Ana Blandiana este un personaj emblematic al României postbelice. Poetă de primă mărime a generației ’60 – ’70 (a debutat editorial în anul 1964 cu volumul Persoana întâia plural), devenită tot mai incomodă pentru autoritățile comuniste, începând cu mijlocul anilor ’80, odată cu publicarea unor poeme considerate subversive în revista studențească Amfiteatru (scandal încheiat atunci cu destituirea conducerii revistei și interdicția poetei de a mai publica), simbol moral al renașterii României după căderea regimului comunist, sufletul dintotdeauna al Alianței Civice, prezență marcantă în Convenția Democrată, inițiatoarea, împreună cu soțul său, regretatul Romului Rusan, a acelui monument al memoriei victimelor comunismului care este Memorialul Sighet, devenit o emblemă a libertății de conștiință la scară europeană, scriitoare recunoscută și premiată pe toate meridianele globului, din Statele Unite și America de Sud, până în China. În aceste aproape șase decenii de carieră scriitoricească și prezență în conștiința publicului, puține lucruri au rămas nespuse despre Ana Blandiana. O mulțime de aspecte biografice, meșteșugit ambalate artistic, au pătruns în opera sa (inclusiv în volumele de poezie, dar mai pregnant în cărțile de proză, eseistică și publicistică), pentru a nu mai vorbi despre clarificările directe făcute prin intermediul interviurilor publicate în anii de după căderea comunismului. Așa se face că deși impresia generală este că Ana Blandiana nu s-a confesat niciodată excesiv, aproape toate clarificările noi pe care le aduce, provocată de întrebările unora sau ale altora, au în ele ceva cunoscut, ies parcă dintr-un adânc de memorie a receptorului. Poate pentru că în fața unei asemenea personalități simțurile receptorului au fost dilatate, concentrarea sa a fost mărită, informațiile s-au fixat mult mai temeinic decât în cazul altor interlocutori percepuți poate ca mai puțin importanți. Am avut acest sentiment de, să-i spunem, parafrazând o vorbă celebră, déjà lu, parcurgând paginile volumului de convorbiri cu Serenela Ghițeanu, Cartea cu delfini. Îmi imaginez că cea mai mare problemă pentru cineva care încearcă să realizeze o nouă carte de interviuri cu Ana Blandiana este cea a organizării materiei. Activitatea personajului este atât de proteică, zonele sale de activitate sunt atât de diverse (estetică generaționistă, etică, memorialistică, experiențe literare în diferite specii ale literaturii, conștiință civică, filosofie a existenței, istorie și etică a istoriei, judecăți asupra eticii sociale în diversele epoci prin care a trecut, existența multiplelor experiențe de viață, situarea intelectualilor în fața istoriei etc.), paleta gândurilor sale, atât de largă, încât poți avea sentimentul inițial că nu știi de unde să apuci pentru a nu lăsa impresia de dezlânat și improvizat, de salturi aleatorii de la una la alta, care să împiedice coerența lecturii și înțelegerea cititorului.
Primul lucru care sare în ochi la volumul Serenelei Ghițeanu este planul de lucru și strictețea în urmarea acestuia. Volumul este alcătuit din cinci secvențe care au în vedere: 1) Aspecte biografice, trecând prin întâmplări semnificative din copilărie până la momentul actual. 2) Poezia. 3) Proza. 4) Eseurile. 5) Lumea noastră. În ceea ce mă privește, cele mai interesante mi s-au părut capitolul care deschide volumul și cel care îl închide. Capitolele referitoare la operă (2, 3 și 4), fără a fi neinteresante, presupun că sunt mai specioase pentru publicul larg care, în mod normal, nu are cum să fie familiarizat cu aspectele de subtilitate ale unei opere întinse în timp pe durata a aproape șase decenii. Categoric, aceste precizări, mai degrabă tehnice (Serenela Ghițeanu, în cele mai multe dintre cazuri, a realizat fișe cu citate din opera scriitoarei, cerându-i acesteia să le explice semnificațiile literare și metaliterare) sunt interesante pentru specialiștii care au citit și au scris despre cele mai multe dintre cărți, și pot fi utilizate la viitoare revizitări ale operelor respective, dar este puțin probabil ca după ani de la lectura inițială ei să aibă urgențe legate de explicarea de către autoare a semnificațiilor unor fraze. Până la urmă, zona de interes a acestor autoanalize de text ține tot de zona experiențelor de viață sau a viziunii generale despre literatură mai mult decât de luminarea unor aspecte estetice punctuale.
