(fragment)
Se spune că atunci când mori, ți se relaxează sfincterele și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață. Sufletul se transformă într-o ultimă expirație, ca și cum te-ai grăbi să părăsești, cu acea ultimă răsuflare zgomotoasă, lumea asta, care nu ți se mai pare în niciun fel. Asta se spunea într-un documentar de pe Discovery, pe care îl văzusem nu cu mult timp în urmă.
Un bărbat apăruse deodată în fața mea, sau așa mi se părea. Nu-i vedeam chipul. Capul lui se mișca rapid, bezmetic, ca al unei jucării stricate, de la stânga la dreapta și invers. Nimic ciudat, mi-am spus. Auzeam în jurul meu mai multe voci, niște șoapte îndepărtate, dar nu vedeam pe nimeni.
„Asta-mi mai lipsea! Să nu-l lăsați aici!” am reușit să disting, la un moment dat, din mulțimea de voci.
Capul bărbatului din fața mea s-a oprit după un timp din mișcarea aceea amețitoare. Avea un chip care îmi părea cunoscut, dar nu-mi aminteam de unde.
„Îți amintești?”
Vocile deveniseră și mai slabe.
Undeva, departe, se auzea o sirenă. Poliția sau ambulanța. Sau pompierii.
Zgomotele obișnuite ale orașului, mi-am spus și m-am simțit mai bine.
„Nu mă recunoști, nu-i așa?”
Nu-mi venea în cap niciun nume, nimic. Deodată s-a făcut foarte frig.
Nu vedeam nimic în jurul meu. Era un întuneric dens, sufocant, ca o vopsea groasă, în care mă tot scufundam. Îl vedeam doar pe bărbatul din fața mea. Mic, cu un cap oval și chel. Era îmbrăcat cu o pereche de blugi uzată, spălăcită, și cu un tricou de o culoare incertă, care se întindea caraghios pe o burtă umflată. Nimic ciudat, mi-am spus.
Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează. Te caci pe tine. Nu știu de ce nu-mi ieșea din minte acest gând: Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață.
Eu nu eram mort. Nu încă. Eram tânăr. Aveam 27 de ani. Cel din fața mea era, mi-am amintit deodată, taică-meu. Ultima dată când l-am văzut aveam 9 ani.
Era o zi de primăvară, parcă. În minte îmi reveniseră din nou băncile alea scorojite, vechi, scrise cu pixul, cu lemnul încrustat cu diverse inițiale, unde tot timpul mirosea a motorină. Bică, prietenul meu cel mai bun de-atunci, un copil blond, tuns scurt, îmbrăcat într-o uniformă școlară cu sacou și pantaloni negri, cu o cămașă cu pătrățele mici, albastre, cerceta atent niște mașinuțe colorate – verzi, galbene, albastre, roșii – pe podeaua de lemn a clasei. Erau mașinuțele aduse de taică-meu. La un moment dat, Bică a împins spre mine una dintre ele. M-am aplecat și am împins mașinuța înapoi spre Bică. Îmi plăceau.
„Ți le dau ție”, i-am spus lui Bică.
„Sunt faine, dar sunt ale tale. Ți le-a adus taică-tău.”
Mă așteptase în curtea școlii, în timpul unei recreații. L-am văzut. Nu l-am recunoscut, ca și acum, dar știam că e el. Am fugit. Așa mi-a spus maică-mea. Când îl văd pe taică-meu, să fug. A venit învățătorul în clasă și m-a strigat. Mi-a spus că a venit taică-meu și dacă vreau să-l văd, e afară, mă așteaptă. I-am spus că nu vreau. Mi-a dat o pungă cu jucării. Le-am împărțit colegilor. Mașinuțele au rămas la Bică. Ne-am dus în acea zi la el acasă și ne-am jucat cu ele.
„Ți-ai amintit”, mi-a spus bărbatul din fața mea.
Acum nu mai fugeam, nu mai aveam unde.
„Da, mi-am amintit”, i-am răspuns.
Mă obișnuisem cu gândul că nu mai aveam unde să fug. Mi-era frică, dar nu mai aveam unde să fug. Tot ce puteam face era să privesc acel chip din fața mea.
