Gabriela Adameșteanu. Scene dintr-un secol românesc – A doua ediție –

În complicatul dialog al autorului cu cenzura, Gabriela Adameșteanu are un rol aparte, perspectiva autoarei fiind dublată de experiența din industria comunistă a cărții, în calitate de redactor la două edituri: la Editura Enciclopedică, din anii 1960 până în decembrie 1984, apoi la Cartea Românească, până în primăvara lui 1990, când va veni la revista 22. După anul 2005, când se retrage de la conducerea revistei 22, poate să se dedice, așa cum a afirmat, în mod direct scrisului, reîncepând să publice, continuând, în primul rând, odiseea personajului din primul roman, Drumul egal al fiecărei zile (1975), cu Provizorat (2010) și cu Fontana di Trevi (2018).

Are astfel posibilitatea să scrie și să urmărească procesul unui manuscris, negocierile și compromisurile necesare; la Editura Enciclopedică redactează dicționare și lucrări științifice – nu se află în prim-planul luptei cu cenzura. Dar, în calitate de autoare a Editurii Cartea Românească (Drumul egal al fiecărei zile, 1975, Dăruiește-ți o zi de vacanță, 1979, Dimineață pierdută, 1984), știe ce înseamnă aceasta: „îmi iau riscul să prezint lucrurile din punctul de vedere al redactorului/ editorului care făcea compromisurile și negocierile, prins la mijloc între presiunile sistemului, pornit să mutileze/ să oprească manuscrisul și presiunile autorului ca să-l apere, dar, mai ales, să îl vadă transformat în carte […] Dacă o carte era retrasă din librării, tirajul nevândut se topea, ca să nu dispară din depozite și să intre, cu suprapreț, pe piața neagră. Iar costurile erau, cel puțin teoretic, puse în spinarea angajaților din edituri care dăduseră avizul de publicare garantând, sub semnătură, calitatea estetică și ideologică. Aceasta era sabia lui Damocles care atârna deasupra capetelor lor. Mai ales că susținerea ideologică a manuscriselor, adică referatele, erau toate mincinoase, descriind o carte «angajată», pe «linia» cerută de Ceaușescu în plenarele dedicate culturii. Când se oprea difuzarea, autoritățile descopereau, cu spaimă, cu furie, adevăratul ei conținut, pe care ceilalți lectori se făcuseră, până atunci, că nu-l observă.

«Greșeala» cădea în primul rând în spinarea «acarului Păun», a redactorului, care plătea oalele sparte, fie prin penalizări în bani, fie prin trecerea la un departament inferior, de pildă corectură, fie chiar pierzându-și postul.”¹

Anul-cheie este 1984, când apare Dimineață pierdută; cu titlul Vica, romanul a stat mai mult în editură, cu următoarea prezentare într-un buletin intern al Cărții Românești (Magdalena Bedrosian, redactorul tuturor cărților Gabrielei Adameșteanu de dinainte de 1989, probabil și autoarea respectivei prezentări): cartea „conturează portretul unei femei care se formează și se deformează străbătând medii sociale diferite, condusă de dorința de a parveni, dar păstrând un fond de generozitate și o anumită deschidere spre semeni”². O caracterizare ce are ecou într-o recentă confesiune a autoarei, intitulată „Misoginism feminin?” din antologia Literatura la feminin, realizată de Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu (2021): „Am fost de la început obsedată de aura tragică a destinului Vicăi, și poate am lungit, inconștient, cartea, de teama sfârșitului ei, pentru mine devastator.”

Redactând volume precum Drumul cenușii de Augustin Buzura (1987), Ochiul și marea de Petre Sălcudeanu (1989) sau debutul lui Răzvan Petrescu, cu povestirile din Grădina de vară (1989), Gabriela Adameșteanu cunoaște foarte bine sistemul: „Era un timp foarte greu de suportat. Era de-a dreptul umilitor ce trebuia să faci ca să apară o carte. Spre exemplu, făceai o prezentare total mincinoasă: o povesteai în nişte termeni de literatură proletcultistă. Mie îmi era foarte greu pentru că, pe de o parte, făceam parte din editori şi, de altă parte, eram scriitor. Era o schizofrenie totală. Autorii se plâng că autorii au fost cenzuraţi, dar puţini au vorbit despre presiunea la care erau supuşi redactorii din edituri”³.

