De două ori Ridley Scott

Efect al pandemiei, majoritatea covârșitoare a premierelor anului 2020 au fost amânate pentru 2021. Drept posibilă urmare a acestui fapt, legendarul Ridley Scott a ieșit pe marile ecrane în anul precedent cu două filme: Ultimul duel / The Last Duel și Casa Gucci / House of Gucci, care au rulat și în România aproape simultan cu lansarea lor în SUA. Nu e nicio exagerare în a spune despre regizorul britanic, afirmat în Statele Unite, că este o legendă, termen preferabil în acest context celui de veteran. După ce și-a făcut mâna în clipul publicitar, Ridley Scott debutează în lungmetrajul de ficțiune cu o capodoperă: Dueliștii (1977), „ecranizare a unei nuvele de Joseph Conrad, din care debutantul Scott extrage nu un film romantic de capă și spadă, ci epopeea unei idei fixe, a violenței care se hrănește din ea însăși”¹, în egală măsură și un recital actoricesc suținut de Harvey Keitel și Keith Carradine. Pictural, de o calofilie în nicio fotogramă gratuită, Dueliștii stabilește una dintre coordonatele esențiale ale filmografiei cineastului: preocuparea pentru spectacolul vizual, mai mult sau mai puțin dinamic, mai mult sau mai puțin de substanță. Cu următoarele două filme, Ridley Scott schimbă registrul și se aventurează pe terenul SF-ului: Alien (1979) și Blade Runner (1982) denotă o versatilitate creativă de invidiat, regizorul reușind să ofere succesiv două repere ale genului. Se scurge aproape un deceniu până la un alt moment de vârf al filmografiei sale: Thelma și Louise (1991), povestea a două femei care încearcă să evite fundătura spre care se îndreaptă ineluctabil, un road movie care dobândește pe parcurs valențele unei tragedii antice. Restul filmografiei lui Ridley Scott este inerțială, s-a construit cumva de la sine, de la superproducții precum 1492: Conquest of Paradise (1992) sau Gladiator (2000), la filme de familie dintre cele mai cuminți, spre a nu spune banale, de pildă A Good Year (2006), ba chiar evidente eșecuri, Hannibal (2001) fiind, probabil, cel mai „răsunător”. Comercialul domină opera cineastului, până la aceste recente Ultimul duel și Casa Gucci, asupra cărora ne vom opri în rândurile care urmează.

Chiar dacă povestea este, prima, din Evul Mediu – Franța sfârșitului de secol XIV, iar secunda de la finele secolului douăzeci – cele două filme au un numitor comun: sunt inspirate din întâmplări reale. Mai mult: ambele sunt povești „de familie”. Asemănările se cam opresc, din fericire, aici: și stilistic și ca miză cele două filme sunt diferite, departe de posibilul manierism al unor pelicule turnate atât de aproape una de alta. De o construcție barocă, lucrat în tonuri întunecate, dar nu sumbre, Ultimul duel este un film despre onoare. La o primă vedere, onoarea unui cavaler. În fapt, este vorba despre demnitatea femeii, al cărei statut, dincolo de intrigile de alcov, se cam limita și în înalta societate la a asigura urmași familiei și la o prezență pe cât posibil decorativă. Între cavalerul Jean de Carrouges (Matt Damon) și prietenul său nobilul Le Gris (Adam Driver) izbucnește un conflict atunci când soția cavalerului, Marguerite (Jodie Comer) îl acuză pe Le Gris de viol. Deși regula nescrisă a epocii era de a trece sub tăcere astfel de fapte, Marguerite face publică întâmplarea, plângerea ajungând până la regele Franței, ceea ce, potrivit cutumelor vremii, nu putea să aibă decât un singur parcurs: un duel, confruntare pe viață și pe moarte între soțul ultragiat și agresor. Dacă soțul ieșea învingător, însemna că femeia a avut dreptate, iar dacă acesta era învins, însemna că femeia a mințit și era la rândul ei ucisă. Dezbaterea, putem să o numim astfel, propusă de regizor și de către cei trei scenariști – Nicole Holofcener, Ben Affleck și Matt Damon – nu are nimic tezist, nu este „militantă”, dimpotrivă: nu acuză și nu justifică, relatează, dând amploare și semnificații generale unui caz particular. Construcția amintește de Rashomon al lui Kurosawa – prezentarea poveștii din perspectiva actanților principali –, dar nu spre a conduce spre adevărul poveștii, sau spre imposibilitatea unui adevăr „obiectiv”, ci pentru a oferi o imagine, un tablou cât mai cuprinzător al mentalității epocii, dramatismul și miza conflictului sporind prin această contextualizare mai mult decât relevantă. Ultimul duel depășește conjunctura – atât cea medievală, cât și cea contemporană –, astfel încât nu doar feministele vor aprecia filmul lui Ridley Scott.

