Mulți autori (și geniali, dar și săraci cu duhul!) s-au luptat din răsputeri cu absurdul, atunci când, în peregrinările lor creative, s-au încurcat în afirmații și, drept urmare, au dat de el. N-are rost să-i mai amintesc.
Principiul terțului exclus, pe care se bazează logica elementară, adică bivalentă, înseamnă absența celei de-a treia căi. Enunțul este sec, exact și precis: orice propoziție aflată într-un raport de opoziție cu o altă propoziție este sau adevărată, sau falsă. Terțul este exclus. Dar, dacă Doamne ferește, facem pe dracu-n patru cine știe ce escrocherii sau matrapazlâcuri logice și luăm de bune ambele posibilități (și cea adevărată, și cea falsă), în regim de simultaneitate, atunci, de-abia atunci intrăm în absurd. Adică ne situăm chiar în miezul lui. Cam derutant, ce-i drept!
Dar asta nu înseamnă că nu există o explicație. Absurdul nu înseamnă inexplicabil. Altminteri, tot ceea ce veți întâlni în romanul Alinei Gherasim, O vară în cuvinte puține, se poate desluși, chiar dacă pare absurd. Totul se limpezește. Totul se lămurește. Imposibil să nu aibă o explicație.
Începem însă cu una dintre cele mai faimoase întâmplări absurde din istorie. Moartea lui Eschil, știți cine, părintele tragediei grecești, faimosul autor al Orestiei, născut la Elefsina, (Grecia), în 525 î.e.n și mort la Gela (Sicilia), în anul 456 î.e.n.. Deci, în anul 456, tot înaintea erei noastre, tragedianul e invitat de Hieron, regele Siracuzei, să viziteze Sicilia. Într-o peregrinare turistică și curioasă, o ia înspre Agrigento și, tot mergând, ajunge la Gela. În împrejurimile orașului, se așază pe un colț de stâncă, spre a admira luciul albastru al Mediteranei. Deschid paranteză: Zăganul (gypaetus barbatus) sau vulturul cu barbă, ce face parte din familia Accipitridae, este una dintre cel mai mari păsări răpitoare din câte există pe pământ (dar, mai ales, în aer!). Are o lungime de 1,05 m – 1,25 m, o greutate cuprinsă între 4,5 kg și 7,8 kg, și cu o anvergură a aripilor cuprinsă între 2,35 m și 2,75 m. Se hrănește într-un mod unic în lumea păsărilor, cu oase și măduva acestora. A învățat să ridice oasele mari la înălțime, de unde le lasă să cadă, pentru a se sparge la contactul dur cu stâncile. În fine, când foamea e mare, se hrănește și cu mamifere mai mici. Închid paranteza.
Ei bine, în răstimpul acelui moment de răgaz, de chietudine, de liniște, un astfel de zăgan a trecut pe deasupra nefericitului Eschil, cu o broască țestoasă în gheare. Și, confundând, regretabil, chelia galbenă a grecului cu un petec de stâncă șlefuită, păsăroiul dă drumul țestoasei, spre a-i sparge carapacea. Urmarea: Eschil decedat. Asta e pe scurt povestea uneia dintre cele mai absurde morți din istorie. Are ea o explicație? Are. Trebuie să aibă. Vom reveni în EPILOG.
Cartea Alinei Gherasim mi-a părut nu atât un roman absurd, cât o piesă de teatru absurd. Personajele sunt proiecții eterice, schițe de concepte, iar „intrările” lor sunt, de fapt, replici actoricești goale, indiferent de scenografie. Însă legătura cu specia romanului o fac rupturile temporale, care devin surse generatoare de epic. Realul se contopește în fantastic, aidoma unui plan fondu dintr-o peliculă franțuzească pretențioasă.
În principiu, problemele infrareale prin care trec personajele (care, apropo, sunt topite în ambiguitate și echivoc, ele se numesc „bărbatul”, „biciclistul”, „grădinarul”, „vaporoasa”, „sclipicioasa”, „noduroasa”, „albița”) sunt anodine, chiar obișnuite, dar rezolvarea problemelor se face în magic. De pildă, două personaje își sapă groapa unul altuia, dar una dintre ele nu e îndeajuns de adâncă, pentru că săpătorul, după ce și-a îngropat perechea, nu-și mai poate termina opera, întrucât moare. Sau: o scenă de amor fierbinte (apropo, „tratamentul” auctorial al acestora e foarte pedant, dar nu mai puțin aluziv!), se termină cu fraza: „Dimineața umedă și trandafirie i-a găsit pe cei doi amanți îmbrățișați pe pământul mustind a fericire”!!… Metaforie curată!