Inerent, între edițiile publicate înainte de 1989 și cele de după 1989, există unele diferențe, puse de autoare pe seama cenzurii și a autocenzurii: într-o postfață din 1997, la romanul Dimineață pierdută, Gabriela Adameșteanu declara: „parte din modificările pe care le-am operat asupra textului inițial din Drumul egal al fiecărei zile, pur stilistice, au fost făcute într-un singur sens: de reducere a verbiajului și a lirismului.”

În procesul de scriere și rescriere, se poate vorbi de ciclul romanesc ce o are în centru pe Letiția Branea: Drumul egal al fiecărei zile, 1975, cu ediția VI, în 2015; Provizorat, 2010, cu ediția III, din 2013; Fontana di Trevi, 2018, cu o nouă ediție, în 2019. În această situație se află și poate cel mai cunoscut roman al autoarei, Dimineață pierdută, apărut în 1984 (pe copertă, 1983), aflat la ediția XI, în 2018. Și volumul de „proză scurtă” Vară-primăvară, din 1989, cunoaște o nouă ediție în 2013; între timp, un text precum Întâlnirea din acest volum, a fost desprins și reformulat radical, în 2007.

Ciclul romanesc ce o are în centru pe Letiția Branea (căsătorită Arcan – sau Lelia Arcașu – pseudonim literar al personajului, afirmat în Provizorat) se desfășoară pe o amplă perioadă, începând din anii 1950, trecând prin a doua jumătate a anilor 1960, anii pseudoliberalizării, până în jurul lui 2008-2009, înaintea marii crize economice, totalizând cam o jumătate de secol relatată pas cu pas. Se realizează astfel un pandant cu Dimineață pierdută, romanul concentrat în primul rând în „la belle époque” și în perioada interbelică, în al doilea rând, pentru un secol românesc.

Drumul egal al fiecărei zile este un roman al descoperirii feminității într-o epocă și o civilizație a tabuurilor, de la interdicțiile familiei din înalta burghezie românească la cele ale mediului provincial sau ale diferitelor tipuri de marginalitate. Letiția este o tânără care crește cu greu undeva într-un orășel cu o „Stradă Mare” și cu timpi de promenadă; mama ei este împovărată de grijile pe care trebuie să le ducă aproape singură – ajutată doar de unchiul Ion, cu care și locuiesc. Renunțări și admonestări, anii 1950 filtrați prin ochii unui copil ce crește, devine fată și începe să se întrebe despre timp și lume, încercând să afle ceva mai mult despre tatăl absent dintotdeauna – tatăl închis din cauze politice, tatăl care, eliberat, se duce mai întâi la „cealaltă”, cu care nu poate trăi și se vede nevoit să vină aici, la mama copilului său.

Dar Letiția crește, descoperă lumea și se descoperă: la Facultatea din București, locuiește într-„un cămin de domnișoare” (pentru a relua titlul primei cărți semnate de Anișoara Odeanu, în 1934, despre viața estudiantină), ascultă, vede și urmărește – și se îndrăgostește de Petre Arcan, asistentul universitar – Peter era și numele celui pe care Olga, eroina prozatoarei interbelice, credea că îl iubește.

Dar, în această a doua jumătate de secol XX, atât de complicată, timpul poate avea o cadență egală; Letiția a început să vorbească cu Petre Arcan pornind de la un manuscris al unchiului Ion, un fel de testament al intelectualului care s-a mulțumit permanent cu mici expediente, ispășind în mod nedefinit păcatele de junețe: „[unchiul Ion] n-avea în ochi neliniștea celor ce și-au întârziat reușita și nu se încrâncena să smulgă zilelor ce pierduse. Aștepta întoarcerea fiecărei ore în tiparul știut și se bucura de obișnuințele pe care și le regăsea, clipă de clipă. Printre oameni și întâmplări se strecura cu un zâmbet mulțumit de puțin, dar niciodată, m-am întrebat, nu ceruse mai mult decât asta?” (2021, 115 – referințele vizează anul de apariție al ediției și nr. paginii).

