Volumul de debut al lui Ion Drăgănoiu, Aproape sonete, 1969, abordează un optimism specific epocii. Mesajele poeziei sale sunt fixate în imagini caracteristice: “săgeată de zbor”, “scalda celestă cu apă şi foc”, “mireasma pământului”. Accente festiviste sunt ambalate de poet în simboluri uzuale în acea perioadă de renaştere a liricii noastre, păstrând şi un accent personal de responsabilitate conştientă.
Regăsim, în acest prim volum de versuri al autorului, teme şi motive lirice recurente: setea de perfecţiune (Încălţările), irepresibilul timp refuzând eternizarea (Cariatide), setea de absolut (“triunghiul spaţiilor drepte” ‒ Deltă de veghe), trecerea de la copilărie la adolescenţă (Umbrele). Texte notabile cultivă discursul sapienţial: Deasupra lumii, Timp propus, Oglinzi paralele, sau condensuri de tip metaforic, întregind imaginea unei creaţii cu cert potenţial liric.
Opera poetică a lui Ion Drăgănoiu, de la a cărui naştere (6 ianuarie 1943) se împlinesc 79 de ani, este, acum, fatalmente încheiată. Ca şi viaţa poetului, plecat dintre noi prea devreme (23 mai 2003). Ion Drăgănoiu este o voce lirică specifică generaţiei sale, căreia îi aparţine şi o defineşte, fiind în acelaşi timp un creator aparte, fixându-şi personalitatea în setea de concept: de cultivare a lui în forme înalte. Reducând variabilele şi fixând esenţele operei sale poetice, considerăm că ţinta visată de creator este Proporţia de Aur. Un text din lirica lui ID este definitoriu pentru structura poeticii şi specificitatea creaţiei sale: 3, 7, 13. De o convingătoare modernitate, poemul pledează la modul simbolic pentru atingerea conceptului: fiinţarea sub semnul esenţelor superioare. Poem-cheie, 3, 7, 13 statuează fiinţarea nu (numai) în succesiunea generaţiilor („Rostogolindu-ne calm numărăm, suntem număraţi”), ci mai ales prin ordonarea existenţei sub forţa tutelatoare a Cifrei de aur: „Vine spre noi, rostogolindu-se cald,/ cifra de aur”; “cifre de aur/ numărându-ne mersul rotund.” (s.m.)
Setea de concept, prezentă şi în alte poeme ale sale, îl defineşte pe poet în cea mai mare măsură: “Ah, nu visam cuvinte, ci legi. Sfioase, tainice/ alcătuiri de lume, în care vorba se destramă spre-a lua-o/ iar şi iar de la-nceput” (Adormind). Ion Drăgănoiu pledează prin creaţia sa pentru „libertatea sferei”, pentru „Grădina de iarnă” sau „Floarea de carne”, pentru „poetica primară” sau „libertatea cuvântului”. Poetul este un liric al abstracţiunilor îmblânzite, dar şi al ambiguizării şi obscurizării realului. Artele sale poetice sugerează asemenea interpretări aflate în vivant proces de complementaritate. În ciclul Lumea vizibilă (vol. Discurs împotriva metodei, Eminescu, 1971) poetul face o apologie a literei, devenită semnificant şi etalată prin sensuri parabolice. Strigătul sugerează travaliul creator, configurând unul dintre simbolurile recurente în lirica modernă: creaţia înseamnă trudă peste măsură, înseamnă „sânge roşu”. Poemul Lumea vizibilă pledează pentru o artă a transgresării dincolo de vizibil, într-o meta-realitate: „La început au fost propoziţiile întregi”, declară poetul, pentru ca, progresiv, împins de “un demon al consecvenţei”, să caute „ultimele forme inteligibile/ înlăuntrul literelor mari de tipar.” (s.m.) Omul creator consideră propoziţiile întregi ca forme de exprimare lirică a realităţii, care sunt însă doar punctul de plecare în atingerea, prin creaţie, a lumii infra sau meta: „Ce caraghioase sunt literele/ prin care se vede dincolo,/ prin care nu se vede nimic,/ prin care se vede nimic./ Să fie şi un alt dincolo, prietene?” (s.m.) „Literele sunt o lume/ care nu există.” (Ceea ce nu poate fi scris). Iar în Ceea ce se aude, textul ultim al ciclului, eul liric concluzionează ritualic finalitatea procesului de creaţie: „Doamnă Y, doamnă Y,/ devenită astăzi nume/ doamnă Y, doamnă Y,/ spumă albă peste spume/ doamnă Y, doamnă Y,/ literă din altă lume.” (s.m.) Creaţia, în strădania ei, are un scop precis: acela de a da nume. Act demiurgic.
