Cunoscut pentru opoziția sa fermă față de regimul comunist, definindu-se singur drept „un anticomunist prin naționalitate”, scriitorul polonez Józef Mackiewicz (1902 – 1985) a călătorit, străbătând lumea în lung și-n lat, încă din primii ani de viață. Căci, născut la Sankt Petersburg, el va ajunge de timpuriu la Vilnius, apoi în Polonia, patria părinților săi, însă va fi silit să o părăsească în 1945, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și să se refugieze în Italia și Anglia, pentru ca apoi să se stabilească definitiv în Germania. Convins că rezistența față de un singur agresor, cel nazist, nu va face altceva decât să întărească pozițiile celui de-al doilea, Rusia, Mackiewicz își atrage rapid antipatia multora dintre contemporanii săi, iar acest lucru va influența și modul în care îi va fi receptată opera literară, aceasta rămânând cvasi-necunoscută până după căderea Zidului Berlinului.
Interesant este, însă, și că Mackiewicz a fost, deopotrivă, un martor nemijlocit – și un observator atent – al evenimentelor istorice care au marcat tumultuoșii ani ‘40 ai secolului trecut, el fiind de față în momentul în care au avut loc primele cercetări la locul masacrului de la Katyń și scriind unul dintre primele rapoarte cu privire la acest atât de dureros moment al trecutului polonez. Și, deși aplecarea sa spre narațiunea de factură realist-simbolică diferă fundamental de estetismul parabolico-erotic al unui Vladimir Nabokov, de pildă, cititorul va remarca aceeași atitudine din partea celor doi scriitori față de efectele totalitarismului, dar și față de cauzele acestuia. Și, în egală măsură, o nostalgie specifică doar marilor reprezentanți ai exilului literar, care au lăsat un semn de neșters asupra culturii umanității, mai ales în ultimul secol. Interzis în Polonia și cunoscut doar în cercurile diasporei, prea puțin citit în Europa, chiar și după apariția principalelor sale creații, Jozef Mackiewicz rămâne, oricum l-am privi sau l-am (re)citi, un mare scriitor – dar și o mare conștiință a Europei de Est a epocii contemporane. Deși foarte apreciat de Czesław Miłosz, prea puține din creațiile lui Mackiewicz au fost traduse, abia în ultimii ani remarcându-se o creștere a interesului publicului cititor polonez față de opera sa și, implicit, o (fie și timidă) promovare a scriitorului în străinătate.
De altfel, Czesław Miłosz a fost și cel dintâi care a scris despre romanul Drumul spre nicăieri, poate cel mai important al lui Mackiewicz, făcând acest lucru (în 1955, imediat după apariția cărții, în prestigioasa revistă a emigrației, Kultura, editată la Paris), după cum va mărturisi, nu dintr-o simplă solidaritate națională, ci dintr-o profundă convingere cu privire la valoarea acestei cărți, un text care cucerește pe dată prin elementele unui realism simbolic și care va putea fi citit cu plăcere și peste o jumătate de veac. Tradus și în limba română (în excelenta versiune semnată de profesorul Constantin Geambașu, a cărui activitate de remarcabil traducător e cunoscută de ani de zile publicului cititor de la noi și ale cărui merite au fost recunoscute și premiate de statul polonez), romanul Drumul spre nicăieri reprezintă o adevărată revelație pentru cititorul român. Nu doar pentru acidul ton de condamnare a comunismului pe care îl adoptă scriitorul polonez, ci mai cu seamă pentru măiestria artistică de care se folosește pentru a rosti chiar și cele mai dure – ori neplăcute – adevăruri ale lumii în care trăia, ale lumii în care trăim. În plus, Mackiewicz știe perfect cum să abordeze și să descrie extraordinare acte de curaj, dar și emoționante momente de îndoială (ori chiar eșec) prin care trec personajele sale. Plasându-și acțiunile pe fondul marii teme a călătoriei (desigur, o inițiere, de fiecare dată, câtă vreme se știe că cel care pornește la drum nu va fi niciodată același cu cel care va ajunge la capătul său!…), Mackiewicz nu vrea să țină docte prelegeri și cu atât mai puțin să convingă pe cineva, la modul discursiv, de justețea punctului său de vedere, ci alege să-și lase cititorii să mediteze, în fața unor pagini cu adevărat extraordinare, chiar și asupra acelor aspecte pe care, nu o dată, pare mai ușor să le evităm decât să le evaluăm consecințele până la capăt. Considerat de Jan Bielatowicz „cel mai frumos roman polonez scris după Război” sau „roman politic la suprafață și roman filosofic în profunzime” de către deja citatul Czesław Miłosz, Drumul spre nicăieri este o carte lucidă și amară, inspirată din numeroase fapte reale, o meditație asupra modului în care Marea Istorie influențează viețile oamenilor obișnuiți, amenințând, uneori, chiar să-i anihileze.
