Numeroasele volume postume de scrieri ale membrilor Cercului Literar de la Sibiu, reeditate ori inedite, recuperate din arhive și din colecțiile de periodice, au fost însoțite de multe ori de utile studii introductive semnate de exegeți din două-trei generații, de la S. Damian, Ion Vianu, Gheorghe Grigurcu sau Cornel Ungureanu la Ion Vartic, Irina Petraș, Dan Damaschin și de la Marta Petreu, Emil Hurezeanu, Ioan Milea până la Mircea A. Diaconu sau Marius Chivu.
Mai toate cărțile care s-au publicat în ultima vreme despre membrii Cercului Literar de la Sibiu sunt teze de doctorat. Nu e de mirare dată fiind situația din universitățile românești ale ultimilor circa 20 de ani: sistem de cercetare avansată extins considerabil, mai ales după înmulțirea locurilor la doctorat scoase anual la concurs, în sesiunea de admitere din septembrie (înainte se anunțau puține și dezordonat, la date întâmplătoare), organizare în așa-numitele „școli doctorale” ca efect al „sistemului Bologna” de omogenizare a învățământului superior european etc. Una dintre consecințe fiind „competiția” după subiecte mai puțin discutate anterior (fenomen pe care l-am mai descris). Printre „câștigători” – mai toți autorii semnificativi ai primelor două-trei generații românești manifestate în deceniile postbelice, cu opere consistente, de valoare peste medie. Între care și câțiva „cerchiști” și toți ca grup literar.
Câteva exemple:
De Eta Boeriu s-a ocupat Doina Rad într-o teză publicată cu numele poetei și traducătoarei „cerchiste” ca titlu: Eta Boeriu (Prefață de Vasile Fanache, Limes, 2005). Monografie didacticistă, cu unele excese patetice, vecine cu hagiografia, dar cu marele merit al cartografierii exhaustive a contribuțiilor unei personalități complexe. Discretă de felul ei, dispărută destul de devreme, la mai puțin de 62 de ani, cunoscută mai ales ca italienistă, autoare de versiuni românești ale multor clasici din Peninsulă, cea mai performantă fiind considerată traducerea capodoperei lui Dante, Divina comedie, Eta Boeriu a scris și versuri, câteva articole și studii, mici „fabule-ghicitori” pentru un volum adresat celor mici, nefinalizat, și scurte însemnări de jurnal. I-au apărut în presă câteva interviuri și i-au fost difuzate altele la Radio și la Televiziune. Soțul său, doctorul Iuliu Nicolae Boeriu, i-a pus monografistei la dispoziție textele pregătite pentru aceste din urmă prestații audio-video, de asemenea un chestionar editorial și alte documente de familie, în completarea informațiilor adunate din surse bibliografice și arhivistice diverse. A rezultat, în deschiderea tezei și-a cărții, un meritoriu capitol de Elemente biografice în care e rezumată istoria familiei sale ridicate din Balcani, cu detalii puțin știute despre copilăria și adolescența Margaretei/ Eta Caranica, povestea vieții fiind depănată până la capăt, într-o reconstituire riguros documentată.
De Dramaturgia lui Radu Stanca s-a ocupat Ioan Cristescu (Prefață de Nicolae Oprea, Editura Muzeul Literaturii Române, 2011). În urmă cu un deceniu, autorul lui Corydon nu era nici bine cunoscut, nici mult comentat. Trecuseră 33 de ani de la apariția exegezei de pionierat a lui Ion Vartic din Radu Stanca, poezie şi teatru (Albatros, 1978). Mai fusese susținută în 1981 o teză de doctorat la Universitatea din Cluj, a Ancăi Sîrghie, Radu Stanca – studiu monografic, din care o parte se tipărise abia după 15 ani: Radu Stanca şi obsesia Thaliei. Ipostazele omului de teatru (Casa de presă și Editura Tribuna, 1996). Situația s-a ameliorat considerabil în ultimul deceniu: s-au publicat mai multe ediții de poeme și eseuri, textele de reflecție ale lui Radu Stanca asupra teatrului făcând să se vorbească despre el și ca dramaturg și regizor. Numele i-a fost tot mai des menționat și în studiile consacrate Cercului Literar ca ansamblu, ca „structură culturală”, cum îi spune interesant Ioan Cristescu în cartea sa (p. 199). Au mai apărut și tomul secund al cercetărilor Ancăi Sîrghie, Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai (Editura Technomedia, Sibiu, 2016), și culegerea de documente și comentarii Radu Stanca: Profil spiritual realizată de Marin Diaconu şi Anca Sîrghie (Cuvânt înainte de Eugen Simion, Bucureşti, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2 vol., 2015). Alte recuperări – în presa culturală, în special în Apostrof și-n Manuscriptum, unde chiar Ioan Cristescu a îngrijit editarea a două scrieri inedite: piesa de tinerețe Cealaltă primăvară, scrisă în 1942, când autorul avea doar 22 de ani, și „una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura română”, a lui Radu către soția sa Doti (Manuscriptum, nr. 1-4 (163-166), 2012, p. 179-237 și 239-242; evaluarea epistolei – la p. 239).
