RADU OLTEAN (n. 1970) este astăzi unul dintre cei mai apreciați autori de ilustrație documentară cu subiect istoric. A absolvit Academia de Arte din București, Secția grafică, în 1997. A debutat cu seria de colaborări cu Neagu Djuvara: Cum s-a născut poporul român (2001), Mircea cel Mare și luptele sale cu turcii (2001), De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul (2003; trad. engl. From Vlad the Impaler to Dracula the Vampire, 2011), apărute la Humanitas. Pasiunea sa pentru ilustrația documentară este dublată de aplecarea spre studiul științific al istoriei; lucrările sale se bazează pe analiza riguroasă deopotrivă a izvoarelor directe și a cercetărilor celor mai recente. A conceput proiecte editoriale care valorifică un patrimoniu iconografic cvasinecunoscut publicului larg: Bucureștii – 550 de ani de la prima atestare documentară (editor și coordonator, 2009), Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureștilor (2013, în colaborare cu Emanuel Bădescu), Bucureștii Belle-Epoque (2016, în colaborare cu Emanuel Bădescu). Volumul Art historia. Ilustrația istorică între artă și știință / Historical Illustration Between Art and Science (2018) reunește cele mai frumoase lucrări ale sale, apărute în țară sau în prestigioase publicații de profil din străinătate, cu care colaborează în mod constant. Din ampla sinteză, unică în spațiul istoriografiei noastre, Cetăți, castele și alte fortificații din România a publicat primele două volume (în 2016, urmat de ediția în limba engleză, și în 2020); cele două volume care întregesc seria apar tot la Humanitas. Dacia: Războaiele cu romanii. I. Sarmizegetusa (2014), primul dintr-o serie de două volume bogat ilustrate care sintetizează stadiul actual al cercetărilor în domeniu, a fost tradus în spaniolă şi în engleză şi reeditat la Humanitas în 2019. (sursa: www.humanitas.ro)
– interviu realizat de Cristian Pătrășconiu
Cum e mai colorat trecutul dacă e desenat decât dacă e vorbit?
În mod sigur este mai ușor de înțeles. Oamenii au nevoie de repere vizuale când li se explică trecutul. Degeaba le explici în cuvinte ce e aia o „cetate cu șanț, val de pământ și palisadă” dacă ei n-au văzut – nici măcar în filme – așa ceva. De aceea cred că în istorie și arheologie, reconstituirea grafică este esențială. Iar dacă e și colorată frumos, e cu atât mai credibilă.
Care este diferența specifică a istoriei colorate pe care o spuneți dumneavoastră? Unde e făcută aceasta să „țintească” mai bine?
Eu nu fac o „istorie colorată” diferită de cea spusă de specialiști (arheologi și istorici). Ci doar mai accesibilă. Se numește literatură de popularizare. Iei un teanc de mii de pagini de cercetări arheologice și studii academice de istorie, te documentezi cât pentru două doctorate și apoi te chinui să scrii un text simplu și limpede, bazat pe bibliografia conspectată. Având în minte faptul că trebuie să îl faci să priceapă și pe un adolescent de 17 ani cu o cultură medie, dar și pe un domn inginer de 50 de ani, cititor de Magazin Istoric (așa răspund și la întrebarea a doua). Ilustrația, deși aparent e cea mai spectaculoasă parte a cărții, a fost – paradoxal – mai ușor de realizat decât textul. Provocarea cea mai mare a fost sinteza informațiilor istorice și arheologice, multe stufoase și complicate. Mai ales că am încercat să discut 600 de ani de istorie și un teritoriu geografic mult mai larg decât cel al actualei Românii.
Cum arată / cum e decent să arate o istorie colorată curățată/eliberată de clișeele naționaliste?
O istorie curățată de naționalism este mult mai credibilă. Este limpede, interesantă și mult mai ușor de înțeles. O istorie naționalistă seamănă cu un basm, cu o legendă și se adresează emoțiilor primare, tribale. E utilă propagandei, dar nu te ajută să înveți ceva real sau corect despre trecut. În momentul în care renunți la încărcătura ideologic-patriotică, personajele istorice devin oameni reali, cu bune și rele, nu icoane hieratice, pe fundal de aur.