Unele capitole ale „romanului” se termină cu o observație prețioasă în subtext, încercând să scoată apoftegma din eventualitatea periculoasă a poncifului, provocând însă, în același timp, o furtună neuronală. De pildă, capitolul 30 se încheie astfel: „Dumnezeu e în afara timpului. Dumnezeu e ritm. Trădarea e a omului. Greșelile se repetă ca respirațiile. Asta se numește infinit.” Altele se contrag în simple enunțuri. „Cap. 32: S-a făcut noapte”, sau „Cap. 33: S-a făcut zi”. Foarte interesant că autoarea recurge la unele capcane stilistice (gestualizare de tip ionescian!), surprinzătoare prin ineditul lor. De pildă, o listă de expresii frazeologice și locuțiuni pentru varianta argotică a verbului a face sex, scoase parcă din patrimoniul de hip-hop pantelimonesc al Paraziților! Alina Gherasim este o creatoare modernă, la fel ca și femeia aferentă, prin urmare, are cunoștință de toate straturile limbii… Apoi, extraordinarele cunoștințe de chimie (Matilda reinventează Tabloul elementelor periodice aplicat femeilor!). Sau motivele terorizante: maneta de la slot machine, budinca cu spanac și hipermarketul Dianei, supremația femeilor, orașul devastat, pădurea care ba există, ba nu există etc. Ori neașteptatele determinante corelative tipic românești (vinul de Moldova, jocul de păcănele, vila de neam prost… etc.).
Alteori, romanul – care nu poate fi cuprins într-o singură ochire – se poate citi și în cheie trubaduresc-cavalerească, pentru că suntem martorii unei înșiruiri continue de declarații de dragoste, personajele fiind aliniate pe cupluri (chiar și cele două surori islandeze, fac dragoste între ele!). Uneori, însă declarația e avortată și înlocuită de un fel de prise de conscience. Iată ce-i spune Samuel Matildei (de fapt, nevasta sa, alintată „noduroasa”), în debutul cap. 67: „Când Dumnezeu nu ne mai pedepsește, ne pedepsim singuri, șarpe viclean și plin de ifose. Uiți că iubirea e toată ideea, dar pe care oamenii au transformat-o într-o ploaie acidă, pe care nici măcar Danae n-ar mai putea-o ascunde între coapsele ei. Ai priceput, noduroaso?”.
Apare apoi amintită acolo și dezvoltată bine (e ideea Matildei, bovarică profesoară de chimie într-un orășel de provincie, care, alături de soțul ei, Samuel, o pune în practică, dar, din fericire, numai preliminar!) o teorie la modă: că lumea va fi condusă de femei, că viitorul aparține Evei. De altfel, și miile de femei adunate de Samuel vor fi depersonalizate, acesta, stăpânul absolut, numindu-le pe toate EVA. Eșecul teoriei și al practicării ei este, după mine, vestea cea bună a romanului!
Aș mai remarca o anume incontinență narativă. Ori o lejeritate stupefiantă (aflată undeva, între lirică și delirică!) a scrisului, ori un fel de hiperfuncție a acelui faimos stream of consciousness, cu strămoșii ei: Proust, Joyce, Céline, chiar și Breban.
În fine, Capitolul 63 pare să fie placa turnantă, care demontează, cărămidă cu cărămidă, edificiul fantasticului, construcția megalomană a absurdului. Convenția este făcută praf. E un moment de iluminare; grădinarul îi dezvăluie Elizei, adevăratul purtător de perspectivă, toate dedesubturile proiecției narative. Construcția epicului se năruie și trece în clișeu. Codul devine vizibil, căci e luminat. Trama e mărturisită de unul dintre personaje. Totul este, de fapt, o punere în scenă. O piesă de teatru. Exact ce spuneam la început. Iar, în finalul finalului, ne întoarcem pe strada Ilarie Mutu nr. 54…. probabil, București.
Cultivat fără osteneală între hedonismul de salvare și versatilitatea unui vitalism pe care mi-aș permite să-l numesc năbădăios, romanul Alinei Gherasim s-ar putea subintitula, în și mai puține cuvinte, Jocul de-a romanul. Sau, cum ar veni, și mai sintetic, o parafrază la un cunoscut proverb: „Absurdul n-aude, dar le potrivește”!!
EPILOG: Pliniu cel Bătrân povestește în Istoria Naturală (Cartea a X-a, Cap. 3, Paragraful 2) că un oracol i-ar fi prezis lui Eschil, cu puțin timp înainte de tragica lui evaziune în Sicilia, că va muri de căderea unei case peste el. Ajungând acolo și aflându-se aproape de Etna, ale cărei toane erau binecunoscute încă din Antichitate, tragedianul s-a ținut cât mai departe de posibilitatea ca, în urma vreunui cutremur, să-și piardă viața îngropat în ruinele vreunei case dărâmate. Astfel că a peregrinat în sud, spre Gela… Dar, așa cum ați asistat la începutul excursiei noastre prin romanul Alinei Gherasim, ceea ce până la urmă l-a omorât pe Eschil a fost tot o casă. „Casa” unei țestoase.
Alina Gherasim – O vară în cuvinte puține, roman,
Editura Oscar Print, București, 2021