Una dintre piesele care ar putea servi de camerton pentru cititorul noului volum de versuri al Irinei Nechit ar fi acest poem programatic, un tablou cosmogonic, al (re-)naşterii poeziei din resurse naturale: „Vara fierbe în cotloane albite de spumă,/ se târăște împreună cu viperele/ galopează pe pajiști plesnind crupele cailor,/ urcă fulgerător pe tulpinile copacilor…” Sursele imaginarului şi ale expresivității sunt în nucleele tari şi pline de viață ale universului: „vara e acolo/ în coardele vocale ale bebelușului,/ în vârtejul roșu din mijlocul trandafirului,/ în abdomenul tărcat al viespii”, dar şi în locurile discrete, ezoterice, ale unui cosmos ordonat şi echilibrat chiar de frumusețea lui primordială: „vara e dincolo/ de ușa grea/ dincolo de zidul cu milioane de fisuri,/ vara sparge digurile, aduce peste noi viiturile/ aprinde ruguri pe deal”. Anotimpul, ca şi poezia însăşi, îşi testează existența prin fiecare element al său: „vara/ se freacă de picioarele greierilor,/ se zbate în gușa pelicanului, gâlgâie în gâtlejul privighetorii,/ se gudură pe lângă mine, îmi linge pulpele…” (Acolo dincolo).
O lume ce îşi justifică existența virtual-iluzorie prin impulsionarea unor (re)trăiri foarte acute, foarte concrete. Acest univers de sorginte blagiană, deopotrivă romantic-bucolic, dar și expresionist, cu imaginile duse la paroxism, e natura însăși, din care surprizele se ivesc din tufărișuri și de după pietre ca șopârlele, contopite pictural cu mediul.
Deși poezia sa este mai curând expresia unei stări a sufletului („n-am să spun nimănui/ cum arăți / suflete / al meu,/ să nu spui nici tu/ unde se află defileul/ e departe și-aproape,/ la o oră de mers cu microbuzul/ și la două ore de mers pe jos”) decât una a spiritului, imaginarul Irinei Nechit este unul implicit modern. Construcțiile prozaice, uneori impasibile produse tehnologice, alteori violent-antropice, fiind altoite (vezi chiar exemplul din paranteza de mai sus) pe ramurile tradiției romantice ori pur și simplu atârnate de aceste crengi ca artefactul pe un prepeleac. Unele broderii, împletite prea frumos din „poetisme” (și prea comune) ar putea să-l deruteze pe cititorul obișnuit cu discursul tehnologizat al modernității, dar e o aparență. Lumea Irinei Nechit e una în care palpită mereu îngrijorările alarmante ale poeziei existențiale. Acest volum elegiac are ca mobil Marea Trecere, despărțirea de părinți, ceea ce pune în abis viața lumii (nu doar a celor apropiați): „acum capul lui stă nemişcat sub masca albă / faţa încă nu s-a desfigurat / craniul zace întreg/ acolo pe pernă / carnea obrajilor umezită de formol / se păstrează intactă / buzele limba şi dinţii sunt la locul lor/ numai sufletul nu mai e în gura întredeschisă”. Mă prind cu gândul că poeta se complace uneori în acest univers al morții cotidiene.
Nu e, așadar, nici pe departe o lume idilică, paradisiacă, dimpotrivă, semne alarmante apar la tot pasul (de aici și schimbarea registrului romantic în unul expresionist). O problemă ecologică (o hidrocentrală provoacă inundarea unor localități şi evacuarea populației) produce imagini ale unui diluviu, suprapuse pe cele nostalgice, toate din registrul implacabil şi ireversibil al marii treceri: „Plecaseră cu toții să nu vadă/ cum se umple valea,/ grădini, garduri de piatră/ se scufundau încet,/ pluteau pe apă mere și prăsade,/ cuiburi de păsări, paie, crengi, petale/ de floarea-soarelui,/ prin uși deschise apa a intrat în case,/ au dispărut pereți, acoperișuri,/ șuvoaie au părtuns și în biserică,/ apa urcând spre sfinții desenați/ spălându-le picioarele/ spălând culorile veșmintelor și ochilor”. Povestea devine și foarte personală: „cupola nu se mai vedea din apă/ când mama s-a uitat în urmă/ și n-a văzut nimic,/ tot satul ei a dispărut de parcă nici n-a fost vreodată” și: „de n-ar fi fost atuncea construit / barajul de pe Nistru,/ de nu făceau hidrocentrala,/ ar fi rămas în satul ei,/ n-ar fi plecat printre străini,/ nu mă nășteam nici eu,/ dar m-am născut/ și stăm cu mama în grădină/ uitându-ne la un prăsad1 ce înflorește prima dată,/ îi spun că peste câțiva ani o să mâncăm prăsade,/ capul îi tremură, cuvinte nu mai are/ încetul cu încetul se scufundă,/ c-un fir de glas mă cheamă de sub apă: e-e-e-e-e-i” (Grădina scufundată). Această poveste despre nașterea nu din haos, ci din stihia apei, punctează un tablou suprarealist dinamic, mai curând cinematografic decât pictural, mișcarea aducând un spor de dramatism.