Cum ar fi decent? Eu aș renunța la izolaționismul geografic al tratării istoriei în funcție de hotarele moderne al României (cum deja se petrece în istoriografia științifică). Pentru a înțelege politica din trecut trebuie să conectezi zona noastră la întreaga Europă. Apoi – extrem de important – trebuie renunțat la etnocentrism. Să se scrie istoria României, nu doar a românilor. A României, adică a tuturor celor ce au locuit vreodată pe aici. Și a gepizilor (care au avut un regat extraordinar în Transilvania, comparabil cu cel al francilor Merovingieni), a bulgarilor (care au controlat mare parte din acest teritoriu în două rânduri), a cumanilor, pecenegilor (neamuri care au contribuit la etnogeneza românilor), a mongolilor (care au controlat Moldova și Dobrogea), a ungurilor, a turcilor etc. Să se renunțe la câțiva dintre pilonii ideologici ai Istoriei noastre, precum „unitatea” și „continuitatea”. Care sunt concepte inexistente în istorie. În istorie, firești și normale sunt întotdeauna fragmentarea politică și discontinuitatea. Nu mai zic cât bine ne-ar face și câtă credibilitatea ar aduce istoriografiei românești discutarea limpede și neideologizată a câtorva teme – cunoscute de toată lumea – dar considerate tabu din motive politic-ideologice. Precum păgânismul autohtonilor până după anul 1000 (da, suntem creștini de doar 1000 de ani) sau conexiunile mult mai mari decât vrem să acceptăm ale romanității noastre cu Balcanii.
Ce e sinteza dumneavoastră istoriografică din care ați pus deja în circulație câteva piese? Care sunt reperele fundamentale ale acestui proiect? Care sunt marile direcții ale proiectului dumneavoastră?
Proiectele mele de istorie de popularizare sunt rezultatul unui vis avut în facultate. Visam la o Istorie Ilustrată a României, un volum minunat, bogat ilustrat cu numeroase reconstituiri și cu un text echilibrat și bogat în același timp. Dar n-a fost să fie vreme îndelungată fiindcă n-am avut curaj să scriu. Deja din anii 90 eram agasat de înflorirea dacomaniei. Una dintre sursele acestui curent era lucrarea lui Nicolae Densușianu, un istoric modest din belle epoque care promova o pseudo-istorie ocultă și ezoterică a strămoșilor, la limita unui roman fantasy gen Stăpânul Inelelor. Deși se clamase după 1990 că se va renunța la istoria naționalistă promovată de ceaușism, nu s-a petrecut nimic, deoarece mitul național era adânc înrădăcinat în conștiința oamenilor. Istoria noastră era de fapt o narațiune identitară, cu origini vechi, hăt în veacul al XIX-lea. Cel puțin varianta istoriei oferită marelui public, elevilor de școală în primul rând, încă de dinainte de 1900, era o doctrină rigidă, o ideologie habotnică care avea câteva idei bătute în cuie și o panoplie de „icoane” de mari oameni de stat, voievozi, cărturari și revoluționari. Chiar și pentru acea epocă romantică, de formare a regatului României, când țara avea nevoie de așa ceva, istoria predată în școli era ridicol de simplistă și tezistă. Caragiale ironizează această Istorie în schițele ce-l au în centru pe marele „pedagog de școală nouă” Marius Chicoș Rostogan.
Am fost atras de timpuriu de ilustrația istorică. Așa a trebuit să învăș și să studiez din ce în ce mai în profunzime diverse subiecte istorice. Istoria și grafica au mers mână în mâna. Iar falsitatea și stridența istoriei naționaliste îmi sărea din ce mai tare în ochi, pe măsură ce încercam să obțin informații utile reconstituirilor mele istorice. Și încet-încet, conștient fiind de dictonul acela care spune că o „imagine face cât 1000 de cuvinte”, mi-am asumat această nișă a artei. În aceeași perioadă în care am lucrat la cărțile cu Neagu Djuvara, am realizat câteva reconstituiri de mare detaliu ale unor mari orașe medievale din Transilvania: Brașov, Timișoara, Sighișoara, Cluj, Sibiu. Ultima mare lucrare din acea serie a fost Bucureștii la 1852, cel mai complex desen de oraș de până atunci, la care am lucrat un an. Vorba aia: muncă de chinez bătrân. Toate acele afișe le-am tipărit sub forma unor afișe mari, în speranța că voi putea face un bisnis din asta. Am promovat, de asemenea, prin alte afișe patrimoniul medieval săsesc, bisericile fortificate, care în anii de dinainte de 2000 erau practic necunoscute publicului românesc (ca parte a unei politici comuniste de ignorare a patrimoniului cultural al minorităților din România).