Păcate reale și păcate imaginate, care opresc, asemeni unei fotografii, clipa: unchiul Ion, director de școală, s-a împotrivit unui secretar de partid ce avea nevoie neapărată de o diplomă; acesta „n-avea nevoie de cursuri, lui îi trebuia pe loc diploma… și-a luat-o, după ce a pus alt director, dar înainte de asta i-a răscolit dosarul și i-a montat ședința de excludere din partid. / De atunci anii trebuie să fi început să semene între ei, boala fără speranță a Ștefaniei, medicamentele cumpărate la negru, școala nouă, înființată afară din oraș, unde fusese în sfârșit primit atunci când Baciu plecase la capitală, și lucrările lui pe care le amâna, pentru o tot mai necesară revizie” (2021, 196). Iar tipul acesta de renunțare o marchează pe Letiția; la facultate trăiește dragostea, trece prin arcanele ei, într-un dialog de înaltă ținută cu reconstrucția proustiană a timpului: „Presimțind nelămurit ceea ce va urma – pentru că de o săptămână fiecare zi începea la fel –, încercasem zadarnic să adorm la loc, dar cu fiecare încordare mă dezmeticeam tot mai mult” (2021, 341).

Romanul rezumă condiția umană, într-una din cele mai cunoscute fraze ale sale: „Mi se păruse atâta timp că mie n-avea să mi se întâmple ceva deosebit, niciodată, parcă aceeași zi se repeta mereu. Și totuși, s-au întâmplat atâtea, m-am mirat, întinzându-mă spre cuier să iau paltonul. Unchiul Ion murise, tata se întorsese la mama, iar pe mine mă aștepta Petru” (2021, 410).

Însă principala discuție a timpului în care trăiește Letiția Branea, viitoare Arcan, este condiția femeii, în acea epocă în care corpul și mintea oamenilor intraseră sub dominația partidului unic. Comparând alternativ ediția I (1975) și ediția a II-a (1978) cu cea mai recentă ediție, a VI-a, reimprimată în 2021, se observă o serie de reluări și rescrieri care pot fi puse pe seama cenzurii, o cenzură desfășurată etajat și etatizat, până la cel mai mic nivel, în proximitatea autorului.

Reclama pe care, în dicteul său interior, o înregistrează Letiția Branea, CITIȚI ZILNIC MUNCA este transformată, în edițiile postdecembriste, în CITIȚI ZILNIC SCÂNTEIA; o transformare ce lovește sistemul de presă al comunismului – dar la un nivel de suprafață, decorativ – pentru că mult mai importantă este tema avortului și felul în care se poziționează personajele (feminine) față de politica regimului față de corpul femeii.

Modificările tematice sunt semnificative printr-un cuvânt cât o viață; colegele de cămin ale Letiției vorbesc despre lucruri interzise: „Fără să mai chicotească, așa cum făceau altădată, cu o gravitate pe care le-o dădea mai mult conștiința dreptului lor decât obișnuința, vorbeau mult despre sarcini și chiuretaje, aducând fiecare exemple din ce i se întâmplase.” (cuvintele în italic, absente din edițiile antedecembriste, prezente în cele ulterioare – cu indicarea paginii: 1992, 170; 2005, 152; 2021, 238).

O schimbare importantă pe care o aduce cea mai recentă ediție este cea a atmosferei de final de roman, fiind mult mai apăsată, simțindu-se poate influența volumului II din trilogie, Provizorat (2010), când tema subîntinsă a copilului nedorit (a avortului), se poate dezvolta în diferite formulări; de pildă, demascarea și înfierarea în ședințe publice a unui „bordel de lux” din căminul studențesc:

„Deși ne așteptasem să fie o ședință de «demascare a dușmanilor strecurați în rândurile noastre», «procesul maimuțelor» a început cu un lung și plictisitor raport, citit cu poticneli de Bucur, care condamna elementele declasate, venal, cu mentalități și apucături mic-burgheze. Au urmat luări de cuvânt pregătite, încă și mai plictisitoare, pentru că repetau, cuvânt cu cuvânt, raportul. Între vorbitori era, firește, și Domnica noastră.

Nicio acuzată nu s-a ridicat din sală, cu ochii umflați de plâns, să-și facă autocritica. Cele douăzeci de «maimuțe căministe» care s-ar fi regulat pe bani erau judecate în lipsă. Fuseseră deja luate acasă de părinți și dispăruseră în fundurile de provincie de unde veniseră sau, și mai rău, s-or fi aflat într-o închisoare de femei, cum se zvonea.

