A apărut volumul Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților, de Andrei Oișteanu. Adevăruri care pot să nu placă celor care idealizează trecutul. Spicuim câteva exemple de năravuri, unele devenite tradiționale chiar la noi, altele mai internaționale, pe care le analizează autorul acestei cărți remarcabile.
„Pe la mijlocul anilor 1900, presa a relatat un fapt doar aparent neobișnuit: un cetățean s-a aruncat sub roțile mașinii prezidențiale, cu scopul de a-i înmâna o „lăcrămație” președintelui de atunci al țării, Ion Iliescu. În spațiul carpato-dunăreano-pontic un astfel de gest nu este ieșit din comun. Dimpotrivă.[…] Instituția jalbei înmânate șefului statului (fie el președinte, secretar general al P.C.R., rege sau domnitor) sau unui mare dregător are o vechime multiseculară și pare a fi de origine orientală. În orice caz nu este de sorginte comunistă, ci produsul unei mai vechi și păguboase mentalități zonale.. Șeful statului este un despot luminat și omnipotent, care poate schimba sentințe judecătorești, poate oferi slujbe, case și (Doamne ajută!) butelii de aragaz. El este un tătuc bun, înțelegător și generos, dar înconjurat de lichele (sau instituții) corupte și mincinoase, care îl dezinformează și „îl rup de popor”. Nici Dumnezeu, nici trimisul său pe pământ, domnitorul („Din mila Domnului” sau „Prin voința lui Dumnedzeu”), nu sunt făcuți răspunzători pentru răutățile acestei lumi. Dar ambii le pot îndrepta. De aceea, rugăciunile sunt adresate primului, iar rugămințile – celui de-al doilea.”
(Op. cit., capitolul 6: „Cu rogojina-n cap și jalba-n proțap”, pp. 88-89)
„În anul 1820, la doar 23 de ani, poetul iudeo-german Heinrich Heine scria: „Când sunt arse cărțile, le urmează oamenii.” Prin această observație, Heinrich Heine a surprins esența unei mentalități de factură magică. În mod simbolic, cartea este identificată cu cărturarul. Ea devine o efigie (spirituală) a acestuia. Arderea efigiei este un act magic, care provoacă eliminarea simbolică a adversarului. […] În general, în ceea ce privește delictul de bibliocid, secolul XX nu a fost deloc mai blând, indiferent dacă stafiile care au bântuit prin Europa au purtat cămăși negre, brune, verzi sau roșii. Amintind de ritualuri barbare – rituri de exorcizare și de pirofocare a dogmei -, fanaticii bibliofobi chiuiau și săltau în jurul rugurilor, cu chipurile illuminate nu de conținutul cărților, ci de flăcările care le mistuiau. Când auzeau cuvântul cultură, unii scoteau pistolul, alții – canistra cu benzină.”
„Orice revoluție începe apocaliptic, cu scufundarea cosmosului în Haos. Lumea trebuie recreată de la zero. Dar asta după ce totul a fost pârjolit și dărâmat. Proletarul răzvrătit din imaginarul lui Eminescu clamează sfărâmarea palatelor și a templelor, arderea pânzelor cu picturi lascive și azvârlirea statuilor în foc. Evident, incinerarea bibliotecilor este presupusă („Împărat și proletar”, 1874). Revolta estetică a scriitorilor avangardiști nu poate evita acest clișeu mental. Urmuz apelează la o variantă soft. Și în paginile sale bizare cărțile sunt „arse”, dar nu de foc, ci de sucul gastric. Grummer înghite și digeră „tot ce rămăsese bun în literatură”. Algazy îl obligă să vomite „literature înghițită”, dar înțelege că „este prea puțin și învechit” Între timp însă, în pântecul acestuia din urmă începuseră să se trezească „fiorii literaturii viitorului”. (Algazy & Grummer) (15) […] Semnalul distrugerii bibliotecilor, a muzeelor și a teatrelor „drăguților de burghezi” fusese dat deja de dadaistul român Tristan Tzara.” […] Într-un interviu acordat lui Ilarie Voronca. Tzara vorbește cu imens dispreț despre Academie, mereu asociată cu Biblioteca…[…] Asistăm la distrugerea simbolică a Academiei și a Bibliotecii prin exprimarea dezgustului. La fel procedează și poetul suprarealist Gellu Naum…[…] Cam acesta era spiritul epocii în Europa interbelică. În orice caz, acesta era spiritul mișcărilor de avangardă, mai ales al celor radicale.”
(Op. cit., capitolul 1: „Delictul de bibliocid. Scurt istoric”,
pp. 357, 359, 361, 362,363)
Iată și un extras din subcapitolul intitulat cu un inspirat joc de cuvinte, Codul manelelor elegante:
„Muzicanții din Me[h]terhanea (fanfara sultanului și de la curtea domnitorului român) interpretau, printre altele, manele instrumentale. Me[h]terhaneaua din Țările Române a fost descrisă de cărturarul turc Evliya Çelebi (în 1652) și de istoricul austriac Franz Joseph Sulzer (în 1776). […] La sfârșitul secolului al XIX-lea, Lazăr Șăineanu definește termenul maneá (din tc. mani) ca fiind un cântec de dragoste turcesc, cu versuri în catren și cu o melodie duioasă și tărăgănată.”
(p. 74)
„Pe la mijlocul anilor 1920, Eugen Lovinescu deplângea fenomenul de „orientalizare” a României: „condițiile istorice ne-au orientalizat”. El critica „moleșitoarea influență turcească” asupra civilizației românești, de la „îmbrăcămintea efeminată a șalvarilor, a anteriilor și a ișlicelor” până la „maneaua turcească” și la „nazalizarea greco-turcească” a muzicii, de la „concepția fatalistă a unei vieți pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihéa populară”, până la degradarea morală, vițiile și corupția regimului fanariot” (Istoria civilizației române moderne, 1924-1925).”
(p. 73)
Am selectat numai câteva texte din primele o sută de pagini ale acestei cărți extrem de interesante. În continuare, eseurile lui Andrei Oișteanu trimit la clasicii literaturii și la alți autori care au analizat „moravurile și năravurile” de pe la noi. Nu lipsesc nici paginile despre contribuția românilor la holocaustul împotriva concetățenilor evrei. Pe scurt, o carte din care se pot afla multe dintre cele ce rămân, de obicei, ascunse de mitologia românească ce ține nu o dată loc de istorie. Cartea fiind o istorie indirectă.