O femeie a avut în grijă și dragoste un poet, în ultimele luni de viață ale acestuia.

Poetul se numea Rodian Drăgoi – și era prietenul meu. A murit, și a rămas femeia.

Iar femeia, din Galați, profesoară, scrie și publică. Are trei volume scoase, fără ecou critic marcant. La al patrulea, chit că nu ne-am cunoscut personal, s-a gândit să apeleze la prietenul celui plecat – și m-a rugat să-i scriu un cuvânt înainte sau ceva pentru noua sa carte. A ieșit ce urmează. Rima de la început este involuntară, fatal-involuntară.

Cuvânt înainte și de apoi¹

amintirii poetului Rodian Drăgoi

Dragă, a lui Rodian, Marlenka, iată cuvântul meu înainte și de apoi: 

poetă pur-sânge ! 

Am zis: apoi, masculinul de la apă ?

Scrieți cu ochiuri de apă, scrieți cu ochiuri de apoi.

Ochiuri de apă, legate, haț!, cu fir tors din viața dusă/adusă

mereu pe apa de apoi. Nici nu mă așteptam la altceva

de la o scribă dunăreancă, decât să scrie cu ochiuri de apă.

Da, ochiuri de apă sub cerul de apoi – asta era!

Ochiuri de apă în care se revarsă firesc cerul lumii acesteia, 

și transpar – ne fac cu ochiul ! – reflexe din cealaltă lume, și-aceea

firesc năzărită. Toarceți întruna, cu o versatilitate-dezinvoltură-

prospețime neostoite – firul torsului vi se subțiază uneori, 

când și când se și rupe, dar nu, nu se destramă dată fiind

memoria apei, memoria de apoi –, toarceți și toarceți,

cu luciditate tăioasă, o pânză de păianjeniță visătoare

întinsă deja pe multe, prea multe pagini.

Or, paginile dumneavoastră nu sunt pagini, ci, dacă citesc bine, apusuri…

Apusuri de soare, și tot atâtea răsărituri, cu pânza scrisului din ochiuri de apă

spânzurată între ele, sub cerul de apoi. Așa, da – asta era!

Pânză a scrisului/torsului paradoxal, de păienjeniță visătoare, cu luciditate

frapant tăioasă: ce pat mai trainic, să legene amintirea unui iubit-poet ?

Și Dunărea? Dunărea de apoi nu e vreo proastă, mare păienjeniță torcătoare și ea,

își recunoaște de departe ochiurile de apă furate, dar nu zice nici “pâs”.

Mare păienjeniță, complice a poetei, toarce bulboană după bulboană, 

toarce și deapănă Dunărea somnambulă, și-n veșnicia ei din răsărituri și apusuri toarse 

îi dă fir Marlenkăi, și timp, să scrie. 

Și Marlenka noastră nu stă pe gânduri: haț!, și-apare

cât ai clipi, în carte, o nouă poezie…

___________________

* * *

Învelește-mă cu celălalt țărm,
nu pot să adorm, gândul mă apropie de-o femeie
care s-a prăbușit pe stradă în centrul orașului.
Inima ei nu răspunde.
Strada își lasă peste ea somnul
noaptea rezemată pe ziduri lasă pete pe caldarâm.
Mă voi așeza lângă femeia prăbușită,
mâine ne vor aduna gunoierii.
Bărbaților,
ieșiți în stradă când se aude o prăbușire!
Strigătul femeilor zdrențuiește liniștea.
Picioarele încărcate de dragoste
vor pescui fuga de dincolo.
Ca sângele pe cuțit noaptea obosită tremură.
Trec gunoieri cântând de jale,
suspinul lor sparge ferestrele,
tremurul le înfășoară bărbile.
Pietrele nu pot să vă aducă lebedele triste.
Treziți-vă!
Freamătul deja mănâncă pământ.

* * *

Frica așteaptă răspuns,
în fiecare zi pasul ei se descurcă prin casă.
Colțurile mesei s-au pregătit să fie amăgire degetelor.
Vrăbiile au obosit ca o nedumerire prin iarbă.
Avem o viață trăită între noapte și zi.
Flori se ofilesc cu înțelepciune,
ploaia a dispărut ca o bucurie.
Dincolo vom vorbi pe rând.
Toamna și strugurii se strecoară la fereastră.
Tăcere!
O femeie în loc de cheie se răsucește îndelung în ușă.