„Taică-tău a murit”, mi-a spus unchiu-meu într-o seară când venise băut acasă la noi.
Ca întotdeauna când era beat, îmi părea ceva mai simpatic decât atunci când era treaz. Își turna vin dintr-o sticlă pe care o adusese cu el. Mereu își aducea ceva de băut. Chiar dacă dup-aia conducea până acasă. Avea bani și relații, știa că niciun polițist din oraș nu-i va face probleme.
„A murit acum trei luni, dar voi nu știți nimic. Stați încuiați în casă și speriați și nu știți nimic”, a mai spus și s-a uitat cu o expresie de dispreț la mine și la maică-mea.
„A făcut infarct. L-au găsit întins pe jos în casa pe care o păzea.”
Păzea o casă! Dar taică-meu fusese inginer geolog, avea ceva bani, deși nu a plătit niciodată pensia alimentară.
„Bă, ai moștenit apartamentul lui taică-tău”, a continuat unchiu-meu, uitându-se la mine cu un dispreț care atunci nu mai era chiar dispreț.
Mda… iar un apartament nu era o mașinuță pe care i-o puteam da lui Bică.
„Nu vrei să-mi spui nimic?” m-a întrebat bărbatul din fața mea care luase chipul lui taică-meu.
„Cine ești?” l-am întrebat.
„Să nu mi-l lăsați aici!” s-a auzit o voce îndepărtată.
Din nou îmi venise în cap gândul ăla stupid: Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață.
Bărbatul din fața mea, care acum era, de fapt, taică-meu, și-a dus un deget la buze și s-a uitat în jur ca și cum ar fi comandat unor spectatori invizibili să facă liniște.
– Șșșșșt!
Și s-a făcut liniște, deși, în afara acelor voci care ne întrerupeau din când în când, nu se mai auzea nimic.
Dar așa părea.
Că s-a făcut deodată liniște.
Capul bărbatului din fața mea începuse din nou să se miște bezmetic de la stânga la dreapta și invers. Mă întrebam ce chip va lua acum.
„Îmi pare rău”, am auzit deodată vocea bărbatului din fața mea.
De data asta vocea îmi părea cunoscută.
În fața mea stătea unchiu-meu. Avea o cămașă albă, cu mânecă scurtă și un pantalon de stofă neagră. Așa se îmbrăca vara, când mergea la serviciu. Era înalt și blond, dar încărunțise devreme. Cămașa albă cu mânecă scurtă îi scotea în evidență mâinile groase, solide, de fost sportiv.
„De ce îți pare rău?” l-am întrebat.
„Că nu am fost niciodată cu adevărat un tată, am fost doar un om care a încercat să se descurce cât mai bine.”
„Și te-ai descurcat”, i-am răspuns.
„Nu am avut de ales. Trebuia să fiu un bărbat adevărat, să fiu respectat. Cu toții îmi știau numele. Știau că nu se pot pune cu mine. Aveam cinci magazine. Primul din oraș care avea o afacere atât de mare în acei ani.”
Cu câteva zile înainte să moară, din bărbatul de o sută de kile și de doi metri rămăsese o umbră de om. Diabetul și cancerul își făcuseră datoria.
Dar reușea să umble prin casă, să fumeze și să bea.
Mâinile și picioarele îi tremurau, nu-l mai ascultau.
„Ce-o să vă faceți după ce-o să mor? Vai de voi!” ne-a spus mie și maică-mii când am trecut într-o zi pe la el.
În ochi încă mai avea acea umbră de dispreț, dar amestecată cu un ușor regret.
Când bunică-mea i-a spus odată „Trebuie să-l ajuți pe băiatul ăsta, e nepotul tău și tac-su l-a lăsat”, el i-a spus „Ce prostie mai e și asta? Da’ ce, sunt taică-său? Are tată, să-l ajute. Eu am copiii mei”.
Și, într-adevăr, avea copiii lui.
„Nu-ți cer iertare. Îți spun doar să nu-ți fie frică. Niciodată.”
Știam că lui i-a fost frică. Știam.
Bărbatul din fața mea, care acum era unchiu-meu, își duse un deget la buze.
„Ssssst!”
Dar era liniște.
