În ciuda sugestiei din titlu, noua carte de poeme a lui Horia Gârbea, Amintiri cu poduri (Neuma, 2021) nu e rememorarea unor peripluri prin locuri privilegiate. Doar primul poem eponim induce această aparentă impresie, prin enumerarea de poduri celebre peste râuri din lumea largă.
În realitate, poemul joacă rolul de preambul pentru cele patru părți distincte ale volumului (Cocorul și pipa, Messembria, Rana îngerului, Bufnița din parc), sugerând prin interogații retorice chiar substanța versurilor (timp, ființă, existență, cu ultimul ei pod de trecut peste apele Styxului): „Înțeleg că-s bătrân numărând/ Podurile vieții mele, pe rând./ A trece peste un pod oare să fie/ Un păcat, o mare trufie?”.
Amintiri cu poduri este o carte cu miez sapiențial, care privilegiază povestea. O poveste cu tâlc, abil creată, spusă cu farmec pentru a transpune cititorul în spații culturale îndepărtate geografic și temporal, propunându-i să se înfrupte din cunoaștere.
Nu vom citi așadar poeme de notație, nici descriptive, nu vom găsi întâmplări ori stări rememorate. Poetul vorbește în poemele sale de poduri spirituale, ale cunoașterii, mai ales orientală. Și o face prin povești-parabolă, construite în jurul unor figuri de înțelepți, filozofi, savanți din Grecia antică, China, Japonia.
Horia Gârbea explorează legendele, filozofia, mitologia orientală. Cititorul descoperă cu încântare izvoare de înțelepciune și relativitatea tuturor lucrurilor, a cunoașterii însăși, a gloriei, desemnate metaforic prin cununa de lauri. Figura emblematică a poemelor sale e înțeleptul, filozoful, poetul, căruia i se alătură în poveste câte o pasăre ori un animal cu o bogată simbolistică în cultura lumii: cocorul, broasca, cioara, bufnița etc.
Învățatul deține cheia cunoașterii raționale, poate propune moduri de existență din convingeri personale, însă nu poate trece podul dintre real și imaginar, doar poetul poate pătrunde în ireal prin intuiție ori revelație, ajutat de îngerul invizibil, dar perceptibil senzorial, ca inspirația. Și când legătura cu divinul se creează, ritmul vieții se armonizează.
Poemele din partea întâi, Cocorul și pipa, sunt inspirate de povești despre viața unor învățați din lumea antică chineză ori greacă (Diogene, Arhimede), spun o poveste, implicând cititorul în descifrarea semnificației sale. Poetul apare ca o figură singulară, uneori într-o stare contemplativă din care se ivește poemul la o ceașcă de ceai (ora cinci dinspre seară), alteori dublat de ipostaza de filozof: „dacă vei afla adevărul/ dacă vei stăpâni cuvintele/ vei putea oare scăpa/ de melancolia acestui/ amurg de primăvară întârziată// o cioară și o bufniță zburând între sălcii/ lasă umbra lor peste iarba/ care nu o poate simți/ /ce concept are puterea să desfacă/ umbra vânătă/ a serii care va cuprinde/ lacul peste mai puțin/ de o oră” (elegie).
Începând cu Messembria, continuând cu Rana îngerului și Bufnița din parc, păstrând încă povestea, atenția e focalizată pe figura poetului și a poeziei, sugerând astfel un alt fel de cunoaștere decât a filozofului, aceea care intuiește metafizicul, prezența divină, prefigurată de îngerul care inspiră poezia: „Aș vrea să trec /pe o stradă la cîteva clipe/ după ce îngerul s-a prelins/ pe deasupra ei/ mîngîindu-o cu umbra // poate aș simți/ o urmă din parfumul lui/ poate aș găsi/ un fulg din aripa lui/ sau o pată mică/ de sînge din degetul lui/ înțepat de tulpina/ unui trandafir auriu// și eu trec pe stradă/ și simt vag dar sigur/ un parfum minunat/ găsesc un fulg nespus de ușor/ și văd o pată mică albastră/ ca dintr-un sînge/ de culoarea cernelii/ astfel sunt sigur/ că îngerul există” (rana îngerului).
Poetul e prins în multiple imagini ale cotidianului, între fragilitate (de ce), curaj (selfie), iluzie (a treia zi), deziluzie și adevărul poetic (cartea trebuia scrisă, figurina de lut), iritare (femeia cu perii), insomniac, lunetic (cînd a stat ceasul), aspirant la nemurire prin creație (prin cercul de sârmă), călător imaginar (plimbare pe tablă). Poezia însăși e definită ca amestec de real și ireal, ca îngemănare tainică între memorie și vis, între văzut și nevăzut, un zbor tăcut, un cântec (darurile).
În ultima parte a cărții, Bufnița din parc, inspirația poetică e diferită: cotidianul, cu oameni obișnuiți, surprins cu ironie și colocvial (la generalul, fanfara, pactul cu realitatea, criza maimuțelor); mitologia greacă și livrescul din perspectivă postmodernă (vintage); secvențe din viața poetului (bufnița din parc).
Horia Gârbea plăsmuiește inteligent povești din sfere diferite, în jurul unor personaje mitologice ori livrești, dar și ale cotidianului ori ale eului biografic, facilitând astfel cititorului înțelegerea unor adevăruri relative, desigur, despre limitele și imperfecțiunile existenței colorate de lumina înțelepciunii și taina poeziei.
Poetul creează cu ușurință versuri rimate și ritmate, păstrându-le muzicalitatea, privilegiind parabola care dezvăluie substratul cultural profund al poeziei sale.
Horia Gârbea, Amintiri cu poduri, Editura Neuma, 2021