La sfârșit, după șase ore, nu aflasem nimic în plus despre cum ar fi funcționat acel bordel de lux, mascat de petreceri de sâmbătă seara, despre care de vreo lună se șușotea în cămin.” (2021, 406)

O șarjă este și portretul tovarășei Bujă, prezumabilă soacră a unei colege de cameră, angajată în diplomație: „Avea părul platinat, o fustă scurtă, strânsă peste aripioarele coapselor, o bluză de mătase înflorată cu mult ciclam, cu volănașe fluturând peste un bust opulent. În lumină, sclipiciul aurului de la mâini și de la gât ajungea până la noi, la etajul patru” (2021, 403)

În al doilea rând, prin ceea ce am numit modificări de intensitate, se observă efortul permanent al scriitoarei pentru construirea unor momente cheie, cum este cel erotic (pasajele italice reprezintă eliminările față de ediția I, iar cele subliniate frazele adăugate începând cu ediția 1992):

„Jumătatea de obraz liberă, neîngropată în adâncitura canapelei, vedea mișcarea rulantă a mobilelor. Urcau încet, odată cu răsuflarea mea, până-ntr-un
punct în care amețeam, atunci totul se rostogolea într-o clipă și când inspiram iar, mobilele își începuseră, de la cap, înălțarea. Era efectul paharului de Campari, mai degrabă decât al emoției sau al fricii. Frică? Ar fi trebuit să îmi dau seama că începea ceva, dar nici măcar asta nu aveam în mine, camera era doar plină de mișcările unui trup străin, care risca, oferindu-și privirilor mele umerii strâmbi și înguști de timiditate, carnea moale a pieptului alb, cu fire rare de păr și-un zâmbet nesigur care cerea tandrețe. L-am prins între brațe, înduioșată de agitația lui străină și rugătoare, golul ascuns al subțiorii îi pulsa ca o inimă. Numai clipa când mă expusesem goală camerei fără ochi stăruia, dincolo de mișcările lui care mă umileau cu durere. În timp ce strângeam din dinți și corpul meu tot se crispa sub apăsarea neîndemânatică ce încerca, plictisitor aproape, să mă deschidă, revedeam, era/ revedeam iar baia, pereții șiroind sub aburi și eu, alunecând la fiecare pas pe cimentul înclinat spre găurile de scurgere, rotunde și negre. Recunoscându-mă necontenit, cu revoltă, în goliciunea lor înmulțită, sânii, și șoldurile, și fețele înroșite de extazul apei călduțe, sub sitele știrbe ale dușurilor. Aș mai fi putut poate să întârzii sau să amân cu lacrimi și rugăminți ceea ce mi se întâmpla, dar îmi părăsisem cu ostentație trupul străin și țipătul neauzit se pierduse între țiuiturile alcoolului. Fără convingere, mișcările mele se sileau mai departe să îl urmeze le urmeze pe ale lui, eram sigură însă că mai rămăsesem undeva, în afară, și de-acolo mă uit, cu aceeași curiozitate sătulă, la el, ca și la mine.” (1975, 237; 1992, 216-217; 2005, 193-194; 2021, 303)

Modificările ce pot fi denumite sociale au făcut subiectul postfeței citate mai sus (de la Dimineață pierdută, 1997); sunt elemente de realitate, descriind lumea promiscuității dictaturii (în bold, textul cenzurat, adăugat în edițiile de după 1989), cum ar fi șicanările vieții cotidiene: „În stații așteptau grupuri de oameni care-și împingeau gâturile spre șinele goale, înjurau I.T.B.-ul ca în diminețile cu ploaie și cu ninsoare.”(1975, 176; 1992, 163; 2005, 145; 2021, 229). Elemente ale temei religioase, deși văzute prin lipsa de transcendență a modernității, au fost de asemenea cenzurate – așa cum se întâmplă cu descrierea unei slujbe de Paște, văzută de la etaj, la modul mizantrop: „Ei nu știau ce cântă, peste vocea fiecăruia călcau vocile celorlalți, urcându-se în noaptea primăverii noi, printre ciorchinii cărnoși, albi-roșietici ai castanilor înfloriți și mănunchiurile vineții ale liliacului. Se auzeau cum demarează mașini, pâlcuri mari se desprindeau; se grăbeau toți spre mesele încărcate de ouă colorate și salată nouă și friptură de porc care înlocuise mielul. Aveau să ciocnească pahare și-aveau să se ridice să danseze, uitând imediat clipa care coborâse, grea, peste ei, în timp ce cântau, fără să știe.” (1992, 164; 2005, 146; 2021, 230-231).

