Vasile Popovici este un personaj parcă un pic prea paradoxal pentru lumea literară. În lumea literară, personalitățile nu au multe linii de forță magnetică, în schimb, ele sunt destul de clare. În general, nu există configurații sincretice, mixturi, amestecuri forțate sau melting pots. Atunci însă când sunt întâlnite, excepțiile de la regulă asigură tot farmecul originalității.
Cel pe care prietenii și nu numai, dar și un oraș întreg, îl numesc Bazil este o combinație insolită, însă nu mai puțin fastă, între un cetățean activ (al cărui glas este ascultat în Cetate…, să nu uităm că e unul dintre coautorii Proclamației de la Timișoara și partizan înfocat al Punctului 8, opiniile sale fiind, și astăzi, foarte prețioase!), un profesor universitar adulat, un diplomat reputat (la Marsilia, Paris, Rabat și Lisabona, în ultimele două capitale, ca ambasador al României), un strălucit eseist (cartea sa despre Arthur Rimbaud a devenit un must al bibliografiei rimbaldiene) și, nu în cele din urmă, un critic literar redutabil. Toate aceste fețe ale costumului spiritual cu care se poartă în lume ascund în spatele lor un om seducător de cald, deschis, rânduit, cuviincios, echilibrat, tolerant, calm, adică exact cum îi stă bine unui rafinat umanist.
Când și când, omul de cultură se așază la biroul său de lucru și ne încântă cu rândurile sale sagace despre Marin Preda, despre „eu, personajul”, despre aventura fabuloasă în viața și poezia lumii a lui Rimbaud sau cu versurile delicate din volumul Sete de albastru. Dar la qualité maîtresse a lui Vasile Popovici rămâne eseul, analiza, interpretarea de adâncime și de mare amplitudine. Există în specia aceasta a eseului autori care nu depășesc în profunzime un prim nivel de interpretare, rămân acolo, la le degré zéro de l`écriture; prin urmare, produsul lor e sec, banal, uscat, fără gust. Vasile Popovici se află exact la antipod. Urmare a unei erudiții serioase, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a unei abilități de metteur en scène al incursiunii logice și, nu mai puțin, a unui spirit de analiză grav și temeinic, dornic de continuă descoperire a tărâmurilor subtextuale, el transformă eseurile în adevărate opere de artă. Nu degeaba Paul Cornea a ajuns să constate că avem în față „Un eseist briant, combinând cu dexteritate instrumentaţia teoretică şi graţia scriiturii.”, iar Marian Papahagi să evidențieze câteva calități inconturnabile ale operei eseistice: „Frumuseţea eseurilor /lui Vasile Popovici n.n./ constă tocmai în credibilitatea şi originalitatea ipotezei teoretice şi în eleganţa argumentării ei.”
Aș insista pe două trăsături pe care cei doi corifei ai istorei și criticii literare le-au scos la lumină, parcurgând eseurile lui Vasile Popovici: grația și eleganța.
Tocmai aceste însușiri le-am descoperit și noi în cea mai recentă carte a lui Vasile Popovici, intitulată – altfel cum? – Punctul sensibil, scoasă la Editura CARTIER. Subintitulat De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, volumul conține o succesiune de eseuri despre autori dintre cei mai diverși, de pe firmamentul literaturii române: de la Maiorescu, Eminescu, Mateiu I. Caragiale, Mihail Sebastian, Marin Preda, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Lucian Raicu sau Sonia Larian, până la Nicolae Manolescu, Edgar Papu, Nicolae Breban, Sorin Titel, Ileana Mălăncioiu, Livius Ciocârlie, Marian Papahagi, Adriana Babeți, Daniel Vighi, Mircea Mihăieș sau Mircea Cărtărescu.
Întregul excurs critic (ce poate fi citit, totodată, și ca „exercițiu de admirație”!) este, de fapt, o călătorie inițiatică ce parcurge versanții necunoscuți ai operei acestor scriitorii ce-i par lui Vasile Popovici reprezentativi pentru intențiile sale euristice. (NOTĂ: euristica /din gr. εὑρίσκω, literal, „descoperi”/ este o parte a metodei științifice ce se ocupă cu favorizarea căutării de noi dezvoltări teoretice, prin abordarea rezolvării problemelor ce nu urmează un drum clar, dar care se bazează pe intuiție și starea temporară a circumstanțelor capabile să genereze noi cunoștințe. Euristica unei teorii ar trebui să indice căile și posibilitățile ce trebuie explorate, în încercarea de a o face progresivă, adică de a fi capabilă să prezică fapte noi, necunoscute la momentul elaborării ei). Am recurs la acest termen, pentru că autorul erudit cunoaște bine conotațiile lui filosofice, dar, mai ales, fiindcă mi se pare că e calea cea mai potrivită prin care Vasile Popovici ajunge să diversifice teritoriile de analiză, atingând acea limită progresivă, revelată însă numai unei priviri prospective, deopotrivă inteligente și fantaste, ca a lui.
