Academia Civică, una dintre instituțiile cele mai active în recuperarea istoriei noastre, își leagă numele (în aceste condiții precare privind interesul pentru trecutul recent al României) de eforturile aproape supraomenești ale Anei Blandiana și ale regretatului Romulus Rusan. De altfel, Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului – înființat tot de cei doi – este avanpostul de evaluare și de cercetare asupra celei mai cumplite perioade din istoria țării: dictatuta comunistă. Înființarea lui în 1993 a precedat crearea Muzeului de la Sighet, care, ca și Memorialul, este un produs exclusiv al Centrului, devenind astfel cel mai autentic nucleu recuperativ al mărturiilor privind ororile comunismului. Preocuparea pentru istoria orală a fost dublată, de-a lungul timpului, de strângerea de documente, fotografii, obiecte și hârtii, care să poată fi folosite în cele peste cincizeci de săli în fostele celule ale închisorii de la Sighet. Paralel, a dezvoltat o serie de proiecte de reabilitare a spațiilor închisorii, ca și constituirea băncii de date, atât de utilă pentru complinirea blocului informativ al Muzeului. De asemenea, s-a preocupat de atragerea unor colaboratori valoroși, de crearea unei promoții de cercetători tineri, paralel cu stimularea dezbaterilor asupra unor teme importante, pe zone neexplorate, în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor și meselor rotunde. Până în prezent, Centrul a realizat peste șase mii de ore de înregistrări, 43.000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, materiale audio și video). Consiliul științific are în componența sa cercetărori de renume internațional în domeniul recuperării istoriei comunismului. Dispariția lui Romulus Rusan, care a condus ani îndelungați Centrul, a reprezentat, indiscutabil, o pierdere uriașă pentru activitatea acestuia.
Așadar, în colecția Istorie orală, a apărut la finele anului trecut volumul numărul 41, scos la lumina tiparului de Editura Fundației Academia Civică, editat de Georgeta Pop și cu un cuvânt înainte de Mariana S. Țăranu. El este intitulat De la refugiu la deportare. Mărturii ale refugiaților din Basarabia și Bucovina și reconstituie traseul a 22 de familii de basarabeni și bucovineni, refugiate după ultimatumurile din iunie 1940, apoi, peste patru ani, în fața invaziei Armatei Roșii în nordul Bucovinei și în Basarabia.
Cartea e o lucrare consistentă, convingătoare (ca și cum suferința binecunoscută a românilor de dincolo de Prut n-ar beneficia de argumente peremptorii), cu materiale inedite, ce dezvăluie în chip sfâșietor de realist suferințe, nenorociri, umilințe ale ființei umane într-un stat comunist și care ar trebui să declanșeze un proces de reflecție asupra trecutului totalitar. Este nu doar profundă, dar și utilă această carte, care, de fapt, e un compendiu de mărturii, pentru că, până în prezent, subiectul refugiaților basarabeni și bucovineni, reflectat prin metoda istoriei orale, a ocupat un rol încă prea modest în istoriografie. Înregistrările incluse în lucrare sunt selectate din Arhiva de Istoriei Orală a Memorialului Victimelor Comunismului de către competentul și vrednicul editor al lucrării, doamna Georgeta Pop. Ele scot la lumină drama unor oameni obligați să fugă de coșmarul puterii sovietice, dintre care mulți, la scurt timp după refugiu, au fost deportați în Bărăgan de puterea comunistă de la București. Înregistrările au fost realizate între anii 2001 și 2021 de Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, administrat de Fundația Academia Civică. Fiecare interviu este valoros prin faptele descrise, în care predomină tragedia pierderii apropiaților, a statutului social, dar și a averii agonisite. Aceste familii refugiate reprezintă exemple de eroism, iar lucrarea scoasă de Editura Fundației Academia Civică se poate citi ca un omagiu adus suferinței lor. Citez din Cuvântul înainte, scris de Mariana S. Țăranu: „Originalitatea lucrării constă în faptul că abordează tragedia refugiaților basarabeni și bucovineni, prin prisma narațiunii a două generații. Unele interviuri sunt realizate cu martorii direcți ai refugiului, cei care au suferit nemijlocit și imediat, celelalte descriu viața din refugiu văzută de copiii celor refugiați și se remarcă prin abordări mai critice, dar și mai multi-aspectuale.”
Mărturiile privind suferințele celor care, după ultimatumurile URSS, din 1940 (din 26 și 28 iunie), au ales, evitând noua administrație, să plece în bejenie sunt cutremurătoare. În câteva ore, aceste familii și-au adunat bunurile agonisite de o viață într-o valiză sau într-o căruță și au pornit spre necunoscut. „Tata o lăsat totul așa cum era, o luat un geamantan, îl am și acuma, unul așa, mic de carton, maro, cu toate actele și cu fotografii și s-au dus repede la gară!” – își amintește, peste ani, fiica consilierului cultural al Episcopiei Bălți, Elena Teodorescu, originară din orașul Bălți. Drama avea să se repete peste patru ani, odată cu înfrângerea de la Cotul Donului și în Stepa kalmucă (unde Armata Română a lăsat pe câmpul de luptă 150.000 de morți), ceea ce a permis Armatei Roșii să declanșeze ofensiva spre Vest. În 1944, cu precădere în lunile februarie-martie, un număr mare de basarabeni și bucovineni, având experiența dictaturii sovietice, au luat decizia de a se refugia în România. Trecerea Prutului a reprezentat o încercare cumplită, anevoioasă și nu lipsită de pericole. Și de această dată, elita intelectuală și cea economică a fost obligată să-și părăsească, în câteva zile, averea de-o viață, casa, locurile natale, majoritatea pentru totdeauna.
Destinul dureros al acestor oameni este, de fapt, subiectul acestei cărți-document. Un document sfâșietor despre exilul, refugiul sau bejenia unor oameni care n-au avut altă vină decât aceea de a se fi găsit într-un loc nepotrivit și într-un moment neprielnic ale unei istorii vrăjmașe.