Poezia lui Ion Drăgănoiu stă încă sub incidenţa raportului concret-abstract, poetul năzuind o coborâre a geometriei în real, dar mai ales o geometrizare a vieţii susţinând dorinţa de atingere a perfecţiunii, de libertate a sferei. În ultimă instanţă, geometrizarea este un concept de tip direcţionar şi radiant. În contextul bogat de teme şi motive poetice specifice (şi) generaţiei şaizeciste, la Ion Drăgănoiu liricizarea sferei devine axială. De unde şi aplicarea asupra ei a unui proces de transfer din abstract în concret ‒ şi invers. În poemul Denigrarea corpurilor abstracte eul liric oferă explicaţia simbolului: “perfecţiunea, ideea/ aceasta care a plecat/ de la sferă, care/ de aici ni se trage”… În acest context, Dreptul la foame este o replică la Lecţia despre cub, poemul celebru al lui Nichita Stănescu. În lirica lui Ion Drăgănoiu şi cubul şi sfera sunt simboluri ale perfecţiunii: interesantă conexiune propunând o dialectică a geometriei diferenţiale. Cubul şi sfera sunt surprinse nu într-un proces de anulare reciprocă, ci de circumscriere spre împlinire. Drumul lor, aparent de tip eliminator, este o cale progresivă de a atinge idealul: „Vine un cub şi-mi mănâncă sfera./ Trimit o altă sferă să-mi înghită cubul/ care a înghiţit sfera./ Vine un alt cub care înghite sfera/ care a înghiţit cubul care a înghiţit sfera./ Trimit o altă sferă să înghită cubul/ care a înghiţit sfera care a înghiţit/ cubul care a înghiţit sfera…/ Ho, nebunule. Care sfere şi care cuburi?/ Care se mănâncă unele pe altele/ Care se circumscriu / poate?/ Ţî. Care se mănâncă.” (Dreptul la foame) Poemul reiterează şi dreptul uman de a-şi dori şi căuta împlinirea propriului ideal.
Dacă Dreptul la foame poate fi considerat o replică la nichitiana Lecţia despre cub, suita de poeme Poetica primară a lui Ion Drăgănoiu aminteşte de volumul Noduri şi semne al prietenului său. Poemele lui Drăgănoiu sunt şi ele meditaţii pe tema existenţei umane. e, spre exemplu, este reluarea motivului recurent al eternizării prin creaţie: „Eu sunt o poartă şi adulmec zidul/ în care sunt menit să mă deschid,/ îmbătrânesc în aşteptări şi vidul/ de dincolo de mine a murit.// Va fi cândva o înserare oare/ atât de diafană ca să pot/ să fiu un zeu, să fiu o depărtare/ o neîntoarcere din viaţă îndărăt”. r este o meditaţie pe tema scurgerii ireversibile a timpului, ca şi t, ce cultivă încă un sentiment al zădărniciei revoltate. În amintitele cicluri de poeme timbrul poetic rămâne când lucid şi energic, când trist-melancolic, acompaniind o filozofie intensă şi alegorizată. O hermeneutică a existenţei cu un substrat tragic subiacent, născut de o logică inebranlabilă.
Construcţia textului, structurarea conţinutului, elementele de fond şi de formă poetică subliniază o preocupare constantă a poetului pentru ieşirea din tiparele consacrate şi găsirea unui stil propriu de exprimare a sinelui. Se simte încă tot mai frecvent, în lirica lui Ion Drăgănoiu şi a colegilor de generaţie, asimilarea creatoare a marii poezii. Discursul liric al lui Ion Barbu, cu construcţii anacolutice sau de tip disproforonic, cu sintaxă reaşezată, cu lărgiri de orizonturi ale interpretării prin lipsa de articulare la substantive, cu expoliţiuni plasate de obicei în finalul textului, se regăseşte şi în lirica poetului braşovean: „Sub povârniş, cu semn de întrebare/ oglinda asudată urcă abur/ spre locul retezărilor şi capul/ securi visează pendulând în zare./ Nu tava Salomeii, cartilagii/ roşind de sânge aspru ca o rugă,/ nici rostogol tăişului în fugă,/ uscat dorit în câte naufragii.” (Poarta Fecioarei).
În volumul din 1973, Poeme mecanice, teme şi motive poetice tresaltă sub semnul schimbării. Asediu este un poem al neliniştii şi regretului, curajos prin sensurile alegorice pe care le etalează. Altfel este o bacoviană a însingurării: „Pururea cu fruntea în pământ. Singur/ noaptea lui de vise începuse.” În Praguri eul liric este subiectul propriilor dileme şi întrebări de tip existenţial: „Ploile, jubilaţie, apoi moartea:/ încerc fericitul pământ poezie./ Mi-au răspuns: unde-i ţipăt/ se iscă şi o lespede necesară,/ acoperind ţinuturile plânse.” Este poezia-salvare, pe care eul liric o cultivă sfios.