Subiectul are în centru un cuplu, Pawel și Marta, care se zbat să supraviețuiască la Vilnius, în perioada extrem de dificilă a ocupației sovietice, acțiunea începând în anul 1940. Fost jurnalist, Pawel e silit de noile împrejurări să accepte slujbe umile și să muncească cu ziua pentru a-și câștiga existența, într-o lume în care piața neagră pare a deveni singura șansă de a intra în posesia unor bunuri de strictă necesitate. În aceste condiții, Marta îi acceptă și infidelitățile, înțelegând că, pe de o parte, tânăra și frumoasa Weronika e o tentație în fața căreia Pawel nu poate rezista, dar și că, dincolo de orice infidelitate, căsnicia lor se bazează pe o veche și profundă înțelegere și că relația pe care o au poate depăși chiar și aceste neașteptate (și dureroase) provocări. Căci, într-un univers în care domnește spaima de deportare sau, în cel mai bun caz, de a fi întemnițat pe neașteptate, în care denunțul a devenit norma, nu excepția, în care tortura e la ordinea zilei și în care fiecare pare gata să facă orice pentru a câștiga fie și lucruri banale (iar alteori, e drept, demnități efemere, ca în cazul lui Bojek, ajuns, prin delațiune și cameleonism, funcționar local), unicele certitudini sunt adevăratele sentimente care, uneori, îi mai unesc pe oameni. Așa cum se întâmplă în cazul Martei și al lui Pawel.
Autorul reușește, însă, să creeze o galerie impresionantă de personaje, conturând, practic, o imagine grăitoare a unei întregi societăți și a unei întregi epoci. O societate alcătuită din oameni siliți să facă mai mari sau mai mici compromisuri pentru a se salva ori pentru a nu-și pune în pericol familiile. De pildă, Konrad, fost avocat, renunță la vechea sa profesie și devine profesor de fizică, fiind convins că, astfel, va fi mai la adăpost, câtă vreme fizica îi pare cea mai puțin politică dintre toate disciplinele care se studiază la școală… Numai că întotdeauna există teama că cineva ar putea spune cuiva exact ceea ce nu trebuie și, într-un fel, Mackiewicz pictează un tablou al unei lumi în care fascinația pentru genealogii și familii pare desprinsă din cele mai bune pagini ale lui Jane Austen, numai că finalitatea e diferită, iar deznodământul aflării unor secrete de familie se dovedește a fi, nu o dată, tragic, câtă vreme comuniștii nu practică ironia rafinatei lumi a saloanelor britanice, ci obsesia spre universul carceral. Dar nu lipsesc din acest roman – din acest univers uman – nici notele de umor, fie el și negru. Căci, scriind Drumul spre nicăieri, Mackiewicz nu a dorit să descrie o umanitate care să convingă la nivel ideologic ori moral, ci tocmai la cel uman, iar aici textul său rezistă cu adevărat. Nu o dată, prin detalii ori prin personaje episodice, precum informatorul despre care toată lumea știe cu ce se ocupă, însă vecinii nici nu-l urăsc și nici nu se tem de el, din simplul motiv că își dau seama cât e de nepriceput la ceea ce face! Iar pentru cititorul zilelor noastre e uluitor acest tablou, lipsit de tușe realizate exclusiv în alb și negru, al unei lumi atât de complexe și care exclude din capul locului orice simplificări generalizatoare. Și, în egală măsură, al unei lumi extrem de diverse din punct de vedere cultural și etnic înainte de a fi deznaționalizată de ocupanții sovietici – care, după cum afirmă subtextual autorul, spre deosebire de vechii atacatori ruși, care doreau doar să cucerească o lume, doresc să o distrugă. Căci, mult înainte de epoca de aur a multiculturalismului, Mackiewicz descrie un Vilnius în care polonezii trăiau alături de lituanieni și bieloruși, iar catolicii nu aveau dispute cu ortodocșii și cu evreii, un Vilnius în care influența tătară încă poate fi observată, dacă e să amintim aici doar minaretele care se întrevăd printre brazii înalți de la marginea orașului.
