Era soare și cald, era o dimineață de iunie splendidă, însă Nona Frăteanu știa că va fi o zi proastă. Pentru că fix din ziua aceea, noul director al Institutului pentru Promovarea Operelor Literare și Artistice introdusese accesul în instituție pe bază de cartelă, iar Nona, consilier la unul dintre departamente, deja întârziase.
Încercase să se trezească mai devreme, își pusese ceasul să sune, era totuși prima dată când erau verificați ostentativ dacă ajung la birou la timp, noul director era un tip tânăr, care – constatase de la prima întâlnire cu el – știe ce vrea și, mai ales, ce nu vrea… Ei, în mod particular, îi arătase de la bun-început o neascunsă antipatie: cineva o turnase, probabil, că nu vine la birou, iar când vine își vede de ale ei, indiferentă la sarcinile de serviciu. Departamentul editorial, pe care-l conducea în fapt (căci postul de redactor-șef era neocupat), era un fel de stat în stat, nimeni nu o mai verificase pe Nona de ani și ani. Directorul cel nou o anunțase, însă, că nu e deloc impresionat de performanțele ei editoriale și că va solicita un audit extern urgent. Colac peste pupăză, mai băgase acum și chestia cu prezența. Cartela de acces, o știe oricine, înregistrează automat orele de intrare și de ieșire, ceea ce transformă chiulul sistematic dintr-un sport de echipă (mai toți de la IPOLA lipseau masiv de la birou, cu zilele și chiar cu săptămânile) într-un risc pe cont propriu.
Era, firește, cumplit de indignată, chiar pentru o persoană care se indigna din orice: auzi, ce idee barbară, ce bătaie de joc la adresa valorilor intelectuale care onorează institutul până și cu absența lor. Într-un dialog purtat pe Facebook cu diverși amici, revoltați și ei de inițiativa noului director, comentase cu parapon: „Ar trebui să fim plătiți și când dormim, la cât suntem de valoroși!”. Nu primise numai semne de apreciere pentru această afirmație – mai curând imperativă decât constatatoare –, doar Facebook e plin, nu-i așa?, de invidioși și resentimentari, care nu înțeleg importanța intelectualilor într-o societate. Dar majoritatea celor din pagina ei era de acord că era o măsură primitivă și abuzivă. „Cum adică, să vii la birou în fiecare zi, ca un robot, și să stai fix opt ore?! Ce, suntem la șaibă?… Ei nu știu că noi putem produce în cinci minute idei cât alții într-o săptămână?!”
Spumega, în forul ei interior, numai când își amintea că în geantă o așteaptă acea blestemată de cartelă de acces, imprimată cu numele ei și cu un număr de cod. Nu putea însă cu nici un chip să se urnească.
*
Nu fusese de la început așa.
Primii ei ani în institut fuseseră marcați de precaritate, de obediență și de șocul de a fi fost amăgită – credea ea – de profesorul pe care-l lingușise din facultate și până la masterat. Nona absolvise Literele, în primii ani de după 1990, convinsă nu numai de înzestrarea ei pentru teoria literară, ci și de faptul că titularul disciplinei, criticul Matei Ursu, o prețuiește și o va opri la catedră. Când Ursu a scos la concurs un post de asistent fără ca măcar să o anunțe (eram la începuturile democrației, nu existau atâtea reguli privind transparența, ca azi), Nona a făcut o criză de indignare pe scările care duceau către secretariat, dar… nu se mai putea schimba nimic. Aflase prea târziu, trecuse termenul de înscriere la concurs. Postul de asistent a fost ocupat de altcineva: „cineva”, spunea Arghir Leolea (intrat, tot atunci, asistent la Literatură contemporană), „mai pregătit și mai talentat decât indignata noastră de serviciu”… Îi fusese coleg de grupă, o cunoștea bine, însă era un ticălos.
