În mod normal, gândirea asociativă convinge pe orice om, atunci când aude vorbindu-se despre sau vede un titlu ca „trompa lui Eustachio”, că e vorba musai de ORL. Oto-rino-laringologie, adică știința aia nesuferită, care nu știe decât să te râcâie în nas, în urechi și în gât. Sau, mai popular… – Unde mergeți dumneavoastră? – La nas-gât-și urechi! – Aveți bon?… Nu există om care, în copilărie, să nu fi făcut o faringită, o mucăraie excesivă în nas sau o otită infernală. Eu rămân un caz aparte, căci am suferit și sufăr în continuare de un sindrom bizar: sunt oreleopat. Chiar și acum, la vârsta asta, dacă vreau să-mi readuc la lumină un coșmar tradițional din zăcămintele mele de spaimă inepuizabile, scot din străfundurile minții imaginea apocaliptică a chipului diform, lăbărțat, cu bonetă albă pe cap, apropiindu-se de mine amenințător, cu un ochi ciclopic strălucitor pe frunte, având la mijloc o pupilă de lumină orbitoare. Și, nevăzut, perfid și depravat, folosind un instrument ascuțit ce îmi scormone cumplit de dureros măruntaiele auzului… – Gata, gata! Terminăm acuși. Gataa!… Am închis paranteza!!
Dar o carte cu titlul Trompa lui Eustachio, asta da, nu doar că domolește orice posibilă oribilă durere, dar suscită și un fel de curiozitate aflată dincolo de „epistemologia” școlărească. Sigur, fără să te duci la atlasul de anatomie și să te apleci, cu minuția regală a cercetătorului, peste planșele în care este descrisă urechea umană.
Trompa lui Eustachio este un volum de proză scurtă, semnat de Adriana Ruță Neagoe (o neașteptată și plăcută revelație!) și scos, anul trecut, la casa de pariuri literare. Rămân însă pentru mine un mister – dar poate, cine știe, e o chestiune strict economică – dimensiunile liliputane aș zice, ale volumului. Nu e mai mare decât o carte poștală de pe vremuri și te miri cum de au încăput acolo zece proze (scurte, e drept, dar, totuși, zece!), care pot fi citite în sala de așteptare a unei consultații medicale (la ORL, de pildă, ca să fim în ton!) sau între două sosiri ale autobuzului 104. Dar, passons!
Sunt zece proze admirabile, de o savoare deosebită, scrise cursiv, inezitant, fluent, cu un simț epic clar și într-o cadență simplă, ușoară, elegantă, accesibilă, fără fanfaronade stilistice firoscoase și fără artificii flamboaiante ori stridențe parazitare. Ca un medic cu darul istorisirii.
Căci da, Adriana Ruță Neagoe este medic de profesie. Dar faptul că profesează și trăiește de mulți ani în Statele Unite deschide o altă linie de analiză, destul de consistentă în literatura română: destinul exilatului. Concizat (nu incizat!) într-un testimonial profund al autoarei: „Când ești aproape, auzi. Când ești departe, asculți. Fără să fi emigrat, n-aș fi înțeles niciodată acest lucru”. Adică exact contorsiunile psiho-comportamentale ale emigrantului, acela care trăiește la mijloc…(era să zic „…de codru verde”!), à mi-chemin, suspendat la granița dintre două lumi. Lumea de acolo, cea reală și lumea din suflet, cu încrustări indelebile, pe care o cară cu el, oriunde s-ar duce. Argumentul e inedit. Personajul uneia dintre povestiri, intitulată chiar așa, Trompa lui Eustachio, doctorița ORL Vivianne explică, în termeni medicali, rolul acestei „trompe”. Este un minuscul conduct ce aduce aerul din cavitatea faringiană în cea timpanică, egalizând presiunile lor, altminteri, timpanul ar plesni. Această echilibrare face ca trei oscioare, numite și osicule, din cavitatea următoare, adică urechea medie (ciocanul /malleus/, nicovala /incus/ și scărița /stapes/), să se miște, transmițând mai departe, prin vibrație, sunetele către labirintul membranos numit cohlee și, astfel, în fine, să creeze miracolul senzației auditive. Și atunci, autoarea și-a imaginat că ductul acesta de numai 3,5 cm face, simbolic, legătura dintre spațiul autohton, lăsat de ea în urmă, și altul prezent, al străinătății.
Sunt două lumi, deci, nu neapărat antagonice (deși…!), ci două lumi imposibil de aglutinat. Dar care comunică. Prin intermediere, cum ar veni. Sunt două lumi, pe care Adriana Ruță Neagoe nu le sondează abisal, cu observații psihologice adânci, simpatetice sau cu accente clinice.
Personajele ei acționează behavioritic, ca răspuns la stimuli și, altfel, ele țâșnesc ca niște holograme într-un regim cvasi-anecdotic și destins. Nu au tulburări de postură, nici nu eroizează năprasnic, nu au leșinuri metafizice și nu se încurcă în rețeaua inextricabilă a „patului germinativ”, pe care este inserat orice psihon complicat. Portretele și gesturile lor sunt simple, aproape schematice (dar nu fantoșarde!); conțin însă la interior, in statu nascendi, un strat epic pe care autoarea îl luminează cu ușurință. Ele se povestesc pe ele înseși, ca într-o pictură gestualistă. Sigur, poate fi vorba aici și de o glazură de ironie peste aceste „deserturi” narative.
Și, fiindcă am atins ușor un domeniu „gustativ”, foarte amuzantă ni s-a părut proza ultimă, intitulată Freddie. Esențialmente, este vorba de un cocoș de 8 ani, Freddie, pe care-l crește doamna Revell, asistenta Andrei (doctor român), de la clinica unde e nou angajată. Dar americanca îl crește în backyard ca pe un animal de companie, ca pe un pudel răsfățat. Numai că placidul animal a devenit, la bătrânețe (de la vârsta de patru ani, el nu mai e prolific!), enervant de periculos, adică ciupește găinile și le smulge penele… acum o săptămână era gata-gata s-o omoare pe una! Bref, nu-l mai poate ține și i-l dă spre îngrijire doctoriței. Repet: spre îngrijire. Aceasta, însă, necunoscând substituția afectivă din ograda doamnei Revell și, totodată, potopită de amintirile culinare pe care orice emigrant le ia cu sine în traista bejeniei, are o poftă nebună de o ciulama de cocoș (care se pregătește, se știe, dintr-un exemplar bătrân), însoțită de o supă ca la mama acasă. Prin urmare, face cu Freddie ce trebuie.
Apoi, ea îi invită la o masă de duminică, comme il faut, pe colegii de serviciu, printre care, și pe fosta stăpână a lui Freddie. La masă, se discută despre una-alta, se apreciază calitatea antreurilor românești (salata de vinete i-a bătut pe toți!), după care, se trece la supă și ciulama. Gazda îi mulțumește călduros doamnei Revell pentru ideea de a-i fi dat cocoșul. În acel moment, bătrâna doamnă realizează consternată că tocmai și-a mâncat pintenatul adorat. Atunci, un val de furie o cuprinde, se ridică de la masă și pleacă trântind ușa. Toți rămân bouche-bée. Punct.
Volumul Adrianei Ruță Neagoe (care beneficiază și de o călduroasă prefață, semnată de Dan C. Mihăilescu!) propune un autor matur, cu o poftă narativă delicioasă, onestă (de genul celei scrise în Franța de Leïla Slimani, de pildă !), cu o proză abordabilă și fără problematizări complicate. Adică exact acelea care pot răni de moarte frugalul!