Micuța roșcovană de la Cluj

Întocmai cum prețurile stau încifrate în liniile unui cod de bare, așa recunoști și chimia unei stele în liniile spectrale din lumina ei trecută printr-o prismă. Grație analizei spectroscopice a unei surse luminoase oricât de îndepărtate, îi poți prezice destinul însuși.

Pe vremuri, când limba maternă nu se învăța de la politicieni sau internet, se zicea atunci când îți cădea vreun ghiveci în cap că „ai văzut stele verzi”. De unde așa expresie? De la astronomi în nici un caz. Fapt e că stele realmente verzi nu există, sateliții albăstrui ai unor portocale gigantice (ex. Rasalgethi) ori sateliții albi ai unor giganți albaștri (Rigel) având această aparență doar din pricina efectului de contrast. Culoarea sigură e indicată numai de temperatură conform unei șir descrescător, cu clasele stelare notate prin câteva majuscule cu zece trepte fiecare (0-9), a căror memorare nu știu ce geniu o fi propus-o prin istorica frază „Oh Be A Fine Girl, Kiss Me” („Fă, fii fată bună și dă-mi un pupic”): O – B – A – F – G – K – M.

Prima jumătate, a stelelor fierbinți, foarte luminoase și cu rotație rapidă, reprezintă numai 7% din totalul stelelor din univers, asemenea aprinderi consumându-se prea iute. Clasa O emițând cea mai mare parte a radiației în domeniul invizibil al ultravioletului, la vedere e doar un albastru intens. Gigantele de acest tip au obiceiul să se adune în grupuri de 20-30 („asociații O-B”), la fel cum fac organizațiile de tineret ale stelelor de tipul T Tauri, adică variabile roșii primitive cu masă mică dar foarte luminoase („asociații T”). Domnișoare supraponderale precum Naos (z Puppis), AG Carinae ori Steaua lui Plaskett, de un milion de ori mai luminoase ca Soarele, sunt asemenea exemple. Clasa B are și ea gigante tinere albăstrii și înfierbântate, Rigel fiind exemplul clasic. Clasa A are stele albe mai puțintel fierbinți, precum Sirius, Fomalhaut (α Piscis Austrini), Vega sau Deneb (α Cygni). Clasa F, cu doar 7500º, are stele gălbui, precum Canopus (α Carinae, a doua pe cer, în emisfera australă), Steaua Polară, Procyon, Sargas (θ Scorpii), Arneb (α Leporis) etc. Clasa G este a lămâilor de tip solar (6000º) cu linii spectrale de calciu, sodiu, fier, titan etc., stele stabile și doar rareori uriașe precum Sadalsuud (β Aquarii), care întrece Soarele de 50 de ori. Clasa K e a portocalelor (4500º), între care multe mai babane decât Soarele (Arcturus de 25 ori, Aldebaran de 44 ori etc.). Iar dacă la prune, lămâi și portocale mai adăugăm și roșiile clasei M (3300º), avem un aprozar întreg. Piticele roșii, grație stabilității asigurate de masa redusă, reprezintă peste 90% din stelele galaxiilor și cel puțin 6% au planete de tip terestru, locuibile (de ex. Proxima Centauri, componenta pitică a tripletei α Centauri, prima stea de la Soare – 4,27 ani-lumină, o combinație de tipul G + K + M). Gigantele roșii, dimpotrivă, sunt instabile, stadii târzii carbonice ale fostelor stele de tip solar, umflate și reci, niște grăsane muribunde. Să includem totuși în albumul celor mai durdulii staruri roșcovane, ca într-o galerie Fernando Botero, și unicul caz cunoscut de „obezitate” la o portocală, monstruoasa RW Cephei:

Ca temperatură însă, aceste băbătii trecute pe cărbuni nu sunt nici pe departe cele mai reci. Descoperirea piticelor cenușii în 1989, stele ratate de dimensiunea lui Jupiter, prea mici pentru reacții nucleare dar active în infraroșu, a impus clase suplimentare la schema de bază: L, T, Y. Cea mai rece cunoscută e pitica de metan WISE 0855-0714, aflată în Hydra la doar 7,27 ani-lumină, cu o temperatură între –48º și –13º C. Există însă o pitică cenușie (stea dublă!) chiar și mai apropiată de noi, Luhman 16, situată la doar 6,5 ani-lumină în Vela, așadar a treia după α Centauri și Steaua lui Barnard. Ipoteza că Soarele însuși ar avea ca satelit o pitică cenușie distantă (Nemesis) dincolo de Norul lui Oort, care la fiecare întoarcere la periastru ar produce extincții în masă, rămâne încă neconfirmată.