De voie, de nevoie, teoreticiana refuzată găsise, cu ajutorul unei rude îndepărtate și influente, un post la Institutul pentru Promovarea Operelor Literare și Artistice și, slavă Domnului, nu se mai întorsese în Orăștia natală. Nu s-ar fi întors acasă, cu coada între picioare, pentru nimic în lume. Muncise mult ca să ajungă în București: după ce eșuase de cinci ori consecutiv la admitere la Medicină, reușise, din a doua încercare, la Filologie (așa se numeau Literele înainte de ’89). Avea de gând să se răzbune pentru umilința mulților ani în care trăsese mâța de coadă, ca anonimă asistentă medicală, în obscurul ei oraș de provincie, tot sperând că poate data viitoare va intra la facultate și, după șase ani, se va întoarce în spital cu altă expresie pe chip, ca medic. Medic, adică, să ne-nțelegem, șefă a fostelor ei colege, dintre care nu puține o complexau fie cu frumusețea, fie cu mariajele lor reușite: ea nu avea nici una, nici alta. Cu orice preț, așadar, trebuia să reușească. Dacă tot s-a reinventat și și-a descoperit o nebănuită pasiune pentru literatură, oricât de marginal și de șters din punct de vedere social devenise domeniul, era musai să aibă succes aici. Fie și pe strapontină – mai întâi într-un post ceva mai pompos, pe durată determinată, apoi într-unul mai modest, dar pe durată nedeterminată –, a fi ceva la IPOLA, în București, era mai bine decât profesor de generală la Orăștie, ori, și mai rău, pe la Brad sau Călan…
Așa că în primii ei ani de institut a fost destul de slugarnică și de punctuală. Nu avea multe de făcut, căci, la drept vorbind, nu se pricepea la nimic. Însă venea la birou la ore decente și pleca după un interval rezonabil de timp, iar cât stătea în instituție răspundea amabil la solicitări, chiar dacă nu le dădea curs. Colegii observaseră repede că, deși nu înțelege nimic, ține mult la părerile ei și, poate și din respect față de ruda cea îndepărtată și influentă, nu o prea deranjau. Era înscrisă și la un doctorat, la o universitate din provincie, cu profesorul Nicolae Ciornei, cunoscut medievist și critic în vogă, și-și folosea orele în care nu făcea nimic la birou ca să citească pentru teză. Era, firește, indignată în forul ei interior că trebuie să se ascundă astfel, în loc să citească elegant, lipsită de griji, pe o bursă consistentă, într-o mare bibliotecă din Occident. Cu atât mai mult, cu cât teza la care lucra trata un subiect la care, de fapt, nu se pricepea, care nu o pasiona, iar profesorul îndrumător, mare vânător (nu numai de animale sălbatice), avea mereu ceva mai bun de făcut decât să o îndrume pe ea. Deși îi spusese că este hispanistă, de pildă, îi fixase o bibliografie străină numai în franceză și engleză, limbi pe care le stăpânea aproximativ.
Pe Ciornei îl alesese pentru faimă și pentru influența pe care încă o mai avea în universitatea de provincie de unde, după 1989, se transferase la București. În fond, își spunea Nona în orele în care își analiza șansele de reușită, a fi universitar de Bacău, să zicem, era mai bine decât profesor de gimnaziu la Lupeni. Timpurile se schimbaseră, apăreau universități în mai toate capitalele de județ, chiar și acolo unde nu exista nici măcar un liceu ca lumea sau o bibliotecă bună. În consecință, se topea văzând cu ochii reputația marilor centre universitare – București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara –, față de cele mici. Centre mai puțin prestigioase, în timpul comunismului, căpătau prin comparație cu pseudo-universitățile nou înființate o respectabilitate la care nici nu visaseră. Nona nu s-ar fi dat în lături, așadar, să predea la Universitatea din Bacău, dacă i-ar fi oferit, prin influența spirituală a profesorului Ciornei, vreun post. Dar nu s-a întâmplat așa: după o susținere ștearsă, în timpul căreia s-a convins că nimeni (în frunte cu coordonatorul) nu-i citise teza anostă pe care se chinuise considerabil să o scrie, nu a urmat nimic din partea necunoscuților moldavi pe care sperase să-i epateze cu citate din Carlos Bousoño, Dámaso Alonso și Ángel Valbuena Prat. I-au strâns călduros mâna, au consumat cu un apetit sănătos masa pe care le-a oferit-o la Casa Universitarilor și nu a mai auzit niciodată de ei.