* * *

Umbre pentru pereții plini de trecut
ai însemnat într-o carte,
să știi că le-am învățat aproape pe de rost
așteptând un cântec pentru Marlenka.
Respir poeme ce mi-au mângâiat sufletul.
Am reparat acoperișul,
am reparat zile,
ploi pentru trup,
am pus la uscat lacrimi.
Încă o dată am legănat florile,
am strâns umerii
ca ploaia să-mi aducă bucurii,
coapsele au oprit ispita.
Adevărul, încerc să-l smulg.
Sfinții locuiesc într-o locomotivă cu mersul îngreunat.
Ți se văd aripile,
gândul istovit acoperă,
iubirile tale revarsă tăceri.
Dumnezeu scrie cu mâinile celei pe care ai cuprins-o.

* * *

Sunt ca o plimbare de seară,
drumul meu e tot pe drum,
n-a aflat încă nimic despre tine.
Doar oglinzile te mai visează.
Să inventăm o curată ploaie,
mai așteaptă puțin tristețea unui vecin mă salută.
Curajul de-a înfrunta târziul sugrumă,
lumina clipește a înserare.
Plouă,
trebuie să se întoarcă Bacovia
cred că se va întâmpla o largă risipă.

* * *

O melodie portugheză toată noaptea s-a chinuit
să-mi numere rănile.
Soarele din spatele blocului îmi amintește că până la urmă
ți-am dat dreptate,
erai plecat să înduri altă lume.
Ceața se întinde cât vezi cu ochii.
Cântecul Marizei a stat o noapte întreagă cu mine
și nu mi-a fost frică.
Ar trebui să inventez o mamă și să mă nască.
Îmi este datoare,
să stea zăvorâtă în propria dreptate tot mai des.
Așteptarea e o grea încercare, degeaba,
nu voi fi unde mă cauți.
Ochii au rămas să aștepte o veste de la tine.
Un cântec vechi portughez stă să se stingă.
Mi-ar prinde bine o plimbare și ploi ațipite în nori.

* * *

Zece porunci au adormit pe noptieră,
voi fi judecată pentru fiecare punct.
Fotografiile te vor urma.
E destul de cald afară, în curând va ploua.
Ultimele versuri scrise în tren chicotesc noaptea.
Le voi repara.
Ca o haină strâmtă pentru doi îmi pregătesc
foaia de unde trimit iluzii până când se îndoaie asfaltul.
Strada se umple de oameni, cerul de nori.
Mâinile ies din tavan, tu ești departe.
Gândurile mele poate caraghioase urmăresc zile,
respirația mi se umple de zgomotul lor.
De la un răsărit până la ultimul apus
ploaia e mereu așteptată.

* * *

Nu e timp să fac noduri zilelor,
în gară se așază o parte din mine,
cealaltă parte în corăbii ce duc spre nicăieri.
Carnea noastră a obosit să iubească singurătăți.
S-a anunțat la știri
că astăzi cineva ne va recunoaște după poemele scrise.
Nu mai știu nimic despre îngerul ce ne așeza în ființa sa.
Întâmplările le port pe trup.
Caut moduri de a-mi irosi viața,
femeia există cât un asfințit, adică o mie de ani.
Am vrut să-ți scriu
dar o întâmplare m-a așteptat prefăcută în șoaptele șarpelui.

* * *

Zeii ard frunzele peste flori.
Voi trăi sub pământ, spuse orbul,
să ating numerele,
voi avea cântar pentru păsări și lună.
Va veni ploaia,
femeile vor să se ascundă în pești.
Tatăl meu a plecat spre o lume cu acoperișuri netede.
Prietene, se arată zorii înspăimântați de vise!
Ferestrele tresar,
durerea e îmbrăcată în haine de mătase.
Azi am terminat poezia ca un risipitor de flori albe.
Mi-e frig purtând șarpele ce m-a dezbrăcat.

* * *

Sunt o femeie,
iubesc ochii blânzi și degetele fine.
Sunt o femeie
cu sânge trist și aștept
vara viitoare cuvintele frumoase,
până atunci sunt o oarecare.

* * *

Voi vedea când voi muri
câte flori am adunat și câte flori am dăruit.
Cea care va veni în taină va vorbi
despre cuvintele din palmă precum geamul spart.
Aceasta este fotografia mea
deschisă ca toamna.
Sprâncenele neterminate ridică turnuri din eșarfe.
Lumina trece cu fotografiile tale
în întâmpinare ca un buchet.
Ziua de naștere mi-a făcut cadou genunchi însângerați.
Acolo sus îmi vei aduce flori.
Ca un semn de carte mereu în așteptare orașul
e recunoscător îngerului cu ochi timizi,
cel ce ți-a trăit cerul și nevoia unei albe hârtii.
Nu există rânduri uitate la întâmplare,
nopți cu ploaie au destrămat petele.
Poeții uitați au gânduri căprui, este nevoie de nume,
de ochi ce întreabă cât de mult te-ai schimbat.
Dă-mi mâna,
auzi cum foșnesc aripi.
Dă-mi mâna!