Apele aduc și alte imagini apocaliptice, potrivite perfect în universul dramatismului expresionist al Irinei Nechit: „după prima cădere nu mi-am zdrobit capul/ după a doua nu mi-am sucit gâtul/ împușcăturile din ureche s-au îndepărtat de mine/ auzindu-se undeva în vale,// de sus vin puhoaie spălând pământul / un râu noroios curge spre sat/ se prăvălește în râpă,/ lunec pe iarbă ca pe un săniuș verde-verde/ nu simt lovitura la prăbușire / sub mine e numai apă/ viața mea atârnă de un fir auriu/ cineva trage cu putere de firul acela/ până mă scoate la mal”.
Apele învăluie de peste tot acest univers real-imaginar, aproape mitic, cu intermitente trimiteri la stihiile primordiale. Poemul intitulat scurt-abrutizant Prut, este o narațiune despre tata, dar cu un adaos liric dublu, o poveste despre marea trecere suprapunându-se pe o istorie a unui neam rupt în două: „tata nu se aruncă în râu/ are tot timpul din lume/ se mai coace un pic la soare/ apoi se culcă pe apă ca în aşternut/ îşi întinde braţele plutind la vale/ cu mult aer în coşul pieptului,/ închide ochii,/ dacă aş şti la ce se gândeşte, / poate la metrii de apă rece de dedesubt/ poate la ţara de pe celălalt mal/ (…)/ tata inspiră din nou,/ plutind aşa cuminte seamănă cu o cruce/ se gândeşte că are în pod nişte scânduri,/ dar nici prin cap nu-i trece că noi/ îl vom duce departe şi-i vom lua sicriu din magazine/ şi Prutul nu va trece pe lângă mormântul lui, / la următoarea cotitură îl văd pescarii/ un mort! strigă sărind în apă,/ dar el ridică un braţ / e viu!” Poeme de genul acesta sunt contrapunctate cu imagini onirice, bucolice, ale unui paradis de dincolo, întru liniștirea noastră după plecarea celor dragi: „credeam că n-o să te mai văd, tată,/ dar uite că munții s-au despicat/ și câmpul rotund mi se arată/ presărat cu brândușe care nu se ofilesc,/ și tu cu oile și mieii/ ești acolo,/ așezat la adăpost/ să nu te bată vântul”.
Pe contrasens, poemul despre mamă, cu tot dramatismul său implicit, abia sesizat, e ludic şi prozaic, amintind mai curând poveştile de la țară din La Lilieci-i lui Sorescu, mai mult chiar: e povestea despre un banal joc de cărți, în versiunea „să țină de urât”, nu de câştig. „Asul de coz2/ craiul de coz/ dama și valetul de coz/ sunt în palmele ei/ Nu mă cruță joacă cinstit/ își mișcă brațul încet-încet ca în vis// Aproape că-mi vine să capitulez/ am numai cărți proaste, nici un atu/ Joacă joacă, îmi zice mama cu vocea ei de demult,/ joacă până la capăt// Inima ei arată pe ecran/ ca un iepure speriat/ un iepure i se zbate în coșul pieptului // Mai jucăm o dată? mă întreabă cu ochi rugători/ Mai jucăm!/ Și mama câștigă din nou” (Evantaiul cărților de joc)
Dar mama apare și din hăul unor imagini panteiste, simple, ca țărâna, ca iarba: „Cine mai respiră totuși / în camera cu un geam spre asfințit?/ A, da, trifoiul.// (…)//În fiecare an trifoiul se usucă,/ pare un smoc veșted de buruieni,/ trec zile și săptămâni/ până găsesc pământ proaspăt,/ îl mut în alt ghiveci/ și firele răsar mai verzi ca altădată.// Norul de frunze fragede se mișcă ușor./ Ești aici, mamă?/ Așa respiră trifoiul?/ Dacă ți-aș schimba pământul,/ ai răsări din nou?” (Ești aici?).