Indignată de atâta ingratitudine, Nona s-a trezit, nici ea nu știa cum, că scrie un roman. Toți criticii mari, în fond, de la E. Lovinescu la Pierre de Boisdeffre și de la G. Călinescu la David Lodge, au scris, nu-i așa?, și romane, iar ea era convinsă că e un mare critic, deși încă nu publicase decât articolașe. Adevărul e că scria greu, cu o senzație de efort sisific. Pe parcursul lucrului la acest prim roman, a înțeles și ea, împotriva voinței ei, că nu are deloc talent literar. Ceea ce Arghir Leolea îi spusese, în bătaie de joc, încă de la prima ei lucrare de seminar, iată, se adeverea: era înzestrată cu o rară lipsă de talent la scris. Volumul de debut, intitulat Cămin de tranzit, se dorise un Bildungsroman, dar a ieșit o relatare banală și neintelectuală, în stil mizerabilist, a anilor de studenție petrecuți într-un cămin delabrat. A avut, firește, recenzii binevoitoare de la prieteni și de la relațiile abil întreținute, prin intermediul proiectelor de la institut. Cu o excepție: Leolea, firește. Imun la sentimentele de camaraderie de generație, a ras romanul, subliniind cu citate copioase „lipsa de talent literar a autoarei”, „incapacitatea ei de invenție” și „rara neîndemânare stilistică”. Indignată, Nona s-a apărat în revista „Informatorul cultural”, printr-un fel de eseu în care, fără a-l numi pe ticălos, a protestat împotriva criticilor care nu înțeleg „proza vie”, „ego-literatura” și „plătesc polițe de tip macho autoarelor rebele”. Și-a publicat repede, cu un titlu comercial, și teza de doctorat, nou prilej ca prietenii să strecoare în publicațiile disponibile unele recenzii amabile, totuși, fără falsa convingere cu care scriseseră despre roman. (Excedat de tenacitatea colegei, Leolea s-a abținut, de data asta, de la o nouă cronică negativă, deși, la lectură – avea să declare peste ani, într-un interviu la radio – cercetarea i s-a părut „la fel de scremută și de lipsită de sens ca și romanul care o precedase.”) Cariera literară a Nonei Frăteanu începuse, prin urmare, promițător.
La un moment dat, însă, pe când era ocupată cu lansările, interviurile și cronicile la cărțile ei, la IPOLA s-a întâmplat ceva. Ruda influentă s-a pensionat, a venit o echipă nouă, formată din câțiva intelectuali de anvergură conduși de un mare filosof, iar pe fondul crizei economice mondiale bugetul instituției, până atunci, administrat cu destulă larghețe, s-a diminuat. În viața și opera institutului și-a făcut apariția ceva abominabil: ideea de răspundere. Proiectele propuse de diferitele departamente nu se mai aprobau pe bandă rulantă, odată ce ieșeau, ca niște fuzee, din capetele funcționarilor. Conducerea avea o viziune limpede despre ce este și ce trebuie să facă IPOLA și a cerut subalternilor să prezinte, odată cu proiectele de viitor, și o evaluare a rezultatelor promovării operelor literare și artistice. Nona a intrat rapid în conflict cu ideea de control instituțional: cum adică, să demonstreze ea, critic și prozator de elită, că proiectele pe care le-a coordonat au obținut rezultate? Era de la sine-înțeles că obținuseră! Filosoful – altminteri, un om foarte politicos și cordial – nu a fost, însă, de aceeași părere și s-a descotorosit fără menajamente de ea: IPOLA intrase sub control politic și nu dorea ca, din cauza unor inițiative fanteziste (sau, ca să nu ne ascundem după deget, a unor aranjamente personale), să riște penalizarea bugetară a întregului institut.
