Ca la fiecare început de an, cererile de consiliere pentru studii universitare încep să se înmulțească. Adolescenți totalmente dezorientați, însoțiți, de regulă, de mame foarte hotărâte în a-și lăsa puii să se descurce pe cont propriu apar, în pragul cabinetului, cu fizionomii îngrijorate. Pe de o parte, aria alegerilor viitoarei facultăți este atât de largă, încât, bieților de ei, le este aproape imposibil să se orienteze pe o asemenea nouă planetă, infinit de ofertantă. Pe de altă parte, criteriul cel mai problematic pare a fi, totuși, aproape de casă versus departe de casă. Iar, departe de casă nu se referă, întotdeauna, la străinătate, așa cum, o vreme, am fost tentată să cred. Părinții, ca finanțatori ai studiilor copiilor, cu toate că-și afirmă neutralitatea implicării în alegerea facultății, pun presiune pe varianta aproape de casă, dacă nu chiar acasă, acolo unde există universitate în orașul în care familia își duce traiul. Această condiționare nu este considerată ca atare de către părinți, așa încât desfacerea ițelor alegerii viitoarei facultăți devine un demers dificil, căci necesară este nu doar dumirirea adolescentului, ci și a părintelui. Toate acestea se întâmplă pentru că învățământul românesc – sau ceea ce mai subzistă din el – nu doar că este prost structurat, ci și pentru că orientarea absolvenților de liceu către studiile potrivite fiecăruia nu face parte dintre obiectivele lui, cu toate că se încăpățânează să se autodenumească învățământ centrat pe elev. Și nici nu are cum face parte un asemenea obiectiv dintre priorități, câtă vreme România este țara în care, orice profil ai absolvi, te poți îndrepta către orice fel de studii universitare. Ceea ce, în țările zdravene la cap, este imposibil. În țările din vest, ca absolvent de un anumit liceu, ai la dispoziție o anumită arie de alegeri, în funcție de filiera pe care ai urmat-o de-a lungul celor 12 ani de școală. Nu poți fi absolvent de filologie și să devii student în, de exemplu, Computer Science. La noi se poate. La noi, nu e nicio problemă să devii student la medicină sau la fizică nucelară, dacă ai absolvit filologie.
Unui astfel de cuplu părinte-adolescent, când încep să-i explic nonsensul unei asemenea alegeri, i se pare de neînțeles ceea ce perorez în fața lui. Adeseori, părintele se simte rănit, ca și cum aș jigni inteligența și capacitățile copilului său. Cred că este inutil să precizez că mulți dintre adolescenții cu care mă întâlnesc, într-o țară normală nici nu ar avea șansa de a deveni, vreodată, studenți. Pur și simplu nu ar face față cerințelor facultății. Dar, în România, aceasta nu reprezintă o problemă. Procentul mare de promovabilitate din fiecare sesiune de examene este, la noi, obligatoriu, altfel, dacă profesorii și-ar face treaba, o mulțime de facultăți s-ar desființa și ei ar rămâne fără catedre. Prin urmare, rolul meu de mediator între părinte și adolescent se reduce la a analiza argumentele pro și contra ale fiecăruia și a le explica ceea ce se află îndărătul acelor argumente. Întotdeauna, este vorba ori despre anixetățile deghizate ale părintelui, care folosește false argumente pentru a-și ține copilul cât mai aproape de casă, ori despre speranța deșartă a copilului, care crede că scapă de mâna lungă a autorității parentale, dacă alege să facă facultatea în alt oraș. Este modalitatea predilectă în care se camuflează o problematică relațională, care nerezolvată va rămâne pe veci, câtă vreme nu acesta este scopul cererii celor care vin să ceară consilere cu privire la alegerea studiilor universitare.
La fel de complicate sunt lucrurile și în privința celor care vor să studieze în străinătate. Mai puțin de 5% cunosc procesul în urma căruia pot accesa un loc într-o facultate de peste granițe, așa încât mare le este uimirea – și regretul – când le spun că, la sfârșit de februarie, început de martie, multe dintre facultăți și-au încheiat deja procesul de recrutare, uneori chiar și pe cel de selecție. Cu toții au impresia că, peste tot, învățămîntul este structurat ca în România, unde aplici la facultate vara, după susținerea examenului de bacalaureat. Când aud că în Olanda, de exemplu, aplicațiile se deschid în decembrie și facultățile își încep orele în august, mă privesc cu neîncredere, de parcă le-aș spune o poveste științifico-fantastică. Iarăși, școala românească nu-și propune vreo clipă consilierea elevilor cu privire la posibilitățile de a studia în altă țară. De altfel, majoritatea profesilor nu știu nimic despre asta, așa încât nici nu și-ar putea propune, vreodată, așa ceva. Dacă nu cumva acest lucru nu face parte, de-a dreptul, din fișa postului.