Firește, aceste modificări – tematice, de intensitate și sociale sau politice – apar, cel mai adesea, imbricate, așa cum este acest instantaneu, filtrat de fluxul conștiinței: „Din balcoane atârnau, șifonate și moi, pânzele steagurilor pentru apropiatul 30 Decembrie – ziua Republicii. O sărbătoare cu steaguri și cuvântări, pe care nu o legam niciodată de amintirea aceea ciudată: că a fost un timp când cântam „Trăiască Regele”, învățat la grădiniță. Oamenii treceau grăbiți pe lângă mine, cu plasele atârnând, din care ieșeau pachetele de carne, pungile de portocale și zahăr”. (1975, 138; 2005, 115; 2021, 184). Iar „Mergeam de-a lungul unui zid mâncat de pete și igrasie, din când în când îmi pipăiam scoarța învelită în piele a carnetului unde se înșiruiau notele mele victorioase”, frază din prima ediție, în continuarea acestui paragraf, este eliminată la următoarele ediții.

Și în romanul Dimineață pierdută, pot fi ilustrate cele trei tipuri de modificări; apărut în 1983 (de fapt: 1984), romanul ajunge în 2018 la ediția a XI-a. În comparație cu ediția princeps, există unele schimbări, pe care autoarea le numește (în prefața ultimei ediții, a XI-a), pe de o parte, „neesențiale”, iar, pe de alta, le atribuie intervențiilor cenzurii.

Dintre modificările stilistice minore, pot fi date drept exemplu titluri de capitole (de la numerotare, la verbalizare), transcrierea monologului interior fără italic, unele note explicative (fapte interbelice, nume de locuri), la care se adaugă rescrieri, refaceri prin apoziții, aliniate, muntenisme (în italic, completările din 2018); o frază de început se transformă: „Nouășpe ani avea ea, Vica, pe-atunci erea veselă și toți o iubeau. Și el era bărbat frumos și voinic, avea nasul drept și buzele subțiri și părul pieptănat lins” (1983, 7; 2018, 13)

În privința modificărilor semnificative, pot fi exemplificate cele de ordin politic și social generale, cum ar fi episodul legendar „Davai ceas” și ecourile lui în lumea bucureșteană, inclusiv cu evocarea cupletelor lui Tănase (2018, 384-385). În trecerea de la o ediție la alta – un pasaj și o figură care au rămas în paginile din 1983: evocarea lui C. Stere, „fostă victimă a Siberiei”, care asistă la întâlnirea cu țarul (Nicolae) – „oare credeți că se cădea a-l vedea pe țar?”, comentează un personaj (1983, 251-252).

Există însă și modificări ce se referă la realități specifice anilor 1980 (de tip tematic), referitoare la temele cunoscute din Drumul egal al fiecărei zile, corpul feminin sau la Securitate (în italic pasajele noi): „dacă totuși copilul avortat este al meu, iar Sophie este nevinovată?” (2018, 327) – respectiv, „după ce s-a întors de la închisoare, erau cu ochii pe el, mie mi-a sugerat-o! I-au făcut propuneri, cum se fac, să fie informatorul lor, el, om de onoare, nu a marșat” (2018, 370).

Problematica romanului – istoria, filtrată prin narațiuni ale personajelor principale: Ivonne Scarlat, dintr-o mare familie burgheză, decavată, ce pare a proveni din Scrinul negru – și în special Vica Delcă, „baba absolută” – pentru a rămâne în terminologia călinesciană, dar nu „fără cusur în rău”, ci cu o anumită sensibilitate, vulnerabilitate (lipsa de copii?), ce se vede și din modul lent în care se desprinde din lume – ultimele pagini, ale azilului la care ajunge, felul în care vinde sau dă totul din casă, după moartea soțului, „lighioana bătrână”.

Tema corporalității văzută prin istorie și istorism se regăsește constant la Gabriela Adameșteanu; volumul de povestiri Vară-primăvară, subintitulat „proză scurtă”, de la prima ediție (1989), trimitere la experimentele de tip optzecist din textualismul epocii – trimitere comentată de critică la momentul respectiv – are o nouă ediție, în 2013. O „Notă a autoarei” arată ceea ce a fost în spatele textului, negocierile purtate cu cenzura pentru acest volum apărut în toamna lui 1989: „povestirile inedite În tramvai și Pe zebră fuseseră scoase din volumul inițial, Vară-primăvară. Ele sunt inserate în Partea a treia, lângă celelalte vérité-uri (așa le numeam). În ultimii ani de festivism ceaușist, am vrut să fac o carte cu astfel de « scene de gen ». Nu am avut niciodată intenția să le înglobez într-un roman […] Mai vreau să precizez că O plimbare scurtă după orele de serviciu și Dăruiește-ți o zi de vacanță nu sunt capitole din romanul Provizorat.” (alături de Neliniștea, aceste ultime două titluri alcătuiesc volumul de „nuvele” – subintitularea originală – Dăruiește-ți… din 1979)