Marile direcții ale proiectului meu în acest moment ar fi finalizarea seriei „Cetăți, castele și alte fortificații din România” din care am publicat două volume și vor mai urma altele două. Cu această serie îmi îndeplinesc două vise: să scriu o istorie militară corectă și echilibrată a ceea ce e azi România, dar pusă în context european. Și să promovez cât mai multe monumente istorice, în general mai puțin cunoscute. Și pentru a crește respectul pentru patrimoniu, o problemă gravă la noi în țară.
Trebuie să scriu volumul al doilea din Dacia-războaiele cu romanii, prima mea sinteză de popularizare a istoriei antice, carte tradusă și în engleză și spaniolă.
Și mai vreau să continui sintezele de istorie veche cu una care să discute „mileniul întunecat”, un subiect provocator pentru care strâng material documentar de ani de zile și de care îmi e teamă fiindcă ar putea atinge subiecte foarte sensibile ale mitologiei românești (influența slavilor, stăpânirea bulgarilor, cucerirea maghiară, creștinismul timpuriu atestat doar în Dobrogea etc).
Am putea spune că volumele pe care le-ați ilustrat pentru Neagu Djuvara au fost un fel de ucenicie?
Categoric. Deși eu începusem să citesc și să desenez pentru proiectul de care vorbeam mai sus (o Istorie Ilustrată a României) de vreo doi ani. Desene mai simpluțe, cu erori. Dar deja mă străduiam. Iar căutările editurii Humanitas pentru găsirea unui ilustrator pentru prima carte a lui Neagu Djuvara a fost o mare surpriză. A fost o potrivire nemaipomenită. O parte din ilustrațiile din cartea Cum s-a născut poporul român eu le aveam deja făcute dinainte să aflu de Neagu Djuvara.
Cum era pentru dumneavoastră Neagu Djuvara? Ce spunea Moș Neagu – așa îi plăcea uneori să își spună, alintându-se – despre istoria imaginată de dumneavoastră?
Am avut o relație foarte plăcută. Era cald și prietenos și mă trata ca pe egalul lui. Ceea ce era foarte plăcut pentru mine. Și-a dat seama foarte repede că nu are sfaturi să îmi dea cu privire la ilustrații și m-a lăsat să îmi aleg temele singur. Ba chiar a acceptat să scriu eu legendele la propriile ilustrații.
Cum ați descrie piața care există la noi pentru tipul acesta de istorie pe care îl faceți?
Piața de carte la noi este foarte slabă. Și nu-s de vină editurile care scot de la an la an cărți din ce în ce mai diverse și mai frumoase. Oamenii nu citesc, nu intră în librării. Stăteam acum câțiva ani mai prost ca bulgarii (cu care ne place să ne comparăm). Față de unguri, cehi, polonezi, chiar și sârbi… stăteam mult mai rău. Acum nu știu care mai este situația dar se pare că abia 4-5% din populația României cumpără carte. Iar cea mai mare parte dintre aceștia cumpără cărți de bucate, medicină naturistă, cum să îmbătrânim frumos, cum se scrie un CV, romane de dragoste. Cred că lucrări de istorie abia cumpără câteva mii de oameni în toată țara. Eu sper ca aceste cărți, precum cele scrise de mine să fie cumpărate și de părinții de copii de peste șapte ani, dar și de adulți. Fiindcă sunt excelente pentru toți. Fiecare vârstă se poate entuziasma la ceva din cărțile mele… Fiindcă, deși ilustrate, cărțile mele chiar sunt pentru toate vârstele. Mai ales pentru adulți. Cel mai mult îmi plac familiile unde tatăl se „luptă” cu fiul junior care să pună mâna pe cartea cu geții lui Burebista (am primit câteva povești de acest gen)…
Dumneavoastră cum desenați istoria? Aveți/vă alegeți o temă – cum procedați? Tehnic, vreau să zic…
Depinde de subiect. Pentru reconstituirile de arhitectură (cetăți, castele, biserici, fortificații de pământ etc.) încep cu schițarea lor într-un program 3D. Pentru ilustrațiile care implică scene cu oameni, după ce îmi fac o schiță simplă, mă ajut de fotografii de atitudini. Ori îmi rog familia sau prietenii să mă fotografieze în atitudinile alese, ori fac eu altcuiva, după ce i-am explicat „scenariul” și finalitatea. De câțiva ani am renunțat la pictatul pe hârtie. Pictez pe o tabletă Wacoom conectată la computer și folosind un fel de pix. Pot alege forme și diverse texturi ale „pensulei” virtuale. Rezultatul îl văd – desigur – pe monitorul computerului. Evident, totul are în spate o documentare foarte temeinică, până în cele mai mici amănunte. De aceea am un mare folder în care îmi păstrez în zeci de sub-foldere mii și mii de imagini împărțite pe subiecte. De exemplu am un folder greci/elenism. Înăuntru lui am sub-foldere de arhitectură, costum, echipament militar etc. La echipament militar am: armuri, arme de tăiat, sulițe/lănci, coifuri, harnașament cai, stindarde, spade/săbii. La coifuri am coifuri miceniene/minoice/epoca bronzului, ilirice, corintice, elenistice… Și în aceste „sertărașe” digitale am numeroase poze făcute de mine în muzeele europene, poze din cărți, reconstituiri si alte surse diverse luate de pe internet.