Dintr-un sistem de învățământ anacronic și disfuncțional, absolventul de liceu iese totalmente dezorientat, îndreptându-se spre studii universitare pentru care nu este pregătit, dar pe care le va absolvi cu diplomă, fiind înșelat de către sistemul însuși, că, devenind posesorul acelei diplome, a devenit specialist în ceva. Nu e de mirare, prin urmare, că majoritatea licențiaților nici nu practică vreodată în domeniul lor de studii, anii de facultate devenind, astfel, o investiție proastă, din perspectiva viitorului absolventului, căci se dovedesc a fi nimic altceva decât niște ani pierduți, total nefolositori. Pentru că aceasta este normalitatea într-o țară în care absolvent de facultate poate fi și cel care, în mod normal, nu ar fi trebuit să încheie nici opt clase. Da, am întâlnit în cabinet astfel de exemple, de tineri tarați psihic, incapabili să formuleze logic un argument, incapabili să facă o descriere cât de simplă, dar care, între timp, au devenit absolvenți de drept, de marketing, de management etc. Diploma de licență este, în România, un must have, o tinichea devenită obligatorie, căci face parte din modă, dintr-o modă bolnavă a unei țări bolnave, fără șanse de a se vindeca, după 30 de ani de boală devenită cronică. În aceste condiții, obținerea diplomei de master devine facilă, condiția de a deveni masterand fiind aceea de a deține o diplomă de licență, nu contează în ce domeniu. Ca în poveste, aurul nebunilor strălucește înșelător, dar nu contează, câtă vreme strălucirea este tot ce contează.
Încununarea prin absolvire a acestor două etape din învățământul superior se face – s-o spunem frust – prin plagiat. Nu știu dacă 15-20% dintre lucrările care încununează încheierea studiilor de licență și master ar putea trece proba verificării, dacă ar fi urcate într-un sistem electronic de depistare a plagiatului. Acea declarație pe proprie răspundere, care certifică faptul că lucrarea este originală în proporția cerută, a devenit o formalitate de care nimeni nu stă în loc.
Tocmai pentru că lucrările nu sunt verificate antifraudă, universitățile devin complice în infracțiunea de a acorda titlurile respective. Nu doar absolventul este vinovat, ci și universitatea. În lumea academică de peste granițe, nu există infracțiune mai mare decât plagiatul, acesta fiind sancționat cu anularea studiilor și retragerea eventualelor diplome astfel strecurate prin sistem. La noi, toată lumea știe că se plagiază și, tocmai pentru că majoritatea o face, nu mai este o problemă, devenind, de mult, loc comun. Câtă vreme ai la vârf plagiatori, în țara asta bolnavă totul se tolerează, încurajând, astfel, replicarea, căci dacă nu există consecințe, de ce i-ar mai fi teamă cuiva? Devenim, pe zi ce trece, o nație de plagiatori. De falși ingineri, de falși avocați, de falși profesori, de falși medici, de falși manageri, psihologi, sociologi etc. Totul este fals. Autoritatea deontică a devenit străvezie. La modă este autoritatea plagiatului, a falsului, a tupeului, a lipsei de moralitate, de etică. Autoritatea nepotismului. Ești cineva dacă ești soția/fiul/nepotul/cumnatul/vărul/amanta cuiva din sistem. Din orice sistem. Altfel, ești nimeni. Ești făcut pentru munca de jos. Nu ai nicio șansă de parcurs în carieră. Școala nu ți-a folosit la nimic. Vei fi condus, la locul de muncă, de grobieni fără educație și fără școală. Indiferent de domeniul de activitate, tot de ei vei fi condus. Dacă îți vei căuta drepturile, dacă vei vrea să ridici capul, dacă vei avea pretenții, fie cât de mici, vei fi rejectat.