Nu e sigur că feministele vor fi încântate de portretul făcut, de același Ridley Scott, Patriziei Reggiani în Casa Gucci. Mult mai aproape de zilele noastre, cu un deznodământ cunoscut, Casa Gucci este mai degrabă un film de moravuri decât o reconstituire a unor biografii din high life. Pornind de la o carte de Sara Gay Forden, scenariștii Becky Johnston și Roberto Bentivegna elaborează un scenariu de factură clasică – început, cuprins, încheiere –, bine articulat narativ, folosind realitatea faptică doar ca pretext pentru o poveste despre bani, tradiție, lăcomie, crimă, dragoste și moarte. Scenariul este transpus pe marele ecran la fel de „cuminte”: fără artificii, fără stridențe, fără glamour-ul la care s-ar fi putut preta. Dar, în spatele acestei false banalități, se întrevede o dramă cu nuanțe shakespeareiene.

Suntem în 1978. Frații Rodolfo (Jeremy Irons) și Aldo Gucci (Al Pacino) conduc – unul de la Milano, celălalt de la New York – imperiul Gucci: genți, accesorii și alte produse din piele, toate produse de lux. Tânărul Maurizio (Adam Driver), fiul lui Rodolfo, este fermecat de Patrizia Reggiani (Lady Gaga), fiica unui modest transportator rutier, cu care se căsătorește în ciuda faptului că tatăl său îl dezmoștenește. Reintrat, cu sprijinul unchiului Aldo, în grațiile familiei, lui Maurizio i se încredințează un post important în firmă. Ambiția și lăcomia fără sațiu a Patriziei, lipsa ei de scrupule îl transformă într-o marionetă care acceptă să-și elimine unchiul și vărul primar din afacere. Realizând manipularea la care este supus, Maurizio divorțează. Scoasă din joc, Patricia angajează doi asasini profesioniști pentru a-l lichida pe fostul soț, Maurizio Gucci fiind asasinat în 1995. Doi ani mai târziu, ex-doamna Gucci este arestată și condamnată la 29 de ani de închisoare, fiind eliberată după 18 ani pentru bună purtare. Realitatea a fost, de bunăseamă, ceva mai nuanțată, chiar dacă nu mai complexă. Dar, cum am spus, pentru Ridley Scott „cazul Gucci” este doar un pretext pentru o dramă de moravuri. Patrizia, în cupiditatea ei maladivă, echivalentă cu beția puterii pe care o conferă banii, poate fi văzută și ca o Lady Macbeth a zilelor noastre, „altoită”, grație talentului înnăscut de intrigantă, pe Iago; Aldo Gucci, victimă a Patriciei și a propriului nepot, poate fi și un rege Lear trădat de familie, mai păgubos decât „originalul” ș.a.m.d. Fără a fi lipsite de nuanțe, personajele sunt, totuși, prototipice. Este ceea ce și-a propus, cel puțin rezultatul de pe marele ecran asta lasă de înțeles, și cineastul: o construcție solidă, de largă respirație, exemplară. Reușita este doar parțială. Poate că evenimentele sunt, totuși, prea apropiate, parte a protagoniștilor dramei sunt încă în viață, pentru a avea detașarea necesară. Important este că filmul dă de gândit, că nu „forțează mâna” spectatorului, deși exprimă un punct de vedere destul de clar, dar care lasă loc și altor interpretări. Distribuția este unul dintre atuurile ambelor filme, o mențiune specială meritând Lady Gaga, impecabilă în rolul Patriziei.

Atât Ultimul duel cât și Casa Gucci sunt filmele unui cineast aflat la crepuscul, dar este vorba despre amurgul unui maestru care nu mai caută să spargă barierele celei de-a șaptea arte, ci preferă să-și construiască filmele „domol”, trecând peste aluviuni și excese.