei, lent, precum/ o mult obosită stemă.// Asemeni. Caut vorbe ovale,/ cuvinte-lacrimă, vorbe-nisip,/ vocale pentru o limpede margine./ Și trupul meu e plin/ de-un sânge lin, care murmură,/ moale prund ce foșnește-n auz, în cerul negru al gurii” (Cronică).
Posibil ca o incredulitate secretă, o dispoziție critică juvenilă care a persistat să-l facă pe poet a da atenție concretului proxim, a-l palpa spre a-l constata ca atare. Delicatețea se contrage în modestie, dar aceasta poartă irizări de umor: „Aici, pâinea pe masă, un creion, un cuțit,/ în fața ferestrei. Cad secunde/ prin degetele mele, în timp.// (Iertare, iertare –, nu știu,/ din streșini doar/ solare picături solitare)// dar pâinea-i aici, sub ochii mei,/ limbă ce savurezi coaja și imnul./ Dar tu șoptești: lasă urechea s-audă,/ lasă memoria/ să cearnă cuvinte mai albe” (Spațiu).
Nu este evitată câte o notă violent provocatoare precum un exercițiu pe coarda patetică, atinsă, e drept, rareori: „dar, iată, azi marmoreenii sâni ai Dianei/ s-au dezumflat ca o minge de cauciuc/ înțepată de-un cui ruginit/ pe-un maidan, lângă o baltă a lui Noiembrie” (Nu). Ca și: „Să n-o strigi: umilo,/ nefericito, infamo –, în văi neștiute/ din palida patrie-a milei, din Milo,/ târî, oarecând, printre hoituri de zgură,/ ale Venerei brațe pierdute” (ibidem).
Nu o dată ființa stă față-n față cu lumea anorganică, măsurând-o cu fantasma sa animistă: „Cum să te iubesc, cum să te pot iubi,/ în fața unei ferestre, mereu,/ pe tine, ce stai/ sub ochii tuturor lucrurilor?” (Cum). Proces aparent intim, care însă face cu putință ivirea în fundal a unei dimensiuni cosmice: „Atât de nemișcat e vârtejul, atât/ de netulburat/ se naște/ spațiul” (ibidem). Dacă uneori metaforele se precipită emoțional: „Cineva a învârtit comutatorul de diamant,/ sângele întreabă și își răspunde singur,/ frecându-se de case, de trunchiuri, de triunghiuri,/ ca un bivol roșu” (Schimbarea la față), așezarea sempiternă a universului calmează, cu o aluzie baudelairiană, momentanul lor tumult: „Și totuși, în lumea asta mare/ și clasică, clasică,/ n-au apucat să se deplaseze/ decât câteva linii –, urâtă/ de toți mișcare, orgolios-muritoare/ frumusețe a mea” (ibidem). Cu acompanierea unor optimiste virtualități de basm: „De-acum poate începe pâlpâirea./ Vom crește într-o zi/ cât alții într-un an,/ vom coborî/ încet” (ibidem).
Introspecția se distinge prin alternanțele sale cu secvențele unei morale ferme, posibil ancestrale. Găsim în aceste versuri secvențe de ruralism sublimat ori mărturisit de-a dreptul. Cum ar veni, manifestări ale unui prezent retroactiv. De unde, o grijă „gospodărească” de-a lămuri, echilibra, statornici. O discretă măsură în toate. Cu ajutorul unei atari poziții, Ion Pop conturează în spirit leal o biografie care l-a marcat, pornită „de jos”, și un temperament robust, deși nescutit de frământări. E totodată sentimental și „hâtru”, aidoma tipului psihic al mediului d-sale de obârșie. Nu o dată circumspect. O vinovăție surdă, oarecum „ardeleană”, se face simțită: „Acum vom uita din nou./ Cu cât îți aduci aminte/ devii tot mai obosit. Înghesuiala, o, / îmbulzeala asta/ la coada din creier, tropăitul/ de pe timpane, bocancii/ plini de sânge, de pe retină,/ vuietul surd/ al tăcerilor vinovate.// Acum, puteți șterge tabla, copii,/ acum vom uita din nou.// Și fabrica asta inventată de Dumnezeu/ ca să producă litere și cuvinte,/ exclamații și urlete./ Și ziua asta a șasea, ce se încheie,/ și noi, obosiți, osteniți foarte,/ fără să ne prea placă/ ce am făcut” (Acum vom uita din nou). Cu toate că relația poetului cu realul aspiră spre o rarefiere visătoare a acestuia, spre o muzică sau o coloristică proiecție a factorilor ce-l alcătuiesc.