În creaţia lui Ion Drăgănoiu sentimentul iubirii este încorsetat în simboluri menite să lărgească permanent aria de iradiere a lor. În Dionis (Ipoteză) iubirea este circumscrisă printr-un simbol vechi şi complex, ochiul: „Sunt ochiul tău, eşti ochiul meu/ şi cine poate să despartă/ doi ochi privindu-se-ntr-atât/ o, contopire, o, durată.” Cultivarea insistentă a vechiului simbol subliniază perenitatea sentimentului: „Eşti ochiul meu, sunt ochiul tău/ o, contopire, o, durată,/ aceeaşi până într-atât/ încât vom fi un orb deodată”, psalmodiază eul poetic în unul dintre textele cele mai lirice ale lui.
În Discurs împotriva metodei (Eminescu, 1971), cunoscute avataruri ale dragostei ca sentiment primordial sunt drapate de eul liric într-o aură de inefabil. Eterna poveste de dragoste este înveşmântată în pânza amintirii care, prin (re)duplicare, transformă fragila idilă în legendă. Tema eternă este reluată de poet în Poeme mecanice (Dacia, 1973) într-un întreg ciclu: Universul închis, Fii semnul, Linişte… Aici, sentimentul iubirii e marcat de neliniştea temerii că aceasta s-ar putea sfârşi înainte de vreme. Lirismul se naşte din relativizarea împlinirii. Flacăra iubirii, care abia pâlpâie, este mai mult îndoielnică. Dragostea este trecere, clipelor fericite le urmează dezamăgirea, dureroase căderi (Numele zilei de ieri). Iubirii însă i se asociază prietenia (Adevărul la întâmplare), poetul rememorând, asemenea prietenului său Nichita şi altor colegi de generaţie, modéle celebre din literatura universală (Ghilgameş) sau prietenia eului poetic cu sinele, într-un dialog al solitudinii. În Memoria verii sentimentul prieteniei se naşte şi vieţuieşte, în distinsă confrerie umană şi într-un decor adecvat, sub trecerea neistovită a timpului: „Citesc atâtea mersuri vane,/ rigole ploaia par să cheme,/ în vară vinuri aburite/ curg, adâncindu-se în vene,/ în vară iar, în vară iară/ feţe de mese ne aşteaptă/ prieteni, să vărsăm pahare,/ pată nesigură, uitată.” Poetul se întreabă nichitian: „Mă întreb uneori ce se mai/ poate adăuga întâmplării/ că exist.” (Zăpezi care nu se topesc niciodată)
Ultimele volume de versuri ale poetului revelă un creator mai clar meditativ, cu un semn de tristeţe în cuvânt, trăind liric din stoarcerea memoriei. Din întoarceri. Textul păstrează senzaţia unui paradis devastat în care poetul a fost şi din care a rămas doar amintirea. Eul liric simte nevoia de a se confesa. Dragostea este acum marcată de distanţare, ţesută din amintiri. Notaţia este scurtă: propoziţii, sintagme, aproape eliptice, concatenate îndelung sau dispuse în climax anaforic. O anumită oboseală îi marchează conştiinţa, configurată stilistic în textuare sincopată: lirica lui stă sub semnul Stării provizorii. Poemul astfel intitulat este o îmbinare de simboluri opozante, faptul epic ‒ fals act narativ ‒ susţinând atare interpretări. Eul liric vede cum “zidesc un zid zidarii sub geamul meu”. Zidul unei case, opera zidarilor, sugerează construcţie, înălţare, semn şi sens al mai-binelui. Dar zidul de casă ce se ridică la geamul eului liric îngustează până la obturare orizonturile acestuia, deci posibilitatea deschiderii şi a cunoaşterii: „Am bătături în palme şi în gând/ văzând cum zidurile nu se-opresc să crească/ şi cum pădurea ce-o vedeam la geam/ e retezată-n două de securea zidului.” Cele două simboluri cultivate de poet, aflate într-o oponenţă ambiguă, explicitează titlul poemului: Starea provizorie este un simbol al fiinţării umane. Poemul, interesant şi ciudat prin simbolurile-i oponente, se finalizează printr-un anacolut de tip entimemic: „Sub geamul meu se-nalţă-ncet o casă,/ o clepsidră frumoasă, o magazie de zid.” Asemenea structuri tropice de tip entimemo-oximoronic se regăsesc şi în alte poeme ale lui Ion Drăgănoiu, constituind una dintre modalităţile-i caracterizante de exprimare lirică.
Sub semnul stării provizorii se dezvoltă şi cele două metafore-concept ce cultivă imaginile unor limanuri lirice salvatoare: Grădina de iarnă şi Floarea de carne.