Nona a fost de-a dreptul șocată de rapida concediere. Ani de zile crezuse că este validată ca membru cu drepturi depline în gruparea intelectuală coagulată în jurul filosofului. Când acesta fusese hărțuit de „noile” servicii secrete, la câțiva ani după 1989, semnase printre primii scrisoarea publică de susținere și participase la lanțul uman din jurul locuinței lui. Venea la facultate cu cărțile lui în poșetă și le oferea împrumut cui dorea și cui nu. Insistase mult ca romanul Cămin de tranzit să apară la Comoditas, editura grupării, nu ca să profite de rețeaua ei de promovare, Doamne ferește!, ci tot ca un mesaj de susținere pentru poziția și persoana filosofului agresat de servicii. Și iată, cel pe care îl susținuse, ba chiar, la drept vorbind, îl adorase… nu doar că a renunțat la serviciile ei neprețuite, dar l-a păstrat în locul ei pe nefericitul de Dorin Cheșcuț, fizician și poet ratat… Era un afront greu de suportat. Crezul ei era pus la încercare din interior.
Au urmat câțiva ani grei. Între timp, se măritase cu un coleg de la IPOLA care rămăsese și el fără slujbă (căci nu era ea singura care nu făcuse față exigențelor filosofului). Era criză economică, nu era tocmai momentul să țină nasul pe sus. A căutat discret posturi de profesor la vreun liceu din Capitală: avea doctoratul, deci putea obține direct gradul I, ceea ce era avantajos ca orar și salariu. Însă nu mai erau anii ’90: catedrele de la marile licee fuseseră ocupate de mult, iar ce mai rămăsese se dădea pe pile sau pe intervenții politice. Ea nu avea nici una, nici alta. Ieșită din mediul aseptic al relațiilor culturale, redevenea provinciala anonimă care fusese înainte să ajungă la IPOLA. Inspectoratul școlar părea, eventual, dispus să-i ofere ceva prin comunele limitrofe, Popești-Leordeni, Ciorogârla sau Brănești, însă asemenea propuneri nu făceau decât s-o indigneze la culme. Cum adică, ea, teoreticiana literaturii feminine de călătorie, romancieră și fostă consilieră la IPOLA… profesoara lui Garcea, la Brănești?! Atât putea statul ăsta eșuat să-i ofere, după ce îi fusese înșelată încredere? Acum era convinsă că Ursu uneltise tot timpul contra ei – și după ce filosoful abuziv o dăduse afară, ca răsplată pentru devotamentul ei. În nici un caz nu se punea problema întoarcerii la Orăștie.
A salvat-o o cunoștință oarecare, neintelectuală, care i-a reamintit că este asistentă medicală calificată, iar această profesie e foarte solicitată în Occident, mai ales după intrarea României în Uniunea Europeană. Nona nu a plecat în UE, ci în Norvegia, stat asociat spațiului comunitar, în care era mare nevoie de personal medical, iar nordicii îi preferau, normal, pe cei provenind din lumea civilizată. Câțiva ani a muncit ca o sclavă în spitalele norvegiene, mai dur decât muncise vreodată la Orăștie, reușind astfel să achite apartamentul din Capitală, cumpărat pe credit, și să-și întrețină familia. Soțul, Tiberiu Marinescu (poreclit, nu se știe de ce, Pelican), rămăsese la București, căci nu avea o profesie căutată pe piața muncii din Scandinavia. Își găsise, între timp, un loc în redacția „Gazetei învățământului”, slab plătit, însă fără bătăi de cap. După ce furtuna va trece, iar situația familiei se va stabiliza, Nona intenționa să revină, aureolată de martiriul exilului. Avea de gând să scrie o carte despre experiența expatrierii și… cine știe ce oportunități se deschideau, atâta timp cât Tiberiu rămânea pe teren, să onoreze invitațiile la lansări și să mai publice câte un articol prin „Paradigma” sau prin „Informatorul cultural”. Ea n-a mai publicat nimic în această perioadă, scria oricum foarte greu, cu sforțări penibile, iar munca în spital o epuiza, nu mai avea resurse și pentru literatură.