Astfel, străinătatea devine singura soluție. Ades, nu mai este o liberă alegere, ești împins în afară. Vrei să fii tratat cu demnitate, vrei să ai parte de recunoașterea pe care ești în stare să o obții, vrei o viață civilizată, o muncă remunerată onest? Nu-ți rămâne decât să pleci. Doar acolo copiii tăi vor învăța că plagiatul nu este o cale a devenirii, doar acolo vor afla că școala este în slujba adultului care copilul va deveni, și nu o tinichea colorată, care sună a gol, doar acolo va avea șansa de a fi pus în contact cu realitatea obiectivă, și nu cu fantasmele de devenire de la noi, care obligatoriu trec prin halta numită universitate. Doar acolo mai poate învăța să fie cetățean al unei țări, doar acolo va afla că are dreptul de a fi educat de școală, dar și că are obligații ca elev, ca student, ca angajat. Nu idealizez, știu că nu există câini cu covrigi în coadă sau lapte cu miere care să curgă pe străzi, dar anormalul pe care-l găsești în România e greu de aflat, la aceste cote, prin alte părți.
Nu doar cei cu mijloace precare de trai aleg să emigreze, mai există o categorie și, anume, cea a oamenilor cu posibilități financiare. În opinia mea, nimeni nu pleacă din țară „de dragul plecării”. Emigrarea este o dislocare nu doar din spațiul geografic în care te-ai înrădăcinat, ci, la pachet, din propria-ți ființă, cu speranța că vei reuși să te înrădăcinezi în altă parte, într-un pământ mai roditor, mai aerat, mai sănătos vieții. O astfel de dislocare nu este chiar un câmp cu flori, care presupune doar a te muta în altă casă, 200 m mai la vale. Apoi, nu sunt adepta nici a ipotezei conform căreia a avea venituri considerabile poate fi, pentru oricine, un motiv suficient pentru a rămâne în țară. Pentru unii dintre cei cu astfel de venituri, la fel de important este spațiul unde aleg să-și ducă traiul. Aceștia vor un mediu mai puțin tarat. Vor acces la educație alternativă pentru copiii lor, vor acces la un sistem de sănătate performant, vor străzi și trotuare bine făcute, mai puțină poluare, mai mult bun simț civic, mai puțină impostură, șpagă zero. Vor ca odraslele lor să aibă șansa răsplătirii performanței în muncă, nu vor ca mahalaua cu diplome false să devină șeful copiilor lor, nu vor ca inapții să hotărască destinul unui popor, nu vor ca pe cârca lor guvernul să împrumute la infinit bani pentru pensii, căci cei existenți se fură într-o proporție atât de mare, încât nu mai rămân pentru nimic. Aceștia nu vor ca odraslele lor să se adapteze unei anomalii care, printr-o smintită perpetuare, a devenit normalitate. Pentru unii, motivele morale sunt la fel de importante ca toate celelalte, simpla existență a banilor în exces nemaifiind suficientă. Se vede treaba că Maslow avea multă dreptate!
Întâlnesc părinți de copii preșcolari, care vor să emigreze pentru a-și înscrie copiii la școli catolice, pentru a-i ține la distanță de progresismul nivelator, devenit un film de groază pentru cei care înțeleg cu adevărat ce înseamnă. (Apropo, o dirigintă îmi povestea, zilele trecute, că jumătate din elevii ei de clasa a VII-a se declară homosexuali sau bisexuali, iar părinții lor spun despre propriii copii că sunt „asumați”. Degeaba le-a spus că fenomenul este datorat unei mode, că nu poate exista asumare, în acest sens, la 14 ani, că nu e vorba decât de un moft periculos, nu prea a avut cine s-o audă.) Standardele minime pe care o educație de un anume fel a celor care, având de toate, aleg să emigreze, nu mai sunt de mult îndeplinite. Pentru aceia, moralul este la fel de important, poate chiar mai important decât resursele materiale care le feresc viața de grija zilei de mâine. Și, până la urmă, cine suntem noi să-i judecăm?
Povestea cu „iubirea de țară”, ca motivație pentru a nu emigra, ține de arhaism rămas străin conștiinței de neam. Despre ea – știu! – nu e indicat să vorbești în public, e posibil să fii alungat din cetate. Însă nu știu cine ar regreta cu adevărat că ar putea fi alungat din asemenea cetate.