Autenticitatea eului liric se regăsește acum în ipostaza trăirilor vagi, a unei nebuloase emoționale care-și dibuie simbolistica. Certitudinea și incertitudinea cooperează, interzicând cultivarea unei extreme. Nici satisfacția, nici dezolarea nu se pot impune în exclusivitate. E un proces de continuă intelectualizare, care nu evită însă a-și admite obstacolele, nu o dată insurmontabile. Un soi de redempțiune senzorială poate apărea aidoma unui miraj, unui repaos ideal, promisiune a eternității: „Chiar dacă știu că nu mai e, de-un timp,/ poetically correct/ muzici s-auzi, pe-nchipuite/ circumferințe roșii, trecând tot mai departe/ prin fii și fiice, eu,/ cu urechile mele-nvechite,/ cutez, totuși, să spun că le-ascult” (Litere și albine). E o trăsătură a indicibilului ce se dorește semnalat ca atare, a invizibilului ce-și așteaptă revelația într-o paradoxală imagine suverană: „un fel de boare, un fel de umbră,/ va cădea, poate,/ măcar o clipă și fără nici un motiv/ pe gânduri, aducându-și aminte/ de ceva fără nici un chip, o ceață/ de muzici mocnite/ printre globule și apa limfei./ Ca de un centru risipit în pulberi/ de lumină, abia mai pâlpâind, și-ntr-un târziu,/ de-atâta luminoasă osteneală, uitând încet, uitându-se în toate,/ în aur tot și pentru totdeauna” (ibidem). Pe o atare cale evolutivă intervine, uneori, în contrapunct, și un real tulbure, cu aerul unei mărturii lucide de sine a autorului: „E prea multă împrăștiere, dezordine prea multă,/ în apa asta verde-azurie, care nu știu ce vrea./ Pe deasupra, îmi aduce aminte/ de vremea nu foarte îndepărtată/ când bezmetic eram și risipit ca și ea (…) de ce nu mă lasă nici astăzi în pace/ apa asta fără pic de răgaz,/ de ce face să-mi pară adevărată/ din nou, falsa lacrimă de pe obraz?” (Vers clasic). E o dispoziție ce nu ezită a se reflecta într-o clipă de impas sceptic al conștiinței care-și transferă, elegant-melancolic, atributul stihiei marine: „Astăzi n-am fost în stare să scriu/ decât o jumătate de poezie,/ deși obsesia mea/ cred că era întreagă./ Dacă m-ar întreba acum cineva/ care a fost acea obsesie, degeaba m-ar întreba.// Într-un rar moment de modestie,/ am fost convins că marea/ o poate mai expresiv formula./ Am lăsat-o, așadar, să se descurce,/ și o las în continuare/ să-și facă treaba/ cum știe ea mai bine” (Procură).
N-am putea neglija nici un procedeu familiar creației în cauză, ironia. Se manifestă, grație acesteia, un impuls eliberator, intervine o voce explicativă care ține a preciza o atitudine. Nu o dată sub chipul autoironiei. Aidoma unui actor în exercitarea condiției sale, poetul recurge la o extrovertire cu public efect: „Tu, pășind, aproape orb, aproape/ în vârful degetelor, pipăind,/ cu bastonul tău nevăzut,/ un fel de drum,/ gândindu-te-n șoaptă,/ ca nu cumva să ciobești/ vreun cristal uitat în aer, vreun pătrat/ abia născut/ din limpezimea zilei” (Vreme în schimbare). Sau: „Se întâmplă să strănuți în mijlocul hexametrului,/ se întâmplă, pe când «Luați, mâncați/ și beți dintru acesta toți»,/ să bagi, îngrozit, de seamă/ că ți s-a înecat o muscă-n potir” (Se întâmplă). Până la episoadele plierii pe interiorizare a spectacolului: „Un bătrân filosof îmi aduce aminte/ zi după zi,/ că nu e deloc cazul/ să mă speriu de moarte. Voi trăi/ în vecii vecilor, în mod sigur,/ fără măcar să știu/ dacă m-am născut,/ fără măcar să știu/ dacă nu m-am născut” (Docta ignorantia). Pentru ca lirismul să se decanteze într-o tonalitate emoțională de clasică gravitate. Autorul se oferă astfel într-o efigie decisivă: „Astăzi, de exemplu, pe la ora 10,30,/ ai descoperit că nu mai știi cine ești/ și simți nevoia, în plină zi,/ să aprinzi o lumânare./ Ca pe vremuri, Grecul.// Poate că/ vei afla într-o clipă norocoasă,/ că biata licărire/ te poate conduce, în sfârșit,/ mai sigur, mai singur prin lumină” (O lumânare).
Dacă mai era necesară încă o probă care să infirme nu o dată iritanta prejudecată a incompatibilității poeziei cu critica în activitatea aceleiași personalități, o avem neîndoios prin producția aici înfățișată. Ion Pop se afirmă drept un critic și, deopotrivă, un poet de înaltă cotă al literaturii noastre contemporane.
Ion Pop – Ferestre. Antologie 1966-2021, prefață de Al. Cistelecan,
Ed. Școala Ardeleană, 2021