Adevărul este că, deși profesiunea îi repugna și îi trezea amintirile cele mai negre – spitalele din Orăștia ultimului deceniu comunist erau departe de a fi o referință plăcută –, dacă era cu adevărat bună la ceva, Nona era bună ca asistentă medicală. Era de-a dreptul excelentă. N-ar fi admis asta în ruptul capului, însă așa era. Spre deosebire de prietenii ei – Iuliu Petru-Nenescu, Bujor Paragină, Ștefan Bogdănescu-Babadag și alții –, nepăsători la acest capitol, ea era maniacă în materie de igienă. Pe unde trecea mâna ei, lăsa în urmă o curățenie de farmacie. Nu era o gospodină bună, pentru că nu știa să gătească și, în general, nu avea gust, dar apartamentul ei era întreținut cu abnegație, și așa fuseseră toate locuințele prin care trecuse, chiar și camera de studentă care alimentase narațiunea din Cămin de tranzit. Ca soră medicală, era la fel de exigentă cu sine însăși și cu ceilalți. Nu, nu era devotată și nu nutrea compasiune față de pacienți. Nu era acea asistentă care îți zâmbește și te alină, ci cealaltă, care strânge din dinți la greu, te servește exemplar și te ajută să te faci bine. Îi slujea pe pacienți cu o indignare mocnită, tratând boala ca pe dușmanul ei personal. În fond, ea curăța supurațiile unui bătrân decrepit, în loc să-l predea pe Roland Barthes într-un amfiteatru, din cauză că există bolnavi și, în consecință, e nevoie și de asistente medicale care să-i panseze și să le administreze medicamentele necesare… Nu avea chemare pentru medicină – de-aia și picase de atâtea ori la admitere la facultate –, însă compensa totul printr-o rară îndârjire de a învinge boala, de a mai scăpa de un caz. Nici dacă ar fi avut, eventual, sentimente pentru ceea ce făcea, nu și-ar fi permis să le lase să se manifeste: ar fi însemnat să admită că este cu adevărat o asistentă medicală, nu altceva. Ar fi fost un autogol de proporții.
După anii de muncă de sclav medical în Norvegia, în mod surprinzător, profesorul Ciornei a fost cel care a salvat-o și a readus-o la IPOLA. Se terminase criza economică mondială, se schimbase și politica în România, iar filosoful, contestat și scârbit de atacuri (în special de cele venite din partea unora pe care-i sprijinise consistent, ca Bujor Paragină sau Bacalaureus K.), demisionase. Susținută, nu se știe de ce, de Ciornei, Nona revenise la institut, cu un statut de veterană prigonită și cu dorința de a răzbuna sângeros umilința. Se făcuse stăpână pe domeniul pe care înainte îl coordona prin delegație și, mai ales, începuse să chiulească masiv. În ton, de altfel, cu întregul institut, care ieșise din cura de performanță la care îl supusese echipa marelui filosof, cu convingerea că merită o foarte lungă vacanță.
*
Acum, odată cu instalarea noului director – tânăr, liberal și dornic de rezultate –, vacanța aceasta prelungită se terminase. Însă Nona nu reușea să se adune, să se pună în mișcare. Cât timp conducerea a fost interimară, a continuat să-și vadă de ale ei. Venea rar pe la institut și numai când avea de rezolvat vreo afacere personală. Își crease niște circuite de relații informale, care-i permiteau să sfideze și să ignore orice decizie. Promova ce autori credea ea că merită – și numai prietenii ei meritau, firește: dușmanii, reali sau închipuiți, niciodată –, la ce manifestări voia și pe ce onorarii credea ea de cuviință. Când noul director, încă interimar, încercase să-i atragă atenția că echipa grafică mediocră, cu care lucrează în regim de exclusivitate, practică tarife de patru ori mai mari decât cei mai buni din domeniu, a făcut una din crizele ei publice de indignare. I-a reproșat că se bagă peste atribuțiile ei instituționale, l-a întrebat, insinuantă, dacă are vreo altă echipă pe care vrea să o strecoare în combinație, iar în final l-a acuzat, urlând ca să o audă tot institutul, că o hărțuiește. Întoarsă în birou, a scris prima reclamație (știind deja că vor urma multe altele, trimise inclusiv la președinte, patriarh și șefii serviciilor de informații), apoi și-a chemat prietenele din instituție și a stabilit un plan de bătaie. Una l-a reclamat pe director pentru hărțuire sexuală, alta pentru abuz în serviciu, iar o a treia, pentru discriminare. Cu patru reclamații dintr-un foc, nu va mai îndrăzni să le ceară să vină la program.
