„Pentru a putea scrie adevărata istorie a literaturii române integrală și corectă – spune Alexandru Ruja în prefața acestei ediții (Ștefan Baciu, O sută și una de poezii. Antologie, prefață, notă asupra antologiei, fișă biobibliografică și selecția reperelor critice de Alexandru Ruja, Editura Academiei Române, București, 2021) – este necesar, în primul rând, să fie editați toți scriitorii interziși înainte de 1989, indiferent dacă trăiesc/ au trăit în țară sau în exil”.
Această ediție poate fi considerată o contribuție la acea „proiectată” istorie a literaturii române, Ștefan Baciu fiind, după Aron Cotruș, cel mai important poet al exilului românesc. Născut în 1918, la Brașov, după un debut eclatant, în 1935, cu volumul Poemele poetului tânăr (era elev la liceu și avea doar 17 ani), care este dublu premiat (Premiul Scriitorilor tineri al Fundației Regale și Premiul Scriitorilor Români), considerat o speranță a poeziei românești contemporane, face gazetărie la Brașov, apoi este în colegiul de redacție al revistei Gândirea – iar în 1946 este atașat de presă la Ambasada României de la Berna. Produce stupoare gestul său din 1948, când cere azil politic în Elveția, pentru că în 1943 publicase o plachetă de versuri Cântecul mulțimii, prefațată de Ion Pas, cuprinzând versuri de îndemn la înnoirea liricii pe măsura vremurilor noi ce se anunțau, în genul lui Geo Dumitrescu. Probabil poetul a intuit destul de repede ce „vremuri noi” se arătau pentru țară și alege, ca și Aron Cotruș și ca alți scriitori români, anii de pribegie în exil. Colindă mai multe state din America de Sud, stabilindu-se o vreme în Brazilia și în cele din urmă în îndepărtatul Honolulu, unde editează o revistă, Melc, asemănătoare cu arghezienele Bilete de papagal. Despre avatarurile vieții sale alcătuiește adeseori adevărate „fișe pentru o biografie”: „Ștefan Baciu, bucureștean din Brașov, fost plantator de cești de cafea în Brazilia./ A tradus câțiva poeți din Santo Domingo, Paraguay, Haiti/ a iubit duminicile pe Calea Victoriei. Purta ochelari. Purtase bretele. Apoi a devenit poet brazilian (Fișă pentru o biografie)”; „Viața mea, un atlas de geografie, a început la Brașov… și risipită/ puțin câte puțin/ pretutindeni –” (Cosmopolit). Nu lipsesc meditațiile poetice asupra exilului, configurând o singurătate apăsătoare; exilului poetul îi consacră o suită de definiții, încheiată, pentru accentuarea lor, intenționat tautologic: „Exil e când aștepți. Și sună la poartă./ Deschizi. Și-un orb cerând de pomană./ Exil e când cânți și ți-aduci aminte/ că-n cântec plâng sute de morți./ Exil e când scrii scrisori ca să vină răspuns/ și când poșta aduce imprimate…/ Exil e când spui exil și este exil/ când dincolo de tot, nimic nu-ți aparține.”
Dominant în lirica de exil a lui Ștefan Baciu este dorul, cuvântul pe care dicționarele îl definesc exact, dar orice cunoscător temeinic al limbii române simte această definiție ca incompletă: „dorința puternică de a vedea sau revedea pe cineva sau ceva”. Cel care a glosat competent și erudit pe marginea acestui sentiment a fost Constantin Noica în Creație și frumos în rostirea românească (1973), arătând dificultatea definirii lui, căci dor „are în el ceva de prototip – este o alcătuire nealcătuită, un întreg fără părți, ca multe alte cuvinte românești, cu înțeles adânc și specific. Reprezintă o contopire și nu o compunere. S-a contopit în el durerea, de unde vine și cuvântul cu plăcerea, crescută din durere nu pricepi bine cum.” (v. Introducere la dor).