Profesor de istorie a teatrului, devenit și director al Muzeului Național al Literaturii Române din București, Ioan Cristescu s-a concentrat în teza sa de doctorat asupra compartimentului dramaturgic al operei lui Radu Stanca, fără să ignore restul. Cartea realizează o „reparație”, procedează la descrierea minuțioasă a pieselor și susține și o pledoarie explicită pentru valoarea omului de teatru despre care atunci se știau mai puține lucruri decât astăzi. Contribuția lui Radu Stanca e așezată sub semnul Resurecției tragediei, în simetrie cu mai notoria „resurecție a baladei” la care au pus umărul principalii „cerchiști”. Sunt urmărite dimensiunile mitice și poetice ale pieselor și soluțiile contrastante față de dramaturgia lui Lucian Blaga, cu care Stanca a fost frecvent asociat, mai degrabă fără justificare, cum demonstrează Ioan Cristescu. Dimpotrivă, autorul Donei Juana ar fi participat la „reteatralizarea teatrului”, fenomen analizat și de Miruna Runcan în studiile sale despre fenomenul scenic din epocă, și de alții. Privind către opera editată postum a dramaturgului, stins din viață prematur, în 1962, la nici 43 de ani, monografistul său avansează la final și ideea unei istorii literare alternative a primei etape postbelice, către care ar trebui să privim „prin prisma a ceea ce s-a scris în perioada 1947-1960 și nu prin ceea ce s-a publicat” (p. 201).
O reluare, cu unele ajustări, a capitolului despre piesa lui Radu Stanca Drumul magilor – într-o carte recentă a lui Ioan Cristescu, Drama liturgică/ Teatrul religios (Eikon, 2020).
De amintit neapărat în context studiul sau eseul sau amestecul de cercetare și mărturie al Martei Petreu din Domni și Doamne, și anume capitolul Doti, despre ea, dar și despre el, despre Radu Stanca (Editura Polirom, 2020, p. 117-173). Cu 7 ani și aproape 9 luni mai tânără decât soțul ei, Dorina Ghibu-Stanca avea doar 35 la plecarea lui și i-a supraviețuit alți aproape 57: s-a stins pe 19-20 august 2019, nonagenară (ar fi împlinit în noiembrie 92 de ani). După mai puțin de 6 luni avea să treacă și prin tragedia pierderii fiului lor, Barbu, dispărut la 8 ani și aproape 9 luni. Actriță de succes, nepoată a lui Onisifor Ghibu, Doti Stanca și-a trăit cea mai mare parte a vieții retrasă, cu inima frântă, veghind răbdătoare arhiva lui Radu, la a cărei valorificare editorială a contribuit decisiv atunci când vremurile au îngăduit-o, după căderea regimului comunist. Marta Petreu a ajutat-o mult, împreună cu Ion Vartic (nepot – el – al lui Radu Stanca), publicând texte literare și documente, scrisori și fotografii în Apostrof și în ediții recuperatoare, scriind despre el, despre Cerc… și despre povestea de dragoste a celor doi, Doti și Radu. Capitolul din Domni și Doamne e o microbiografie a ei, cu importante precizări istorico-literare referitoare și la el. Urmărind firul vieților lor împletite, Marta Petreu clarifică anumite situații, îi pune la punct pe mistificatori și restabilește desfășurarea efectivă a faptelor în maniera „detectivisticii” exegetice pe care i-o știm – de pildă – din cărțile despre Mihail Sebastian sau Lucian Blaga. Portretul lui Doti iese absolut extraordinar, de la evocarea memorialistică a primei întâlniri și până la recviemul final. Într-o excursie de grup în Munții Apuseni, în 1978, Marta Petreu, pe-atunci studentă, îi spune lui Doti că e frumoasă și că știe pe dinafară poeme de Radu Stanca. Tema revine obsedantă: „Era așa de frumoasă”, notează poeta și eseista la maturitate, „încât, precum la muzica lui Mozart, îți trebuie un timp de reculegere pentru a-ți da seama că, sub uluitoarea frumusețe, se află o inextricabilă complexitate” (p. 119-120). E citată și replica lui Blaga consemnată de I. Negoițescu într-una dintre scrisorile către Radu Stanca: „«Ce fată frumoasă, impresionantă!», a exclamat Blaga admirativ la auzul numelui ei” (p. 120). Și cu alte glosse la temă, până la: „Doti era așa de frumoasă, încât în primele momente splendoarea apariției ei îi ascundea celelalte mari calități: inteligența promptă, subtilă și ascuțită, talentul, discreția, căldura sufletească. Când am cunoscut-o eu, în a doua jumătate a anilor 1970, pe lângă frumusețe, trăsătura ei cea mai izbitoare era vulnerabilitatea. Și timiditatea” (p. 171). Iubirea dintre Doti și Radu Stanca e descrisă ca una „greu de întâlnit”, o „fuziune mistică” (p. 151). Iar setul epistolar expediat de el ei, de la Sibiu la Cluj, ar constitui „cele mai frumoase scrisori de iubire din literatura română, imnuri care ating intensitatea sacră a Cântării Cântărilor” (p. 126). La urmă – pagini zguduitoare despre moartea și înmormântarea lui Doti alături de Radu și Barbu, despre locurile de odihnă veșnică ale lor și-ale altor rude și apropiați din Cimitirul Central din Cluj pe la care Marta Petreu trece și pune flori, aprinde lumânări și spune Tatăl nostru, despre rugăciunea ei ca lor „să le fie țărâna ușoară. Pentru că din cer suntem. Sau, ca să fiu precisă: din cenușă de stele suntem și-n stele ne aflăm și-aicea. Amin” (p. 173)…