Cu lectorul Arcan, personaj important al ciclului Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat, Fontana di Trevi, amintit într-un episod oniric în gândurile personajului narator din Dăruiește-ți…, pentru că a fost ales de un profesor pentru cariera universitară (1979, 111; 2013, p. 167), se edifică un univers coerent, obsedant, cu trimiteri și reluări caracteristice unei lumi romanești. În același sens, poate fi interpretat și filigranul pentru Letiția Arcan din Întâlnirea (2007, 118-119, rescris după varianta publicată în Vară-primăvară, 1989), care împrumută cărți studentului Daniel Izvoranu, narator („cronicarul”) în ambele variante ale textului.

Scurtă internare din Vară-primăvară, apărută inițial în volumul din 1989, înregistrează, la reluarea din 2013, în confesiunile unei femei pe patul de spital, un verb semnificativ pentru motivele spitalizării, un verb cât o politică: „E-heeee, da io cât am răbdat! D-aia te mai și zgârmi ș-ajungi unde ajungi!” (în 1989, 106: „E-heeee […] d-aia ș-ajungi unde ajungi!”). De asemenea, în ediția (2013, 246): „Era frumoasă mama mea! Și ce bine se ținea! Și tot timpul rămânea gravidă! Își mai făcuse ea, de mai multe ori, avea o sârmă cu care se sonda… Da atunci, cine știe ce și-o fi făcut, că n-au mai putut s-o scape…” (în aldine pasaj adăugat față de ediția 1989, 105).

Întâlnirea din Vară-primăvară devine roman în 2007, la ediția a doua, expandat cu scene realist-truculente, poate prea apăsate, din universul concentraționar, cu tipuri de călăi. O „Notă asupra ediției a doua” a autoarei stabilește prioritățile, conducându-și în mod didactic cititorul: „Modificările au încercat să aducă întâlnirea cât mai aproape de obișnuințele cititorului de proză, reducând partea de experiment – inițial un travesti pentru tema exilului, interzisă în timpul când am scris prima versiune a Întâlnirii, nuvela cu același nume”. Nostos sau întoarcerea acasă, o temă dificilă pentru sfârșitul anilor 1980, este abordată prin onirism, dicteu automat, flux al conștiinței – mărci tradiționale ale unei scriituri speciale.

Traian Manu, mare profesor și cercetător la universitățile occidentale, format în România, se întoarce în patrie, într-o vizită pe pământul amorțit de dictatură. Christa, soția germană a vizitatorului Traian Manu, are destul din constituția „celeilalte generații” de la Herta Müller; își amintește cum a putut să revină în casa natală, transformată în cofetărie după ce a fost vândută de părinții Christei (pentru că se încălzeau foarte greu camerele înalte), abia după 30 de ani, împreună cu copiii ei (din prima căsătorie): „așa că ai să rămâi doar tu să intri într-o zi de vară/ primăvară în curtea interioară a cofetăriei renovate încă o dată să stați toți patru Hermann tu și copiii la o măsuță albă cochetă în fața imenselor porții de înghețată acoperite cu mormane de frișcă albe în mirosul de verde de proaspăt în lumina aurie catifelată” (1989, 199). La rescriere, motivul meteorologic, ce dă și titlul volumului, devine mult mai percutant: „o să intrați, într-o zi de vară-primăvară, în curtea interioară a cofetăriei renovate, adică în fosta voastră grădină, o să stați toți patru, Hermann, tu și copiii, la o măsuță albă, cochetă, în fața imenselor porții de înghețată, acoperite de mormane albe de frișcă” (2007, 218).

Sub semnul creator al rescrierii, secolul Gabrielei Adameșteanu descris în romanele și povestirile sale se naște sub comentariul Profesorului din Dimineață pierdută: „din atâta pragmatism și din atâta ironie, nu-ți pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naționale? Sau, dacă totuși ajung să se nască, nu-i de așteptat să le pierdem destul de ușor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi limpezit cerul și, la primul nor, soarele să dispară iar. O frumoasă dimineață compromisă… pierdută…” (2018, 279-280), trecând prin incertitudinile interbelicului și prin compromisurile pe care dictatura legionară, dictatura comunistă le-au cerut permanent (Provizorat, Întâlnirea), pentru a ajunge la fresca postdecembristă din Fontana di Trevi.

______________________________