Nu se auzea nimic, deși mi se părea că există totuși ceva, dincolo de acea liniște, așa cum în vârful unui munte pustiu, dacă strigi, știi că va exista un ecou. Acel întuneric dens, sufocant, ca o vopsea groasă, în care mă tot scufundam, dispăruse fără să-mi dau seama când și cum se întâmplase asta.
Eram în „grota mistrețului”, cum numeam garajul devenit locul de băut al lui unchiu-meu, unde, pe unul dintre pereții lambriați, era atârnată o piele gri de mistreț. În fața mea, de cealaltă parte a mesei lungi de lemn, era unchiu-meu. Fuma și bea vin sfredelindu-mă cu ochii lui albastru-verzui, așa cum o făcea mereu când ne întâlneam la el pentru o băută.
„Știi, îmi spuse, cred că într-o viață anterioară am fost stăpân de sclavi.”
„De ce crezi asta?” l-am întrebat.
Își întoarse capul spre câinele imens care se agita pe lângă gardul verde de sârmă ce-l separa de restul curții. Mereu mi-a fost frică de acel dulău, o corcitură bizară și înspăimântătoare. A făcut un semn și, de undeva, din curte, a apărut nevasta de atunci a lui unchiu-meu, femeia cu care se însurase de curând, deși trăiau împreună de vreo șase ani. Aceasta a deschis o portiță din îngrăditura de sârmă și a eliberat câinele, care a țâșnit și s-a dus țintă spre bărbat. Se gudura pe lângă picioarele lui, iar bărbatul, care acum era unchiu-meu, a început să urle niște comenzi. Câinele, derutat, nu știa cum să reacționeze decât îndepărtându-se puțin și dând din coadă. Totuși, nu mă slăbea o clipă din ochi. Unchiu-meu stătea în picioare cu paharul de vin într-o mână și cu țigara aprinsă în cealaltă.
„Îl vezi cum mă ascultă?” spuse râzând.
„Îl vezi? Îi e frică.”
Îmi plăcea curtea aia, mai ales toamna. Atunci îl ajutam pe unchiu-meu să facă mustul, din care gustam prin noiembrie. Îmi plăceau frunzele alea împrăștiate prin curte, îmi plăcea să stau de vorbă cu el în grota mistrețului, în lungile seri de toamnă. Povești, bârfe, pe toate le spuneam tare, mai ales unchiu-meu, ca și cum ar fi trebuit să ne audă tot orașul, să știe că ne doare în cot de tot și toate.
După moartea lui, ultima nevastă s-a încurcat cu un măcelar bețiv care și-a lăsat pentru ea soția și copilul. El stă acum în casa lui unchiu-meu, el iese acum dimineața în acea curte.
Toate astea îmi treceau pe-atunci prin minte fără să mai fiu atent la ce se întâmpla în jurul meu. Mi-am privit semnul de pe mâna dreaptă, un semn în formă de semilună, aflat lângă degetul mare. Bunică-mea mi-a spus că m-a muşcat, pe când aveam patru ani, Lili, câinele lui nenea Martin – poate îți voi povesti vreodată, omule fără chip, și despre nenea Martin și, mai ales, despre livada lui la marginea căreia creștea iepuri în niște cuști de lemn cu ușițe de sârmă. Dar probabil tu știi povestea.
Lili era o cățea mare și albă. Nimeni nu a vrut să-mi spună cum s-a întâmplat, iar amintirile mele de atunci sunt neclare și atât de îndepărtate.
Poate o să-mi spui tu, omule fără chip.
Știu doar că am tras o mamă de sperietură… Ovi, un prieten, băiatul cu care mă jucam în fața blocului aproape în fiecare zi, nu m-a crezut când i-am spus că la patru ani am fost muşcat de Lili.
„Minţi. Ăla e un câine rău, te-ar fi omorât.”
Ovi părea foarte serios, chiar ofensat. Toți copiii care treceau pe lângă curtea lui nenea Martin o știau pe Lili și le era frică de ea.
„Nu mi-a smuls nici măcar un deget”, am replicat privindu-mi plin de mândrie degetul mare de la mâna dreaptă.
Ovi și-a mușcat cu putere buza de jos.