Greu de îndepărtat imaginile (să le spunem ”iconice”) încărcate de aluviunile ideologice-naționaliste?
Da, dar nu imposibil. E nevoie de timp și anumite schimbări în societate… Și oamenii sunt foarte diferiți. Sunt cei cărora, dacă li se explică clar și argumentat, își schimbă părerea. Mai sunt alții care nu vor să-și schimbe părerea fiindcă simt că li se „ia” ceva în care au investit emoțional. Și care se simt agresați de „distrugerea” clișeelor așa-zis patriotice. Sunt oameni care se simt „în siguranță” cu clișeele simpliste tradițional-naționaliste și nu ar renunța la ele în ruptul capului. Dar apar generații noi care sunt mai puțin afectate de propagandă și care sunt deschise spre nou. Din păcate – și aici este un subiect extrem de grav – programele școlare sunt cele mai mari producătoare de false clișee patriotice, de șovinism, de xenofobie. Să vedeți cât de importante sunt anumite teme care țin de ideologia naționalistă în programa obligatorie de BAC (pentru clasele de uman, care dau istorie). Adolescenții, în loc să învețe istorie, sunt sufocați cu teme propagandistice legate de răfuielile ideologice ale istorigrafiei române vechi cu ungurii sau sovieticii. Se insistă indecent de mult în programa de BAC pe cât de anti-românești sunt teoriile lui E. Roessler sau Mihail Roller. Și în general cât de răi sunt ungurii și cât de mult i-au chinuit ei pe români. Pe scurt, programa românească la istorie îi învață pe tinerii români să fie șovini și revanșarzi. Mi se pare foarte grav. Nu așa îi faci pe tineri să fie patrioți.
A făcut istoriei noastre mult rău cinematografia?
Cinematograful a fost doar o expresie a unei mitologii mai vechi, construită în mare în secolul al 19-lea și rafinată în interbelic. După intermezzo-ul epocii Dej, în care propaganda venea din altă direcție, sovietică mai precis, România s-a întors, o dată cu venirea la putere a lui Ceaușescu, la vechea mitologie națională construită în interbelic. Și din care a fost eliminată doar religia.
Și da, cinematografia a avut un rol uriaș în propagarea și cimentarea în conștiința oamenilor a mitologiilor naționale. Pentru foarte mulți, filmele nu erau doar niște povești fictive inspirate din istorie, ci întruchipau exact personajele istorice. Pentru foarte mulți români Mihai Viteazul nu era Amza Pellea ci era Mihai Viteazul. Ceea ce vorbea în filme erau cuvintele lui Mihai Viteazul. Când același Amza Pellea juca rolul lui Decebal, oamenii îl vedeau pe regele dacilor. La fel și pentru Cozorici/Ștefan cel Mare. Am văzut o dată un clip, cu mii de distribuiri, în care Ion Antonescu (interpretat de Ion Siminie în filmul Oglinda) avea un monolog epic. Era dat ca exemplu de discurs patriotic înălțător spus de însuși Antonescu, de parcă acel clip era unul real, de epocă, nu o creație a scenaristului lui Sergiu Nicolaescu. Românii au rămas cu impresia că istoria a fost exact ca în filmele comuniste. Iar acele filme, ușor de găsit „la liber” pe youtube sunt în continuare vizionate iar și iar (fiindcă unele sunt chiar bune) de generațiile născute după 90.
Ce înseamnă să „coborâți” din icoană marile personaje istorice de la noi?