Universul acesta, ziceam, e unul – surprinzător pentru o poetă născută într-o zonă de câmpie – dominant acvatic. Cartea se deschidea cu Cercul de apă, o scenă de vacanță, de plajă, o nostalgică scenă de „la scăldat”, dar prin diluviile ulterioare, cartea plutește ca o corabie de hârtie din memoriile copilăriei. Imaginația și visul vin, ca o continuitate a uterului matern, tot din această stihie: „dacă m-ar lua/ dacă m-ar lua valul,/ (…)/ și niște păstori de capre/ m-ar îngropa într-un loc însorit” (Valul). Iar la o extremă „domestică” (sau camerală) e acvariul, universul acvatic developându-se tare asemănător cu cel „aerian”, doar unele detalii făcându-l mai „poetic”: „Avem în față o lume acvatică / toropită de somn,/ doi pești cu boturi bombate / aflați în colțurile opuse ale acvariului / își iau viteză și pornesc unul spre altul / ca doi berbeci,/ se izbesc unul de altul / bot de bot / frunte de frunte, / apoi încă o dată / și încă o dată / în cea mai deplină liniște” (Acvariu).
Misticismul și mitologia apelor sunt aliate ale visului, viziunile onirice asistând în permanență discursul. Sau re-construindu-l integral, ca în acest exercițiu minimalist-prozaic al unui vis. Un vis pragmatic, dezlocuind „realitatea poetică” (implicit, una a penuriei, inevitabile): „vom lua o ipotecă și ne vom simți altfel/ vom conduce nunți.” Visul e dezvoltat până în detaliile angajamentelor sociale: „vom fi angajați și în câmpul muncii/ la universitate sau la vreun liceu/ vom preda scriere creativă…”, dar și detaliile noilor realități domestice: „ne vom plăti încetul cu încetul ipoteca/ apoi ne vom muta,/ lucrurile vechi le vom lăsa așa cum stau și acum/ în colțuri umbroase,/ nu le vom clinti/ nu ne vom apropia de ele”. Toate se vor cumula într-un final triumfător, cu lozinci polisemantice și cu concesii, firești, pentru întregirea minimalismului funciar: „vineri, sâmbătă și duminică/ vom striga la microfon:/ casă de piatră/ casă de piatră/ casă de piatră!/ luni, marți și miercuri vom preda scriere creativă/ joi vom muta dulapul/ ne vom gândi să spargem un perete/ dar în aceeași clipă/ vom renunța”.
Într-o ancestrală comuniune cu natura (și joncțiune firească dintre lumea de acum și cea de apoi, dintre lumea de aici și cea de dincolo), panteismul acestor elegii nu mai e un eres, ci e firea organică a lucrurilor, formă a existenței, împletită cu inexistența: „ un cuib de rândunele / văd acolo sus,/ un cuib de rândunele/ în locul unde-a fost oglinda// (…) // În adâncul ei au rămas/ pereții cu broderie/ soarele dimineții și umbrele serii/ fețele tinere ale mamei și tatei// Acum zboară/ două rândunele prin cameră,/ se vor întoarce/ în fiecare primăvară/ la cuibul lor,/ se vor scufunda în apele/ oglinzii dispărute/ aproape/ tot mai aproape/ de fața mea de copil”.
Poeta e printre cele mai cunoscute voci lirice din Basarabia (fiind și un bine cunoscut dramaturg), încadrată programatic şi stilistic în generația nouăzecistă, debutând însă odată cu majoritatea optzeciștilor din Moldova de Est (o fi unul dintre motivele pentru care nu apare în antologia nouăzeciștilor alcătuită de Răzvan Țupa și Adrian Ciubotaru). E una dintre fericitele personaje ale unei „alte poezii”, inclusă de Eugen Lungu în volumul de la 1995, Portret de grup, care consacra o poezie modernă a basarabenilor, una perfect încadrată în poezia românească postdecembristă.
Irina Nechit, Masa de sărbătoare, Cartea Românească, 2021, 96 p.
___________________
1 Păr (pom).
2 Atu.