„Tot nu te cred.”
„Ciudosule!”
„Mincinosule.”
L-am lovit cu piciorul în burtă.
Mă supărase, la fel ca atunci când am pornit pe Marea Sudului – îți mai amintești expedițiile noastre, Ovi? – şi am vrut să fiu eu căpitanul navei cu care plănuiam să ajungem în ținuturile lui Barbă Neagră, despre care știam că a trecut şi prin orașul nostru – noi știam sigur asta, îți mai amintești, Ovi? Voiam să-l provocăm la luptă şi, după ce l-am fi învins, să-i scoatem amândoi ochii cu un fier înroşit în foc. Am fi rămas singurii pirați de temut din Marea Sudului, căci pirat orb nu s-a mai pomenit. Cu un singur ochi lipsă, da, dar nu orb.
Ovi era nemulțumit. Credea că el e cel mai bun pentru postul de căpitan. Băiatul ăla mă scotea mereu din sărite.
„Mincinosule! Nu te-a mușcat Lili! Nu te-a mușcat niciun câine!”, a mai urlat Ovi încă o dată.
L-am lovit din nou cu piciorul în burtă. Lupta noastră s-a oprit brusc când adversarul meu s-a chircit deodată cu o față deformată de durere.
„Ce faci, plângi?”
Gemea ca şi cum un şarpe imens i s-ar fi plimbat prin stomac.
„Te-am învins în luptă dreaptă. Ce faci, plângi?”
Știam că Ovi mă va pârî maică-sii, care îi va spune maică-mii, iar maică-mea în mod sigur îmi va da câteva scatoalce pentru ca altădată să nu mai lovesc pe nimeni. De altfel, așa s-a și întâmplat – îți mai amintești, Ovi?
Bărbatul din fața mea fuma și bea din paharul cu vin sfredelindu-mă cu ochii lui albaștri-verzui. Câinele ăla imens nu mai era liber. Se agita, ca și mai înainte, pe lângă gardul verde de sârmă ce-l separa de restul curții.
„Ești a treia generație de intelectuali”, a spus deodată unchiu-meu.
„Bunicu-tău a fost profesor universitar de muzică. Știi, nu? Profesor universitar, mă.”
Da, știam, mi-a mai spus asta.
„S-a încurcat cu femeia din casă, cu menajera, și l-a avut pe taică-tău, singurul lui copil, dar nu l-a recunoscut niciodată. A fost și la nunta lui taică-tău cu maică-ta. A lăsat niște bani și a plecat. Când taică-tău a intrat la geologie, s-a dus să-i spună lui taică-său. Atunci l-a gonit de la ușă. Taică-tău a crescut fără tată și a purtat numele maică-sii. Tu porți numele maică-sii, deși nu ai văzut-o niciodată. Dar ești a treia generație de intelectuali în familie, mă.”
Nu am spus nimic. Am băut din paharul cu vin. Mă simțeam amețit. Mi-era greață, dar îmi plăcea să stau acolo, în grota mistrețului, și să privesc curtea în mijlocul căreia se afla o masă rotundă și joasă de piatră, făcută de unchiu-meu dintr-un bolovan pe care-l găsise în excursiile lui nesfârșite prin munți. Nu voiam să plec de-acolo, deși bărbatul din fața mea, care acum era unchiu-meu, părea că se îmbătase și începuse să ațipească.
Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează. Te caci pe tine. Îmi revenise din nou în minte acest gând: Atunci când mori, sfincterele ți se relaxează și ți se scoală mai tare ca niciodată în viață.
*
„Cine ești?” am întrebat.
Bărbatul fără chip nu a răspuns, dar a întins o mână. Nu era departe de mine, așa că m-am apropiat de el și i-am întins și eu mâna.
Mâna lui era rece, rece ca o bucată de gheață. Am mai atins astfel de mâini, dar erau mâinile unor morți. Domnul Lazăr. Unchiu-meu. Le-am atins mâinile curios și speriat. Curios să ating moartea, dar speriat de prezența ei.
Dar nu, nu încă… Nu încă, omule fără chip.
„Ți-e frică? Ești bărbat sau nu?” am auzit o voce și mi-am amintit când unchiu-meu mi-a spus asta.