Înseamnă să le dai o statură umană, cu calități, dar și defecte. Și neapărat fără intenții patriotice. Fiindcă oamenii politici din trecut nu erau diferiți de oamenii politici de azi. Abuzul de idealizare a unor personalități istorice duce la o decredibilizare a acestor „icoane”, ba chiar cu căderi în partea opusă. Cu câtă satisfacție scriau unii la un moment dat despre defectele reale sau presupuse ale lui Ștefan cel Mare. Asta e reacția la o istorie excesiv idealizată. Există riscul căderii în extrema cealaltă. Trebuie să învățăm să judecăm oamenii din trecut în contextul epocii lor. Nu-l putem acuza pe un Mihai Viteazul că nu era „corect politic” față de țăranii munteni (dau un exemplu la întâmplare) și nici să ne imaginăm că Ștefan cel Mare a fost un „sfânt” doar fiindcă a finanțat construirea multor biserici. Portretele marilor personalități ar trebui reevaluate în monografii corecte și echilibrate, iar pe piață ar trebui să apară variante de popularizare bine scrise. Vedeți un caz recent legat de furia stârnită de proasta înțelegere (datorată propagandei) a personalității lui Samuel von Brukenthal. Fiindcă oamenii înțeleg istoria în alb și negru și exclusiv etnic, adică tribal. E bun sau rău, e al nostru sau al lor, al străinilor de neam. Care străini nu pot fi decât răi. Fiindcă așa ne-a „învățat” istoria națională.
Și revin. Aceste probleme de proastă înțelegere a trecutului, a felului în care se făcea politică în vechime (ce vorbesc? mulți înțeleg simplist și politica de azi – sau nu o înțeleg deloc) sunt rezultatul felului în care se predă istoria și la școală. Chiar și azi.
Ce rol are / joacă – în raport cu istoria ilustrată – imaginația? Mai exact: până unde poate aceasta să meargă?
Imaginația joacă un rol important, dar în anumite limite. Eu ca ilustrator de istorie mă comport ca un regizor de film artistic și documentar în același timp. Există asemenea filme care se numesc docu-drama. Filme artistice care însă reconstituie cu acribie, la nivel de detaliu, un moment, o epocă, un eveniment istoric. Sunt atent la costume, la peisaj, la chipuri, la atitudini, rasele cailor, căruțe, case etc. Având acest fundal solid documentat îmi permit să imaginez în ilustrațiile mele scene probabile, plauzibile, inspirate de cultura și experiențele mele personale, dar despre care nu am informații directe. Chiar și dacă reconstitui o scenă descrisă într-un izvor de epocă, am o libertate artistică mare, pe care nu mi-o înfrânez, atâta timp cât nu fac gafe documentare, precum anacronisme (să amestec costume sau arme din epoci diferite).
Sursele de inspirație pentru diversele epoci sunt numeroase. Încerc să fiu la curent cu ce fac și alți ilustratori de istorie din restul lumii. Cumpăr multe cărți din străinătate. Văd cât mai multe filme cu acțiune de epocă, bune sau proaste. Să văd muzee și situri arheologice, orașe medivale, cetăți. Să merg în lumea satului, în lumea rurală, de la noi sau aiurea și să mă gândesc la asemănări și la diferențe între viața țăranilor de azi sau a celor de acum 200, 1000 sau 2000 de ani. Să citesc mult.
Ce NU vom găsi în istoria desenată de dumneavoastră/ de pildă, de ce nu vom găsi daci cu stindard de balaur? Ce alte clișee cad sub ilustrațiile dvs?
Stindardul dacic nu este eliminat din discursul meu istoric. Pur și simplu nu își avea locul în ultima mea carte despre geții lui Burebista. Deoarece sursele și părerea mea este că acest obiect a fost adoptat de daci ulterior epocii lui Burebista. Și anume cred că a fost preluat de la sarmații care au intrat în contact cu dacii abia spre finele veacului I î.Chr. Iar povestea ultimei mele cărți se cam încheie după epoca lui Burebista. Eu trebuie să mai fac volumul doi din lucrarea Dacia. Războaiele cu romanii. În acest volum, pe care sper să îl încep abia în 2022, o să am un capitol „gras” despre echipamentele militare ale dacilor și romanilor în epoca lui Traian și a lui Decebal. Am lăsat discuția despre stindardul dacic pentru acel capitol.