Mult mai interesante și într-un fel, revelatoare sunt răspunsurile din secțiunea biografică. De pildă, informația tranșantă: „George Ivașcu a fost singurul om căruia trebuie să îi fiu recunoscătoare pentru destinul meu literar, nu numai pentru că m-a redebutat, ci și pentru că, oferindu-mi ceea ce atunci se numea o rubrică, adică posibilitatea de a scrie săptămânal, m-a obligat să-mi gândesc condiția de scriitor, nu numai ca poet, ci și ca publicist și autor de scurte eseuri, ceea ce m-a transformat într-o prezență continuă în presa culturală și mi-a dat posibilitatea să comentez – deci să gândesc – lumea și societatea prin care treceam” (p. 34). Precizarea este mai importantă decât pare. Ea stă la baza personalității publice a Anei Blandiana. Din ea s-au născut și scriitoarea rezistentă (să nu-i spunem direct disidentă, iar explicația se găsește chiar în rândurile acestei cărți), și militanta civică de la începutul anilor 1990, și neobosita apărătoare a memoriei victimelor sistemului de represiune comunist. Exercițiul săptămânal de „gândire a lumii și a societății” prin care trecea a făcut până la urmă diferența dintre o poetă talentată și un om cu conștiința civică a Anei Blandiana.
Recitind istoria primelor zile de libertate de după prăbușirea regimului comunist, povestită de Ana Blandiana cititorul află lucruri demult uitate, dacă le va fi știut vreodată. De pildă, eu habar nu mai aveam că Grupul pentru Dialog Social a fost înființat de tenebrosul Silviu Brucan cu un scop clar definit de la bun început: să țină departe de politică elita intelectuală. Și, speculează astăzi Ana Blandiana, „cât de mare fusese grija de a se asigura neimplicarea o dovedește faptul că GDS-ul a fost primul ONG înscris în România. Din fericire, au trebuit să treacă doar câteva luni, să se nască Piața Universității și să vină minerii, pentru ca intelectualii – flatați de selectarea lor ca elită în primele clipe de libertate –, odată cu mineriada din iunie ’90, să treacă, cu tot cu excelenta lor revistă împotriva celor de la putere.” (p. 73)
Tot ca o noutate surprinzătoare am aflat că primul ministru al educației care a aprobat cu titlu facultativ introducerea în școli a unor ore despre represiunea comunistă a fost Daniel Funeriu, în anul… 2011. Spune Ana Blandiana că după anul 2016, aceste cursuri au fost scoase din programa școlară.
Chiar mai interesante decât notațiile cu caracter autobiografic sunt cele cuprinse în capitolul Lumea noastră. Sunt judecăți despre marile probleme ale contemporaneității, despre neo-marxismul care face ravagii în universitățile nord-americane sub chipul „corectitudinii politice”, noile sensuri dobândite de cuvântul „libertate”, inclusiv în zilele noastre, în vreme de Covid, problema migrațiilor și, poate mai grav decât orice, distrugerea cu seninătate a spiritualității și civilizației europene prin tăierea milenarelor noastre rădăcini creștine, degradarea mass-media în lumea contemporană, felul în care s-au modificat noțiunile de extremism și bine comun, felul în care a evoluat frica sub amenințarea „corectitudinii politice”. Gândirea Anei Blandiana este, de fiecare dată, de o limpezime de cristal, iar formulările au darul de a lumina și de a rămâne solid ancorate în memorie. Iată, de pildă o judecată plastică despre rolul pe care îl joacă mijloacele de informare în ziua de azi: „Între nerușinarea reprezentată de fake news și oportunitatea vânzării cuvântului celui care dă mai mult, mass-media a devenit cel mai vinovat pedagog al unei libertăți leneșe băltind între indiferență și derută”. (p. 224).
Aemenea celor mai multe dintre scrierile Anei Blandiana, Cartea cu delfini este, până la urmă, pe toate palierele ei, o carte despre libertate. Or, spune cetățeanul Ana Blandiana, „adevărata libertate este libertatea spiritului critic. Un om liber este un om care își permite și are curajul să gândească singur totul, să treacă prin capul lui și să judece cu mintea lui tot ce trăiește, tot ce îi înconjoară. Libertatea spiritului critic este implicit liberul arbitru.” (p. 214).
Așa cum spunea Ana Blandiana că a învățat să „gândească” lumea și societatea, așa și cititorii Cărții cu delfini trebuie să gândească fiecare frază a ei. Pentru că din fiecare frază asimilată va înțelege mai bine lumea în care trăim.
Serenela Ghițeanu, Cartea cu delfini. Convorbiri cu Ana Blandiana,
Editura Humanitas, București, 2021, 236 pag.