Eram cu maică-mea în „grota mistrețului”, iar el încerca să ne convingă să vorbim cu bunică-mea ca să-i dea o semnătură pentru o bucată de pământ, pământ pe care bunică-mea îl primise de la părinți ca zestre și care era folosit de altcineva care nu plătise întreaga sumă pentru el.
„E o simplă procedură, ce dracu’. Cunosc avocați foarte buni care pot obține pământul înapoi. Îl vindem și împărțim banii.”
Își trecu mâna prin părul alb privindu-ne insistent pe mine și pe maică-mea.
„Știu și eu, a spus într-un final maică-mea, oamenii ăia îl folosesc de mai mult de treizeci de ani. Cred că nu mai ai ce face, a trecut prea mult timp.”
„Ți-am spus, cunosc niște avocați buni. Aveți încredere în mine, știu ce fac, voi doar vorbiți cu maică-mea că de restu’ mă ocup eu” încerca să ne convingă unchiu-meu.
„Nu cred că va merge. După nu știu câți ani, pământul e al celor care îl folosesc. Eu zic să o lăsăm așa, putem pierde procesul” am spus și eu.
„Ți-e frică? Ești bărbat sau nu?” s-a răstit unchiu-meu. S-a mai răstit așa la noi când a vrut să deschidă în apartamentul bunică-mii de la parterul blocului o pescărie, iar maică-mea nu a vrut ca bunică-mea să se mute din nou cu noi.
Mâna rece a omului fără chip mă strângea din ce în ce mai puternic. Inima îmi bătea cu putere.
„Ți-e frică?”
„Da, omule fără chip. Dă-mi drumul!”
„Nu încă.”
Vocea lui răsuna în întunericul din jur fără o tonalitate anume, ca o șoaptă, dar puternică, aproape de mine, lângă mine, în mine.
„Și diavolul are o inimă.”
Și dacă nu are, omule fără chip, și dacă nu are?
Și mi-am amintit de bunică-mea, care venise cu maică-mea la înmormântarea lui unchiu-meu. Era speriată, avea privirile rătăcite, se lăsase cu toată greutatea pe mâna maică-mii. Când a ajuns lângă sicriu, a început să plângă. Își mângâia pe frunte fiul mort și repeta întruna, printre hohote de plâns:
„Vezi dacă ai vrut pământ, vezi dacă ai vrut pământ!”
Și niciunul dintre copiii lui unchiu-meu și niciuna dintre nevestele lui nu ne băgau în seamă. Nimeni nu a vorbit cu noi. M-am dus și eu lângă sicriu și am atins mâna stângă a lui unchiu-meu, iar mâna era rece, și bunică-mea plângea în spatele meu.
„Vezi dacă ai vrut pământ!”
Am simțit cum mâna îmi este eliberată din strânsoarea rece. Eram din nou în „grota mistrețului”. În fața mea, unchiu-meu fuma și bea dintr-un pahar cu vin.
„Taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, mi-a spus că sunt o lichea. Că nu sunt bun de nimic. Odată mi-a dat niște bani să cumpăr un porc. Mi-a spus: Vezi, că de banii ăștia porcul trebuie să aibă atâtea kile, că altfel te păcălești. Și am cumpărat porcul, dar l-am cumpărat mai slab și am păstrat restul de bani. L-am adus acasă, iar taică-meu a ieșit în curte și s-a uitat la porc. Bă, cât ai dat p-ăsta? Și i-am spus că toți banii. Bă, ăsta e mai slab, nu avea cum să coste atât. Și eu i-am spus că nu-i așa, că porcul e gras, că îl cântăresc de față cu el. M-a privit în ochi și mi-a dat o palmă. Nu l-am iertat niciodată pentru acea palmă. Știi că și pe bunică-ta a bătut-o. I-a dat o palmă peste urechea stângă de a asurzit-o. D-aia s-au despărțit.”
„Dar l-ai mințit”, i-am spus.
S-a ridicat cât era de înalt și s-a aplecat peste masă.
„Nu asta e important. Poți să minți, în viața asta mințim cu toții. Și? Ce-i cu asta? Te crezi mai presus de toți?”