Simetric, și la capătul opus al schemei a mai trebuit adăugată noua clasă W după descoperirea stelelor de heliu Wolf-Rayet, cele mai fierbinți și mai albastre posibile, cu erupții ale strălucirii similare unei deflagrații de tip supernovă (efect Blajko forte). În cele din urmă, îmbogățit și cu câteva varietăți rubinii-purpurii de răcituri preparate din cian și zirconiu (R, N, S), meniul își dublase lungimea șirului descrescător al temperaturilor. Dar aceste trepte de temperatură nu trebuie înțelese ca etape ale vieții oricărei stele. Gigantele albastre ultrafierbinți din categoria veșnicei telenovele Tânăr și neliniștit (peste 11.600 de episoade: alo, spitalul de urgență ?) n-au zile multe, consumând prea repede hidrogenul, apoi heliul și carbonul, apoi, cum fierul e mult prea stabil pentru a servi de combustibil, echilibrul termonuclear se rupe și toată măgăoaia explodează într-o supernovă, rezultatul fiind o stea neutronică sau, dacă era mai masivă, o gaură neagră. În schimb, stelele ce ard mai molcom, stabile (așa-numita „serie principală”, din care face parte și Soarele nostru), pot dura miliarde de ani. După ce-și consumă hidrogenul și continuă cu arderea heliului, încep să se umfle enorm, devenind gigante roșii. Acestea se dezintegrează în cele din urmă și miezul supraviețuiește sub forma unei pitice albe, iar restul, ca un lințoliu, expandează sub formă de nebuloasă planetară. Pitica albă (electroni degenerați) se va răci treptat pierzându-și lumina și devenind astfel o pitică neagră. Seria principală include și piticele roșii (tipul cel mai durabil), diminutive din născare, chiar dacă la origine au fost fierbinți (albastre). Aflat acum la jumătatea vieții, Soarele mai are de tras încă vreo cinci miliarde de ani până se va dilata și rubefia într-o ditamai băbătia. Răgaz berechet, așadar, pentru a ne continua împreună voiajul de față.

Drept este că domeniul ăsta cam tehnic al astrofizicii nu e unul tocmai agreabil, însă amatorilor de bere le-ar putea fi de folos. Că, dacă se-ntâmplă să intri la Blériot Café, bunăoară, vei vedea făcându-se reclamă „berii à la Cluj” Pitica roșie, îmbuteliată în sticle cu capac roșu, cu această instructivă și nemaivăzută prezentare comercială: „Este un tip de bere cu un gust puternic dar plăcut de malț, completat de subtila aromă de caramel. Gustul este caracterizat de o aromă amăruie, însă într-un mod echilibrat. Conform diagramei Hertzsprung-Russell, o stea pitică roșie este o stea mică și relativ rece (temperatura la suprafață mai mică de 4000K). Ele reprezintă 80% din cele 200-400 de miliarde de astre din galaxia noastră. 6% dintre piticele roșii au în jurul lor planete cu mărimi comparabile cu cea a Terrei și care sunt potențial locuibile. La 23 februarie 2017, NASA a anunțat descoperirea a șapte planete de dimensiuni pământești care orbitează pitica roșie Trappist-1 la aproximativ 39 de ani-lumină distanță în constelația Vărsător. Planetele au fost descoperite prin metoda de tranzit, ceea ce înseamnă că avem informații de masă și rază pentru toate acestea. (…) Cea mai apropiată pitică roșie de Terra este Proxima Centauri, care nu poate fi văzută cu ochiul liber. Majoritatea acestor tipuri de stele au planete, crescând probabilitatea existenței vieții în Univers. Te așteptăm să savurezi alături de prietenii tăi o bere à la Cluj Pitica Roșie.”…Roșu pe alb!

Ei bine, nu-i așa că astrofizica e și ea bună la ceva?