CLELIA IFRIM
Grâu verde
Pământul răscumpărat de tatăl meu
ca să pună grâu,
a devenit un lagăr de oameni.
Animalele vorbesc în limba lor
despre asta.
Pământul răscumpărat de mine
ca să pun grâu,
a devenit un lagăr de oameni.
În fiecare noapte dispare cineva.
Zece oameni. O sută de oameni. O mie…
În locul lor, cresc câmpuri de grâu.
Cei din lagăr
se numără între ei,
și pun la socoteală
și câmpurile de grâu verde
răsărite în fiecare dimineață.
Grădina de acasă
O crizantemă de grădină
a stat cu mine toată ziua.
Mi-a povestit despre Împărații Japoniei,
despre regii țării mele,
despre cei care se retrag dincolo de păduri,
despre femeile care nasc,
despre ferestre și păsări,
și despre multe alte lucruri
ca hrană de post.
La sfârșit am rugat-o
să-mi povestească despre mine,
dar se făcuse seară,
și crizantema de grădină
se făcuse mică, atât de mică,
și nu știa,
nu începuse încă să vorbească!
Lecția de genetică
Ceața umbrește fereastra
și miezul lucrurilor este moale.
Poți să spui despre picăturile de apă
că fac parte din tine.
Azi i-am scris domnului doctor
Helmut Zucker,
eminent în meseria sa
și mare iubitor de oameni.
Am ales cel mai frumos plic
pe care l-am găsit în casă
și i-am scris.
În locul timbrelor am desenat
un bărbat și o femeie.
Apoi am chemat curierul.
Scrisoarea a ajuns cu bine.
Am primit răspuns în aceeași zi ‒
un buchet de flori
și o pereche de porumbei ‒
porumbița era mică
și porumbelul avea grijă de ea.
Partea lemnoasă a unui gând
e scândurica de leagăn
din colivia scatiului.
Semințele
pe care i le dau în fiecare zi
sunt simple metafore ‒
azi nu mai am niciuna.
Scatiul se leagănă
pe scândurica de gânduri,
ziua și noaptea,
zi și noapte,
zile și nopți…
Scândurica a învățat un cântec de leagăn
și a prins rădăcini
odată cu maternitatea săracilor
de pe deal.
Iarba înverzește
și pe deal, și în colivie,
și moașa cea bună
a rămas de gardă pentru totdeauna.
După ce treci de piatra de râu,
pusă ca treaptă la intrare,
dai de primul hambar.
Plasma de întuneric
se subțiază până ce lumina
îngăduie șoriceilor
să doarmă în vechile ascunzișuri de lemn.
După ce treci de piatra de râu
pusă ca treaptă la intrare,
dai de al doilea hambar.
Pământul lăsat de tatăl meu
l-am împărțit la îngeri ‒
ei sunt rudele mele și buni secerători.
Ei și-au ales meseria aceasta.
Au sosit azi, în zori, cu trenul de noapte ‒
halta nu e cuprinsă
în niciun orar al trenurilor
și în nicio hartă.
Dar ei sunt buni cunoscători.
Au venit în zori, în haine albe,
din cânepă aspră ‒
ei și-au ales hainele
și meseria de secerători.
Nu au mâncat și nu au băut nimic,
decât seara,
când strânseseră tot grâul
și hambarul era plin.
Zorii luminau miriștea goală
și piatra de râu
pusă ca treaptă la intrare
pentru al treilea hambar.
Plasma de lumină era un buzunar
din pânză de cânepă albă,
aspră,
în care am găsit
câteva boabe de grâu nou,
secerat anul acesta.
ELSA DORVAL
Fiul Omului
(Magritte)
Fiul Omului învață să înoate în Marea Merelor Verzi,
Stând pe spate
Și cerul i se pare verde, iar norii, țesături fine, estompate.
Culcat pe o parte
Fiul Omului învață să fie Omul, ieșit la mal, în haine de
Krill și alge
Și cerul i se pare prea aproape, norii fără franjuri, alergați.
Stând în picioare
Fiul Omului, încercat de nostalgia de a fi singur, evită să se
Recunoască printre ceilalți fii
După mărul verde se ascunde, cerul pare iarăși nesfârșit și pur,
Dar nimeni nu știe
Încotro Fiul Omului privește (se spune că zâmbește) printre
Poame și frunze. Se spune că
Mărul este cană, cerul, marea în care Fiul Omului pescuiește
Cifre impare și cuburi devenite
Peștii zburători în aerul rarefiat al Nordului, se spune că uneori
Se întreabă: cine sunt, cine este?!