Finalul romanului ni-i arată pe Pawel și pe Marta pornind pe „drumul spre nicăieri” al exilului, asemenea atâtor și atâtor oameni siliți, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (și al războaielor care au urmat…) să-și părăsească orașul, țara ori familia și să o ia de la capăt în altă parte, încercând să-și păstreze speranța, dar purtând cu ei, pentru totdeauna, durerea amintirii faptelor care i-au determinat să facă această dificilă alegere a înstrăinării. Sau, ca să cităm cuvintele lui Mackiewicz însuși: „uneori ne vine un astfel de gând – dacă omul ar fi în stare să-și umple ochii cu verdeața frunzelor și a ierburilor, să și-i spele în culorile florilor, să adune razele soarelui de pe suprafața râului, iar mai târziu să strecoare această imagine sub pleoape, păstrând-o întru veșnicia care îl așteaptă sub pământ! Dar nu este în stare. Peisajul se duce ca ploaia. Trec norii pe cer, iar ochii acoperiți de albeața morții niciodată… auziți acest cuvânt: niciodată nu le vor mai vedea.”
*
În noiembrie 2010, Rusia a recunoscut oficial că masacrul de la Katyń a fost comis la ordinul direct al lui Stalin. Cu douăzeci de ani înainte, în 1990, Mihail Gorbaciov ceruse scuze public poporului polonez pentru inimaginabilele atrocități petrecute în primăvara anului 1940, însă ordinul de execuție nu a fost publicat, documentul fiind înmânat abia în 1992 președintelui Poloniei de către Boris Elțîn. Inițial, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea execuția în masă a ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, nu departe de orașul Smolensk, de către unități de elită ale poliției secrete sovietice. Ulterior, tragicului eveniment i-a fost asociată și uciderea a peste douăzeci de mii de prizonieri polonezi, printre care numeroși civili, din lagărele Starobielski și Ostașkov. Miza majoră a regimului stalinist a fost anihilarea rapidă (o veritabilă epurare pe criterii sociale) a intelectualității poloneze, fiind știut că reglementările militare din Polonia acelor ani cereau tuturor absolvenților de universitate să devină ofițeri în rezervă. După ce, în 1941, armata germană ocupase regiunea respectivă, naziștii descoperă, în anul 1943, una dintre gropile comune și fac public acest lucru, acuzând Rusia de oribilele crime. Evident, Stalin susține că ar fi vorba doar despre o acțiune de propagandă a nemților care ar dori să șteargă, astfel, urmele propriilor crime, însă imensul scandal internațional izbucnit determină ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și Guvernul polonez aflat în exil la Londra.
Convins, după cum el însuși a afirmat, că un scriitor nu e responsabil doar pentru ceea ce scrie, ci și pentru ceea ce ascunde, Józef Mackiewicz a ales să nu ascundă nimic, ci să spună mereu adevărul. Cu orice preț. Iar prețul, în cazul său, a fost mare, câtă vreme atitudinea lui declarat anticomunistă și implicată i-a adus ignorarea vreme de mai bine de patru decenii de către lumea culturală din Polonia natală, plus o serie de acuzații nefondate menite să-l discrediteze și a căror netemeinicie a fost demonstrată abia după ani de zile. Gata întotdeauna să rostească cu glas tare – și să scrie! – adevărurile incomode de care mulți dintre contemporanii săi se fereau, Mackiewicz, care se definea, chiar din punctul de vedere al naționalității, drept anticomunist, s-a numărat, așa cum spuneam, printre primii intelectuali polonezi ajunși la Katyń, în primăvara anului 1943. Urmând îndemnul conaționalilor săi refugiați în Europa, el nu numai că a luat parte la exhumările care au avut loc aproape de Smolensk, ci a încercat să clarifice multe dintre detaliile pe care chiar dările de seamă oficiale preferau să le ignore ori să le mușamalizeze.