„Nu, dar l-ai mințit pe taică-tău”, am insistat.
S-a așezat la loc și a sorbit din pahar.
„Acea palmă a rămas aici, pe obrazul meu. Toată viața am purtat-o aici, pe obraz. Onoarea nu e o chestiune de adevăr sau minciună, ci de respect. Trebuia să mă respecte pentru că mă descurcam. E greu în viață, iar el nu m-a învățat nimic, nu mi-a spus că viața e grea și că trebuie să te descurci cum poți, că trebuie să reușești să supraviețuiești cumva. Supraviețuirea e o chestie de onoare.”
„Nu înțeleg prea bine ce vrei să spui.”
M-a privit fără să spună nimic. Și mi-am amintit cum arăta în coșciugul ăla parcă prea mic pentru el, și mi-am amintit de mâna lui rece, rece ca gheața. Și am închis ochii, pentru că știam că e vorba de un nou șiretlic al omului fără chip.
*
„Ce dracu’ o să faceți voi fără mine?” m-a întrebat odată unchiu-meu. Era un februarie rece. Aflasem că începe să se simtă din ce în ce mai rău. Slăbise. Avea vreo 60 de kilograme și se cocoșase. Coborâse cu greu din camera lui, îmbrăcat într-un halat, clătinându-se pe scările care dădeau pe holul de la intrarea în casă.
„Hai să-ți dau niște cartofi, dacă tot ai venit.”
A luat o sacoșă din bucătărie și am coborât împreună în pivniță.
În pragul ușii de la pivniță, își aprinse o țigară și mă privea cum bag cartofii în sacoșă.
„Ce dracu’ o să faceți voi fără mine?”
În acea iarnă, în ianuarie și în februarie, maică-mea mergea în fiecare seară să-i facă morfină. La început, o lua de acasă cu mașina ultima nevastă a lui unchiu-meu, apoi a mers pe jos. În cele din urmă, într-o seară, a găsit poarta încuiată. În martie, unchiu-meu a murit.
Cea de a treia nevastă spunea că, înainte de muri, unchiu-meu s-a rugat. Cea de a patra, că a murit în somn ca un prunc și că nimeni nu a știut nimic. Prima și a doua chiar nu știau nimic, dar se urau între ele și le urau pe celelalte două.
„Vrei să-mi vezi adevăratul chip? Deschide ochii!”
Nu acum, omule fără chip. Nu acum.
„Știi? Și diavolul are o inimă.”
Și dacă n-are, omule fără chip? Și dacă n-are?
*
„Ce faci, copilașul meu?” m-a întrebat bunică-mea.
„Eu nu sunt copilașul tău”, i-am răspuns.
„Da, așa e, el a murit.”
„A murit în martie.”
Treceam pe la bunică-mea de mai multe ori pe săptămână să văd dacă are nevoie de ceva.
„A venit nevastă-sa pe la mine. A sunat, a bătut, dar nu i-am deschis. Am ieșit la geam și i-am spus să se ducă la dracu’, că l-a omorât.”
„Care din ele a venit? Prima? A doua? A treia sau a patra?” am întrebat.
„Nu mai știu. Una din ele, da’ nu mai știu. I-am zis să se ducă la dracu’.”
„Nu vrei să stai cu noi?” am întrebat-o.
„Nu, stau bine aici. Nu vreau să încurc pe nimeni. Aici am eu ale mele și le știu. Nu pot să stau la alții.”
„Deschide ochii, băiete! Deschide-i și privește ce a mai rămas din tot ce a fost.”
Poate, omule fără chip. Poate, dar nu acum.
Și mi-am amintit. Stăteam amândoi la masa din hol. Eu pe scaunul de lângă ușa de la bucătărie, ea pe scaunul din fața mea.
„A murit ca un câine. Nu au avut grijă de el, sărăcuțu’. Nu au avut grijă de el. I-am spus ăleia să se ducă la dracu’ și să nu mai vină p-aici.”
„Lasă-le în pace, au trecut câteva luni. Asta e, a murit și gata.”
Bunică-mea nu părea convinsă.
„I-au vrut banii și afacerile, că el s-a descurcat în viață.”
„Ei da, de unde știi?”