Motivul Florii de carne poate fi interpretat ca un simbol al intrării în adolescenţă, cu toată corola ei de frumuseţi, de deschideri: „Ai ascultat, când noaptea se-ngână cu zorii,/ foşnetul mătăsos al petalelor Florii de carne?” Într-o altă posibilă interpretare, Floarea de carne este echivalentul eternului feminin, fulgurant însă, şi al stării de graţie: „Floarea de carne, cu mirosul ei pătrunzător, se ofilea treptat. Edelweiss nu se ofileşte niciodată” (Poemul ambiguu din duminica plecării). Simbol al existenţei umane în devenirea ei, Floarea de carne (nu Edelweiss, floarea albă a Alpilor) va urma aceeaşi cale a ofilirii: „Nu-mi aduce aminte nimic. Florii sădită-n Grădină,/ dimineaţa, când m-am dus s-o contemplu, i-am citit în privire tristeţea. Anotimpul ei a trecut.” (Vine o vreme)
Grădina de iarnă îşi decriptează şi ea sensurile cu dificultate şi în subiacenţa efectului dat de liricul obscurizant. Pentru că lirica lui Drăgănoiu se clădeşte ades pe simboluri închise sau greu descifrabile, ce îngăduie astfel o vastă plajă de interpretare. În fapt, eul liric îşi concentrează în metafora-concept amintită pluralitatea de teme, motive şi sensuri pe care le dezvoltă lirica sa.
Grădina de iarnă e un spaţiu securizant, existenţă închisă, dar şi captivă, univers propriu, singularizat. E viaţa însăşi în pluralitatea manifestărilor sale. Este limanul posibil regenerator din Transformarea lui Silen în delfin, „întâmplare” ridicată de poet „la rangul de concept”. Grădina de iarnă este şi un spaţiu al nesiguranţei (Identificare), atâta timp cât existenţa este mereu ameninţată de pericole. Este spaţiu ambiental pentru Omul teoretic ‒ omul virtual considerat în statornică ascendenţă. Şi, din spaţiu ocrotitor, ea, Grădina, poate deveni un veritabil arsenal belicos: „Am un depozit de arme-n Grădină, florile cresc/ pe turéle de tancuri şi trec în grădina vecină” (Războiul fluturilor). Omul teoretic rămâne însă mereu în coordonatele unei existenţe pasagere şi vulnerabile. Viaţa ca joc, ca joacă, poartă în sine spectrul (auto)distrugerii. Eul liric sădeşte arpagic „cu migală-n Grădină” şi propune fiului ca ţinta lor în viaţă să fie „mai multă lumină/ pentru verze şi fluturi”. Căci „robi ai luminii suntem, fiule, ne înfloresc/ în vârfurile degetelor Flori de carne.” (Metafora-concept poate dezvolta aici o simbolistică a Scrisului, a Creaţiei…) Universul Grădinii de iarnă, liniştit, permite luciditatea aforismului („Cuvintele sunt o lume ce se destramă”) şi marchează ultimul drum: „Încearcă să uiţi,/ mergând spre casă, Grădina de iarnă./ Sub şalul ei negru Fecioara te-aşteaptă în Poartă.”
Grădina de iarnă este idealul râvnit: „Să nu fi intrat vreodată/ în spaţiul imaculat/ al grădinii de iarnă.” (Ambiţia memoriei). Destinul ei este supus trecerii timpului: „Evoc din nou Grădina de iarnă, pustie şi tristă,/ mă tăvălesc prin nisipul ei de zăpadă, sternul mi-l sfâşii/ ca să se vadă…” (Al doilea). Şi-ar fi meritat, desigur, o altă soartă: „Ar trebui să începem un alt fel de viaţă. (…) Grădina să miroasă a pământ de curând săpat./ Magnolia să foşnească încet…” (Un alt fel de viaţă).
În poemul Prima zăpadă eul liric anunţă dispariţia Grădinii.
Poetul Discursului împotriva metodei şi al Grădinii de iarnă, distinsul geometru, adept al liniilor drepte, al sferei perfecte, îndeosebi al Şirului lui Fibonacci ‒ Proporţia de Aur, dezvoltă cu precădere, în final, timbrul elegiac: „Şi marea a trimis apoi o apă şi am rămas în ea/ până la glezne, doar două linii care să încapă/ în marele spectacol care este.” (Paradigma de aur). Marea, întinderea de ape, existenţa umană în semnificaţie biblică, provoacă poetului accente lirice, consemnând deopotrivă avântul şi eşecul. Durată, Mai bine dansul, Litanii de toamnă, Numele singurătăţii sunt elegii pornind de la fiabilitatea şi friabilitatea existenţei umane, când „nici nu ştii când ţi se încheagă destinul de zeu”. (Nici nu ştii)