Descoperirile sale sunt pasionante, chiar spectaculoase. Să luăm, de pildă, mitul oglinzii la Eminescu, căruia autorul îi descoperă noi și uimitoare valențe. Întâlnim acolo pagini de o rară frumusețe și un autentic deliciu intelectual, prin interpretările extrem de fine și sensibile, ce exprimă o cunoaștere profund profesionalistă a spațiului submersibil al poeziei eminesciene, având, totodată, grijă să ocolească platitudinile de frontispiciu – ba, unele chiar de ospiciu! – sau locurile comune, lozincarde, din care s-a hrănit o întreagă istoriografie bezmetic-encomiastă.
Sau revelația pe care o are în fața lui Titu Maiorescu, a cărui operă critică – foarte ciudat, asistăm la un fenomen de istorie literară à rebours – nu urmează marii literaturii, ci o pregătește. Cum poate fi un critic precursor al marii literaturi clasice, iar nu un „sintetizator”, numai istoria noastră poate fi capabilă de astfel de paradoxuri. „Titu Maiorescu a introdus exercițiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe” – constată autorul Punctului sensibil. Apoi, adaugă curajos: „Vorbind despre Direcția nouă într-o perioadă în care ea nu exista cu adevărat (1872), Titu Maiorescu se înscrie strălucit, la rândul lui, între promotorii formei fără fond în cultura română, al cărei critic acerb, între mulți alții, fusese el însuși, în 1868!”. Totodată, însă, opera lui poate fi tratată și ca magistrala intuiție a unui vizionar. Un vizionar activ și energic, fiindcă Eminescu, Creangă, Slavici sau Caragiale nu vor fi căpătat strălucirea și aura marilor clasici ai literaturii noastre, dacă Maiorescu nu ar fi fost catalizatorul apariției unui nou model de literatură la noi (mai ales, prin Junimea și Convorbiri literare).
Ori Portugalia din vis, cum îi zice el situației în care a fost pus, atunci când a trebuit să prezinte romanul lui Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea Veche, studenților Facultății de Litere din Lisabona. „Ce să le spui despre aceste patru personaje – Pantazi, Pașadia, Pirgu și povestitorul – eroii unei povești de nepovestit? – se întreabă Vasile Popovici. Dar, mai întâi de toate, cum să traduci titlul însuși al romanului, care, o dată în plus, ți se pare cheia miraculoasă pentru misterele acestei somptuoase fantezii?” În română, crai înseamnă deopotrivă „rege” și „depravat”. Iar această uniune a contrariilor (lasă că limba noastră – și nu numai ea! – are o irepresibilă pasiune spre oximoron!), această comprimare a sublimului cu abjecția, din care decurge întregul univers matein, sintetizează din capul locului secretul funciar al romanului, cheia lui stilistică în care funcționează.
Sigur, ar mai fi fost de relatat povestea scrisorilor lui Mihai Sebastian către Nadia, o iubire foarte tânără din anul 1940 (adolescenta avea 17 ani), care au fost recuperate prin eforturile chiar ale lui Vasile Popovici și apoi publicate în România literară (nr. 51-52 din 2004). Ele dezvăluie un Sebastian pătimaș, dar și ușor livresc („Aseară, într-un roman de Balzac (…), am găsit o frază pentru tine. Iat-o: Sache surtout moins s`il t`aime que si tu l`aimes; rien n`est plus trompeur que le mirage produit en notre coeur par la curiosité, par le désir, par la croyance au bonheur”). Sau destinul critic nemeritat de discret al romanelor lui Sorin Titel (o copioasă porție de interes este oferită cu generozitate „facțiunii bănățene”: Sorin Titel, Livius Ciocârlie, Adriana Babeți, Daniel Vighi, Mircea Mihăieș). Sau analiza tulburătoare a romanelor lui Mircea Cărtărescu, într-o percepție de o acuitate stihinică, devastatoare și transfiguratoare totodată.
Și Vasile Popovici încheie – și capitolul despre Cărtărescu, și cartea lui – cu spuse de o grație și de o eleganță absolut cuceritoare: „Închidem marile lui cărți cu un sentiment de fericire și eliberare: miracolul transformării totale a fost și rămâne posibil, aici și acum și pentru totdeauna”.
Punctul sensibil este un compendiu exemplar despre căldură și emotivitate, nu are răceală critică, nu are intenția ierarhizării, nu acordă indulgențe și nu dă verdicte. Este cartea unui spirit analitic blând, însă extrem de sigur și de pătrunzător, e capriciul unui eseist aproape vulnerabil de subiectiv.
Bun de pus la o rană de catifea sau pe acordurile unui menuet.
Vasile Popovici, Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, CARTIER, 2021