În rest, nu sunt multe clișee pe care eu le fac să „cadă”. Istoriografia arheologică academică a demolat deja de mai bine de 20 de ani majoritatea „narațiunilor” teziste din epoca Ceaușescu sau mai vechi. De fapt, la nivel științic, cercetarea românească e foarte modernă și aliniată standardelor internaționale. Doar că această literatură arheologică nu a „pătruns” și nu a schimbat percepția la nivelul marelui public. Între publicațiile academice și marele public nu există absolut nici o punte. Eu în cartea cu geții (ca și în celelalte cărți ale mele) n-am făcut decât să sintetizez cele mai solide și mai credibile păreri și teorii ale arheologilor contemporani, români sau străini.
Ce am mai adus? Am realizat hărți foarte solid documentate cum nu s-au mai făcut până acum și care aduc o înțelegere mult mai corectă a unor fenomene istorice puțin înțelese. Am făcut separații între culturile arheologice și neamurile antice. I-am discutat pe sciți, pe celți, pe perși, pe greci în raport cu triburile tracice din zona noastră și din Balcani. I-am integrat pe geți în ansamblul larg al triburilor tracice, nediscutându-i izolat de Balcani. L-am prezentat pe Burebista nu ca pe un bărbos înțelept și blajin, iubitor de neam și țară, ci ca pe un rege barbar al epocii lui, influențat de tradițiile războinice din Balcani, dar conectat și la lumea elenistică. Extrem de agresiv, a cucerit prin forță un teritoriu uriaș, ștergând de pe hartă triburi, populații întregi (la fel de războinice, de altfel) doar pentru a putea controla drumuri comerciale importante. Sau asediind și măcelărind populația unor orașe de la Marea Neagră doar pentru a le impune un tribut.
Din tot ce ați desenat și publicat până acum, care a fost cea mai mare provocare? Unde ați lucrat cel mai mult și mai greu?
Cea mai grea lucrare a fost asta, ultima, Geții lui Burebista și lumea lor. Am scris luni de zile, am avut două variante ale întregii cărți. A trebuit să citesc și să rezum idei din zeci de cărți și articole din cel puțin 6 -7 limbi (noroc cu Google Translate). A trebuit să rezum informații foarte diverse, despre epoci diverse. Să fac sinteze atât de istorie cât și de arheologie. Să scriu simplu despre probleme complicate. Un gând bun, acum la final de interviu pentru Radu Gârmacea, redactor șef al editurii Humanitas, care m-a ajutat mult la organizarea în capitole coerente a unui material scris uriaș și pentru redactarea și refrazarea (ca să nu zic chiar rescrierea) unor paragrafe prea stufoase sau prolixe.
O ultimă întrebare: pentru cine desenați și împotriva a ce desenați istoria?
Desenez pentru românii care vor să înțeleagă că istoria neafectată de ideologie e de o mie de ori mai frumoasă și mai interesantă. Pentru cei ce înțeleg că poți fi mândru de strămoșii tăi și fără să îi idealizezi. Pentru cei ce pot accepta că poți fi mândru și pasionat de oamenii care au trăit pe aceste locuri, chiar dacă aceștia nu au fost exclusiv geto-daci sau romani ci și sciți, celți, bastarni, sarmați, goți, huni, gepizi, avari, cumani sau bulgari. Pentru cei care n-au nici o problemă că dacii erau în secolele II-I î.Chr. niște excelenți războinici dar care trăiau din expediții de jaf sau din mercenariat. Practic, scriu pentru cei ce vor să știe mai multe despre istorie, antică sau medievală și care nu au surse accesibile de documentare. Căci asta e una dintre marile probleme. Oamenii vor să știe și nu au de unde să afle. Și mulți cad pradă teoriilor pseudo-istorice. Fiindcă le găsesc la un „un click distanță” pe youtube sau pe situri dubioase. Și aici ajung la cei împotriva cărora desenez și scriu.
Deși sună un pic provocator, da, există un curent împotriva căruia lupt. Dar „lupta” mea se reduce la „lumina” argumentelor bazate pe cercetări și cunoaștere. E vorba de curentul dacopat, o adevărată ideologie cu numeroase ramuri, toate fiind rezultatul ignoranței și inculturii altoite pe diverse forme de naționalism, specific multor țări din Balcani și nu numai. Aceste curente au origini vechi dar au explodat după 1990 și au cunoscut o popularizare nemaiîntâlnită o dată cu dezvoltarea internetului. În lipsa cărților de popularizare și a lipsei de reacție din partea profesioniștilor, dacopatia a devenit un „cult” în sine, la care au aderat chiar și oameni de bună credință. Ei bine, mi-am asumat să contribui prin cărțile mele la o înțelegere mai bună a istoriei antice.