Rezultatul a fost, pe lângă numeroasele sale luări de poziție publice cu privire la odioasele crime comise de regimul stalinist, o tulburătoare carte – prima de acest fel! – despre tragica anihilare a unei părți însemnate a intelectualității poloneze. Mărturie directă, reportaj la fața locului, amară meditație cu privire la ororile mai puțin cunoscute din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, textul acesta, intitulat Cazul Masacrului de la Katyń (apărut de curând în limba română, tot în superba traducere a lui Constantin Geambașu, la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca – un demers ce merită nu doar cunoscut, ci de-a dreptul aplaudat!), rămâne un document emblematic atât pentru dorința scriitorului de a afla tot și de a clarifica amănuntele neștiute ale acelei epoci, cât și pentru modul rușinos în care marile puteri și-au dat mâna, tacit, pentru ca vinovații să nu fie îndeajuns căutați, iar faptele să rămână, practic, nepedepsite. Și, încă și mai grav, în mare parte necunoscute! Căci, în ciuda numeroaselor comisii de anchetă care au fost înființate pe plan internațional și în ciuda mărturiilor explicite ale câtorva martori cheie, odioasele crime au fost, cumva, ignorate, trecute cu vederea, uitate în mod voit. De ce? Explicația e simplă, iar Józef Mackiewicz are și curajul de a o pune pe hârtie. Rusia era, în momentul descoperirii masacrului de la Katyń de către trupele naziste, aliata Angliei și Statelor Unite, iar soarta războiului, încă incertă. Prin urmare, și atunci, și în anii care au urmat încheierii războiului, adevărul cu privire la această exterminare în masă a fost unul dintre cele mai incomode nu doar pentru Europa, ci pentru întreaga lume. Iar soluția cea mai la îndemână a fost trecerea sub tăcere a faptelor petrecute… Sau, după cum se exprimă autorul însuși, „cartea adună un material extrem de bogat despre gradul și mijloacele prin care Marile Puteri Occidentale, adică aliații Uniunii Sovietice din război, au încercat să mușamalizeze adevărul, să nu-l scoată la lumină și să nu-i împovăreze pe sovietici cu această crimă. S-a ajuns la unul dintre cele mai mari paradoxuri din istorie, când popoarele unite victorioase, asumându-și atributul dreptății și al moralității umane, i-au invitat la Tribunalul de la Nürnberg pe reprezentanții Uniunii Sovietice, dar nu în calitate de acuzați, ci de acuzatori…”
Fără să accepte vreodată acest compromis, Mackiewicz s-a încăpățânat să repete, ani la rând, povestea victimelor de la Katyń, care nu cereau răzbunare, dar a căror memorie trebuie cinstită și a căror moarte trebuie rememorată tocmai pentru ca astfel de fapte să nu se mai repete. Așadar, scriitorul polonez va vorbi foarte adesea despre experiența sa de la locul masacrului, despre întrebările rămase fără răspuns, despre indiferența sau teama autorităților din diferite țări ale lumii ori despre teama pe care diverși responsabili oficiali au resimțit-o vreme de decenii atunci când a fost vorba despre Katyń și despre morții de acolo. Decizia aceasta îl va costa scump, căci va continua nu doar să fie ignorat în Polonia natală (scriitorul se afla în străinătate, fiind stabilit în Germania, după ani de peregrinări prin Europa), ci și dincolo de granițele acesteia. Paradoxul, doar aparent, este că în anul 1976, când revista Scriitorilor Polonezi din Străinătate publică un număr special dedicat operelor celor mai relevante ale autorilor polonezi, este omisă intenționat tocmai cartea care șocase și emoționase opinia publică din întreaga lume, Cazul Masacrului de la Katyń. Mackiewicz va trimite o scrisoare de protest acestei reviste, enumerând, pe scurt, elementele ce demonstrau celebritatea textului său, care se bucurase de o primire entuziastă și de numeroase cronici în marile publicații literare de peste hotare, mai cu seamă în Anglia. Evident, protestul autorului nu va schimba lucrurile, făcând ca Józef Mackiewicz să nu devină niciodată un profet în propria țară, chiar și în zilele noastre opera sa fiind considerată în cercurile literare poloneze dificilă, controversată, partizană sau lipsită de capacitatea de a se adresa generațiilor tinere.
Cuprinzând în paginile sale inclusiv fotografii răscolitoare realizate în 1943, la locul exhumărilor, dar și mărturii directe ale celor implicați în acțiunile de atunci, cartea lui Mackiewicz nu este, desigur, o lectură de delectare. Și cu atât mai puțin, una facilă. Căci autorul nu ezită să numească vinovații, să disece cu luciditate faptele, să își oblige parcă cititorul să privească fotografiile cu obiectele personale ale victimelor și să mediteze la marile trădări ale istoriei și, fără îndoială, și la mai micile trădări ale oamenilor care o scriu… Toate acestea cu unicul scop de a împiedica repetarea unor astfel de fapte, dar și pentru a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste evenimente tragice, care au marcat soarta unei întregi generații poloneze și au configurat o Europă care nu întotdeauna reușește să-și cunoască și să-și cinstească toți eroii.
Józef Mackiewicz, Drumul spre nicăieri.
Traducere și note de Constantin Geambașu, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărții de Știință, 2019
Józef Mackiewicz, Cazul Masacrului de la Katyn. Această carte a fost prima.
Traducere și note de Constantin Geambașu, Cluj-Napoca,
Editura Casa Cărții de Știință, 2020