Cred că sunt și cele mai bune poezii ale sale din perioada exilului. Poetul face Radiografia cuvântului dor în care succesiunea de subordonate temporale (înțelegând și spații geografice depărtate de țara natală) contrapune imagini ale locurilor țării de origine peisajelor exotice și pregătește propoziția-definiție devenită refren – acesta e dorul: „Când țipă în ceață un claxon răgușit,/ tu auzi tălăngi pe tarlalele-nflorite/ Și-ți spui cu fața la perete:/ acesta e dorul./ Când vântul fierbinte aduce nisip în aripi, / nisip tropical, tu visezi un bulgăre de humă/ și-n somn strângi în pumni Țara Bârsei:/ acesta e dorul.” Într-o altă poezie face Analiza cuvântului dor, operație nu rațională, ci sentimentală, care-l face câteodată să vadă „toate orașele lumii” ca târgul nostru românesc, căci sunt privite prin aceiași ochi cu „ceața dorului”. Și atunci „se întâmplă că nici o stradă din Paris sau Zürich/ Nu e atât de frumoasă ca Brașovul nostru natal”. Versurilor ce înfățișează locuri exotice sau opere de artă li se așază imediat altele cu imagini și locuri din țară, pentru că poetul este „prizonierul aducerilor-aminte” pe care le roagă să-l așeze ca-n basme pe covorul fermecat ca să creadă că „De lângă bananierii țării Amazonului/ Nu sunt decât două stații de tren/ Până la cireșii din Râmnicu Vâlcea”. Această alăturare alternantă de imagini: exotice/ românești revine și în alte poezii. Când „furtuni își descarcă în San Domingo mânia, plânge doina și plânge talanga în România”; iarba tăiată „miroase a copilărie, studentele trec pe alei așa cum treceau pe Bulevardul Elisabeta în București”. Versul lui Alecsandri Plecat-au nouă din Vaslui devenit refren la Ștefan Baciu este transformat din baladă eroică într-un cântec al înstrăinării: „pătrundem dârji în vaste Argentine/ ne-am pus o stea în piept, nădejdea-n cui/ zidim o patrie din străvechi ruine/ plecat-am nouă din Vaslui”.
Brașovului natal îi închină cele mai multe poezii, configurând o monografie lirică: străzi și locuri cunoscute, poeți brașoveni prieteni, reviste la care a colaborat, colegi de redacție, orașul copilăriei și tinereții sale pe care-l poartă mereu în gând amintirea lui; chiar descrierea vestimentației îi stimulează dorul de Brașov și de împrejurimile sale: cămașa din Milano, cravata din Buenos Aires, dar și batista cumpărată la Paris cu „care usucă în fiecare seară,/ ochii care văd Bucegii,/ prin care crește, ca o floare a reginei, o foaie verde”, finalul amintind de începutul doinelor și cântecelor populare.
Ca și la Aron Cotruș, poet pentru care a avut o mare admirație, dorul înseamnă și amintirea „Patriei” pe care o privește „cu ocheanul întors al inimii, o păstrează în suflet pentru că a hrănit dorul său de libertate”. Ecouri din poezia lui Aron Cotruș găsim în Fluierul Iancului, compusă ca la poetul lui Horia dintr-un șir de enumerări, încheiate cu versul refren: „Până aici departe se aude fluierul Iancului”.
În Fișa biobibliografică, autorul ediției menționează că Ștefan Baciu a publicat în 1964 în Revista Scriitorilor Români nr. 2/1964 (publicația scriitorilor români exilați, scoasă la München și îngrijită de monseniorul Octavian Bârlea și de criticul literar Virgil Ierunca), Aron Cotruș. Omul și poetul. Titlul este ușor derutant căci nu este un eseu monografic, ci o frumoasă evocare memorialistică în care este conturat mai ales portretul omului Aron Cotruș, pe care-l citise din liceu, din poezia căruia îl impresionase în mod deosebit poemul Horia… Îl ascultă recitând acest poem în 1934. Este cea mai frumoasă pagină a acestei evocări și în mod sigur cea mai reușită descriere a felului în care Aron Cotruș recita acest poem… „Omul în haină albastră nu mai era un poet care declama: cred că prin glasul lui se adresau sălii Horia schingiuit pe roată, Iancu doinind din fluier, Mureșianu scandându-și marșul redeșteptării naționale, întreg Ardealul” (v. Aron Cotruș: omul și poetul, Ediție îngrijită și cuvânt înainte de Ion Buzași, Editura Napoca Star, 2016, p. 13). În 1960, cu un an înaintea morții lui Cotruș, a ascultat înregistrarea poemului O, plecările, ale cărui versuri („O, plecările, plecările, plecările/ din toate porturile și din toate gările”) „au ajuns simbolice atât pentru poet cât și pentru mine și pentru atâția alți exilați români, care-și plimbă nostalgic dorul între Atlantic și Pacific…” Doi ardeleni în lumea largă (p. 45).
Dar „sub orice latitudine și-a purtat pașii, a fost constant urmărit de blestemul sacru al dorului de țară, prin care și-a filtrat toate impresiile și experiențele vieții de pribeag” scrie George Ciorănescu (1919-1993) – o altă personalitate a exilului românesc.