Solitari
Tocmai ieri (dacă mi-ai fi spus din timp) am tăiat anemonele roz și pe
Cele albe, invazive, ca ploșnițele de grădină, tocmai ieri soarele din
Farfurie ajuta niște boabe de grâu la încolțit, dungi pe pereți, frunze
De lămâi, ceva mai în umbră, un coș din nuiele, plin cu mere, parțial
În oglindă, din nou, Magritte.
Podeaua lăcuită, casă veche, de peste șaptezeci de ani, scările scârțâie
Tinere (totuși) sub pașii spiritelor adunate aici după cum spiritele noastre
Vor rămâne atașate de podelele albastre și oglinzi. De câte ori vom trece
Unul pe lângă altul, detașați și cuminți neștiindu-ne decât fiecare pe el
Însuși… Promit că o să las un semn.
Pe masă (în glastră, presată, o anemonă alb-închis) și alungat va fi răul.
Între noi
(unu, doi, unu doi, probă de microfon)
Dimineața începe repede, la confluența cu fermoarul visului
Închis în timpul care tocmai a trecut
Visul alb-negru.
Toate instrumentele zilei sunt la locul lor: cafetiera, prăjitorul
De pâine, ceasul de perete,
Cu același rol.
Grădina își ia rămas bun de la mine, prunele încep să prindă
Culoare, iepurii au făcut iepuri mici
(Celui mic nu-i este frică).
Miroase a smoală uscată, sub coiful de sticlă al culorilor de toamnă
A început mobilizarea cristalizării mierii
roșiatic-plumburie, aromată.
Mi-aduc aminte ce mi-ai spus, ești în spatele meu cu exact un pas
Determinat să faci întunericul vizibil, manifest
Unu, doi, unde ești sau e doar un test?!
Secvența cu narcise
O să fiu absentă, dar o să pun afiș pe ușă.
Trage clopotul, ai grijă ca apa care se prelinge să cadă chiar lângă rădăcină
Împinge secvența aceasta din soare,
Ligheanul plin ochi. Lasă la înmuiat, acoperit cu gelatină, halatul de lucru
Mai merge o tură, (în spate are o cocoașă)
Fă o rezervă. Bufnița albă, călare pe câinele de vânătoare, secvența aceasta
Las-o în soare. Cu aripile larg deschise.
Arlechinul se deschide pentru arlechini care știu să mânuiască pușca, unul
Are un ciorap negru, din mătase, la gât
Fluturii polenizează clăbucul făcut din vegetale, (pare o floare), albine nu sunt
Secvența aceasta este ștearsă, de mult
Din cifoza halatului se ivesc albe periscoape. Narcisele dau să-și închidă corola
Conștiinciose, anelidele întorc pământul.
MAGDA HĂRĂBOR
s-au mutat pescăruşii la mine-n oraş
și totuși e liniște
marea-ntinsă la picioarele arborilor
vara din care mă trezește mirosul de sare
freamătul valurilor
în trupul betoanelor
fiorul întrebărilor nenăscute
privegheri peste ape
unde v-ați lăsat cearcănele?
povestea aripilor?
să mai cred în vindecarea dorului
când răspunsuri sapă cuiburi în carnea lucrurilor?
șevaletul acesta smulge albastrul cerului
fără să-l doară
fără măcar să-l atingă…
călători fără voie
unde vă poartă poezia?
pe șevaletul stropit cu albastru
vindecare de mare
de pescăruși.
cu voi nu mi-e niciodată frig.
Nehotărâre
scriu tandrețe
frângerea inimii pe covor roșu
despre bine și rău
puterea de-a alege
când nimeni nu mă-ntreabă ce vreau
dansul toamnei și vânt
plecări și veniri
puritate și abjecție
agonie și extaz
purtarea măștilor
multiculturalitate
aud clicul aparatului de fotografiat la defilarea actorilor
ca un foșnet pe hârtie
am pus căciuliță la ă?
diacritice distribuite corect
niciun clivaj
acribie exploatată cât se poate
aluviuni de sentimente pentru poeme târzii
ca niște poame coapte
senzație de corp străin în ochiul stâng.
(așa scriu. scriu așa?)
Mariana Codrean
Moartea este o femeie
Am desprins scânduri din cer,
mi-am făcut din ele o cruce.
Moartea este o femeie,
ea îmi sărută coapsele, în fiecare seară,
mă îmbracă cu pământ…
eu tresar, încă mi-e frică.
Moartea este puternică!
Însă am început să simt,
degetele îi tremură când mă atinge sub pământ.
Zidită într-o inimă de înger
Mi-a adormit în brațe mama
Din razele lunii curgeau lacrimi,
în păr avea frunze de tei.
Pe jos, căzută pe podea,
se zbătea o umbră.
Zidită într-o inimă de înger,
pe un perete fără de sfârșit,
cu degetele lungi de primăvară,
mi-a adormit în brațe mama.