„Mi-a spus doamna Gina.”
„Păi ea de unde știe?”
„Știu toți că l-au omorât.”
În acea zi era parcă și mai liniște pe acel hol decât în alte dăți. Se auzea atât de clar tic-tacul ceasului din sufragerie. Auzeam și glasurile de copii din fața blocului.
„Sigur nu vrei să vii să stai cu noi?”
„Nu, dar să nu mai vină alea pe aici, că uite, mi-am pus și o bâtă lângă ușă și dau în ele.”
Într-adevăr, lângă ușa de la intrare stătea rezemată de perete, ca arma unui soldat aflat în pauza de prânz, o coadă de mop. Și am auzit mai tare ca oricând ceasul din sufragerie și glasurile copiilor din fața blocului. Atât de clar, atât de aproape…
*
Bunică-mea rătăcea toate obiectele de prin casă.
Chibrituri, bani, farfurii, căni.
Viața ei. Viața noastră.
Pe scrinul din hol, erau adunate, în teancuri, mai multe cupoane de pensie.
„Dar pensia din luna asta unde e?”, întreba maică-mea.
„Trebuie să-ți plătesc întreținerea, gazul și lumina. Nu ai nici pâine. Unde e pensia?”
Și căutau amândouă. O oră, două sau trei.
Mai devreme sau mai târziu, banii apăreau de undeva.
După o vreme, cupoanele de pensie au dispărut.
Au dispărut și facturile de gaz, și de lumină.
„Le-a luat una din cațaoanele alea de neveste ale lui unchiu-tău”, mi-a spus maică-mea când obosise să mai lupte. Cu bunică-mea. Cu nevestele lui unchiu-meu. Cu mine. Cu ea însăși.
„Vor să mă dea în judecată după ce moare bunică-ta și să-mi ia și moștenirea asta. Atât mai aveam. Vor să mă scoată ca incompetentă, incapabilă să am grijă de maică-mea și să ia totul.”
Într-o zi am primit un telefon.
„Sunt de la Primărie. Ce facem cu bunica dumneavoastră? E caz social, iar mama dumneavoastră nu vrea să colaboreze. Noi răspundem de ea. Trebuie s-o internăm într-un azil.”
„Noi”? Care „noi”?
Acel „noi” fusese și el rătăcit de bunică-mea prin casă. Poate l-ar fi găsit dacă l-ar fi căutat cu maică-mea o oră, două sau trei.
Mai devreme sau mai târziu, ar fi apărut de undeva.
Adevărul e că nu am mai găsit nimic după.
Nici cupoane de pensie, nici facturi de lumină și gaz, nici acel „noi”.
*
Aveam 11 ani și în fiecare seară mergeam la apartamentul bunică-mii ca să vedem ce mai e de făcut, iar eu mă plictiseam groaznic acolo.
Mereu era nevoie de câte ceva.
Bunică-mea voia alte lămpi, altă mobilă.
Atunci a luat și veioza din camera mea.
O vreme, a mai venit pe la noi.
Îi era urât singură.
„Ce mai caută aici? Nu are unde să stea?” îi spuneam maică-mii după ce mă întorceam de la școală și o găseam pe bunică-mea în sufragerie, cu televizorul deschis.
„Ssst, mai încet, că te aude. A venit doar să doarmă și pleacă dimineață.”
Bunică-mea se furișa pe hol și asculta.
Dar eu știam că e acolo, pe fotoliu, și că ascultă fiecare cuvânt, așa cum îi plăcea să-i asculte pe vecini punând urechea la masca de țevi din bucătărie.
„Să stea la ea. Ține deschis toată noaptea televizorul ăla și nu pot dormi. De ce mai vine?”
„Sssst, că te aude. O să plece mâine dimineață și mai vine sâmbătă.”
„Nu mai vreau să vină. Vreau să stau singur.”
Bunică-mea se ridica de pe fotoliul din hol și pleca fără să spună nimic în noua ei casă.
În cele din urmă, s-a obișnuit cu singurătatea.
Și eu, în cele din urmă, m-am obișnuit cu singurătatea.
Și maică-mea s-a obișnuit, în cele din urmă, cu singurătatea.