Se ia o mașinărie necunoscută, se botează Rebarbor și se pune în mișcare. Și să vezi ce bine vor fi făcute una mințile și sufletele oamenilor care se introduc acolo, precum boabele de grâu sau de porumb într-o moară.
Nu știu dacă asta a fost ideea autorului cărții cu acest titlu, Alexandru Monciu-Sudinski (sau Sudinschi, pe alte coperte), dar nici nu contează din moment ce asta ne spune atât cartea lui de debut, astfel intitulată, cât și celelalte două, când s-a prefăcut supus și a scris despre și cu oameni ai muncii, Caractere și Biografii contemporane, niște capcane în care cenzura vremii a căzut, căci acestea erau, în fapt, continuarea aceleiași crude ficțiuni care umpluse prima sa carte. Inclusiv în aluzia ironică la celebra operă a lui La Bruyère.
Alexandru Monciu-Sudinski era o legendă vie a anilor 70, când circulau, în lumea para-literară tot felul de povești despre faptele lui. Ca, de pildă, aceea că, student fiind și având de învățat pentru un examen după un curs de istoria filozofiei, șapirografiat, aflat la biblioteca facultății, a conceput și implementat o farsă de zile mari: a introdus în cursul șapirografiat o pagină dactilografiată (dar cine mai băga de seamă, în dârdora examenelor?!) despre filozoful chinez Mon-ciu. Fiind scrisă cu harul unui viitor autor de cărți, această pagină i-a atras pe câțiva colegi de-ai săi care, căzându-le filozofia chineză din nu știu ce secol, s-au apucat să descrie și să explice concepția filozofului chinez Mon-ciu. Profesorul, uimit, a cercetat și a dat de pagina cu pricina. Nu mai știu cum s-a terminat istoria asta, probabil cu sancțiuni pentru autor, căci dictaturile nu au umor și impun comportamentul fără umor și supușilor lor, însă isprava s-a răspândit repede, ajungând și la urechile mele, aflate mai des la Cluj decât la București, unde era student falsul filozof chinez.
Lăsând gluma la o parte, în 1971, Alexandru Monciu-Sudinski a debutat cu un volum de proză scurtă, intitulat Rebarbor, absurd în aparență, căci acest cuvânt ce părea să denumească vreo mașinărie nu avea corespondent în realitate. Sau, mai precis, nu părea să aibă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu pusese mâna pe o asemenea mașinărie. Dar tânărul scriitor, plin de imaginație și de ascuțime a minții, concepuse el, de data asta, numele unei mașinării care, de fapt, acționa de câteva decenii asupra minților oamenilor din România, ca și din restul lagărului în care țara fusese închisă. Numai că în iunie 1971, încă noul secretar general al PCR, Nicolae Ceaușescu, a decretat că literatura trebuie să fie educativă și deloc decadentă, cu alte cuvinte decât o făcuse, la vremea lui, Hitler, dar, în fond, cu aceleași efecte. Iar Rebarborul a fost scos din librării și biblioteci, multă lume dându-și seama abia atunci de conținutul său. Era, în fond, o carte care punea, cu instrumentele beletristicii, un diagnostic sever și real asupra societății socialiste încă nu multilateral dezvoltate. După care, spre a fi cumințit, scriitorul a fost trimis pe teren, la Galați, pe lângă noile furnale, să cunoască adevărul și oamenii democrației populare. Unde el și-a continuat misiunea pe care și-o asumase, zugrăvind personaje de un haz trist, efecte, în fond, ale funcționării mașinăriei de strivit mințile și sufletele oamenilor spre a se obține o massă potrivită cu proiectele partidului unic de a crea și omul unic, cel care gândește exact precum vecinul și vecinii și toți ceilalți, cu toții trecuți prin această mașină de tocat minte și suflet, pe care am fi putut-o numi rebarbor de atunci înainte, dacă ne-am fi dat seama la timp de înțelesul acestui cuvânt.
Cu mare întârziere, după ce admirasem felul cum a păcălit, de data asta definitiv, Alexandru Monciu-Sudinski, cenzura comunistă, i-am văzut pe acei oameni în interpretarea unor admirabili actori, la Odeon, într-o producție excepțională, concepută și pusă în scenă de marele regizor care este Alexandru Dabija. El a înțeles figura pe care Monciu-Sudinski a făcut-o societății socialiste și a știut să-și dirijeze actorii pe drumul unui rebarbor încă victorios. Cu scene din volumul de proză interzis în 1971, împletite cu scene și personaje din următoarele două, din anii 1973 și 1974, spectacolul compune o adevărată imagine a vieții în sistemul concentraționar introdus de bolșevici și în România, ca pretutindeni unde și-au pus șenila. Chiar acolo unde nu figurează referiri directe la documentele partidului sau la marele său conducător, umbra acestora se răsfrânge, întunecată, peste hazul comportamentului și limbajului acestor personaje, bieți oameni ai muncii, oțelari sau țărani colectiviști, îndobitociți de presa grea a partidului și trecuți prin mașina de tocat a rebarborului.
Falsul entuziasm în fața realizărilor, tâmpirea desăvârșită, iresponsabilitatea rezultată de aici, toate acestea marchează comportamentul unui Mihai Smarandache, excelent și în rolul muncitorului de la oțelărie dar și în rolul tânărului care-și incendiază câinele ca să trimită, împreună cu amicii săi, cu toții beți, „un semnal în infinit”. Ceea ce ascunde, poate, tocmai dorința inconștientă de evadare, realizată într-un act iresponsabil de cruzime inumană, așa cum inuman este și sistemul cu ei. Spectatorul este cucerit și de Antoaneta Zaharia și Alina Berzunțeanu, în diferitele roluri de personaje ale epocii, inclusiv, aceasta din urmă, ca reporteriță de partid și de stat, ca tot ce mișca în țară atunci, minus „râul, ramul…” Sau de entuziasmul lui Cezar Antal, ce-și plânge nevasta, moartă de patru zile, dar el declarându-se consolat de viața în colectiv. Colectiv, acesta e cuvântul-cheie al multora dintre cele 12 scene ce compun spectacolul, și în care se mai dezlănțuie actorii Marius Damian, cunoscut și din alte roluri de un comic irezistibil, Matei Arvunescu, Elvira Deatcu, precum și cooptatul, dintr-un alt spectacol al lui Alexandru Dabija, Pyramus & Thisbe 4 You, Dan Iosif, regizor tehnic al Teatrului Odeon și actor de-atunci încoace, așa cum e și aici, unde își joacă rolul din schemă.
Drama ascunsă a personajelor sudinskiene este aceea că folosesc o limbă pe care n-o înțeleg, croită din lemnul epocii, astfel încât adesea rostirile lor seamănă cu acelea ale noilor reporteri și comentatori de pe la televiziunile care fac rating în zilele noastre în România. Semn ori că rebarborul n-a murit, ori că produsele lui de-acum câteva zeci de ani au căpătat proprietatea de a se multiplica – Doamne ferește! – la infinit.