Zilele și lunile au trecut, însă, egale. Directorul nu doar că nu a dispărut din peisaj, dar a câștigat câteva dintre procesele care i-au fost intentate și le-a dat, la rândul lui, în judecată pentru calomnie pe amicele Nonei (pe ea nu, chestie care o punea pe gânduri). În pofida scandalului și a proceselor încă nesoluționate, Parlamentul l-a validat ca director plin, cu un mandat de patru ani, ceea ce însemna că poziția lui era inatacabilă. Funcționarilor de la IPOLA nu li s-a părut straniu că, după validare, directorul nu a mai convocat nici o ședință și nici nu i-a sancționat pe cei care îl sfidaseră cât fusese interimar: după scandalul prin care trecuse, s-au gândit că probabil omul se dăduse pe brazdă. Nu s-au alarmat, de aceea, când au primit, în urmă cu câteva zile, un plic de la serviciul administrativ. În plic se afla o nevinovată cartelă magnetică având imprimat pe ea numele angajatului și un număr de cod, precum și o circulară semnată de șeful serviciului, prin care erau anunțați că de lunea viitoare accesul și ieșirea din institut se vor face pe baza respectivei cartele.
Cu vechiul ei instinct de subalternă, Nona a înțeles imediat proporțiile pericolului: pentru ea se introdusese cartela, ea era ținta. Noul director filmase, cum se spunea în branșă, modul de funcționare a aparatului funcționăresc și-i descoperise punctele slabe. Era un pragmatic, nu se încurca în nuanțe. Fapt încă și mai grav, era, se pare, înzestrat și cu simțul datoriei. Față de instituție, față de banul public, față de viziunea sa proprie de promovare a operelor culturale și artistice. Pentru Nona, introducerea cartelei nu era, în consecință, un detaliu administrativ, ci o declarație de război. Știa, mirosise că individul de la butoane declanșase un război de uzură prin care fie le zdrobea rezistența (căci câți ar fi făcut față, după ani de chiul generalizat, unui program zilnic de la nouă la cinci după-amiaza?), fie urma să îi elimine disciplinar pe cei care nu se adaptau. Anii de obediență medicală o învățaseră că absențele sau întârzierile repetate sunt cea mai clară acoperire legală pentru desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Nici măcar funcționarii publici, care în principiu sunt intangibili, nu sunt apărați de lege dacă lipsesc de la serviciu, darămite cei obișnuiți. Cartela era pericolul numărul unu care o pândea. Taman acum, când i se șoptise la ureche că, dacă ședea cuminte la cutie, partidul pe care-l susținea în secret mai avea un pic și ar fi obținut, prin așa-zisul „algoritm” prin care se împart toate funcțiile în stat, un post de director adjunct la IPOLA. Și cine e mai bine plasat pentru a-l ocupa, dacă nu ea, care e printre cei mai vechi în instituție, are doctoratul, câteva cărți publicate și conduce opoziția internă față de actualul director? Nu făcea să iasă aiurea din joc, înainte de a ajunge ceea ce merita de mult să ajungă.
*
Și tocmai azi, în prima zi în care fusese introdusă cartela, Nona nu reușea defel să se pună în mișcare.
Stătuse mai mult decât trebuia în pat, apoi în baie. Nu era nici azi apă caldă, dar nu se enervă, ci se spălă îndârjită cu apă rece: ea susținea actuala administrație locală incompetentă, în lupta ei dârză împotriva corupției. Micul dejun durase și el destul, deși își propusese de cu seară să-l scurteze. Să întindă untul și dulceața de vișine pe pâine, apoi să muște cu poftă erau, însă, printre puținele ei bucurii de zi cu zi. Când se așeză în fotoliu ca să-și bea cafeaua, aprinse din reflex televizorul. Știrile se revărsară din ecran și, înainte să-și dea seama, izbucni de indignare: primăreasa ei pierduse încă un proces cu firma de salubritate, care, deși își respectase obligațiile, nu fusese plătită. Justiția, pentru a cărei independență ieșise la manifestație în Piața Victoriei, o luase razna: cum adică, s-o oblige pe primăreasă să respecte un contract valabil, dacă edilul decisese că prețul pentru strângerea gunoaielor e prea mare? Nona deschise imediat laptopul, intră pe Facebook și redactă o postare furioasă în care lăuda lupta celor puri, cum era primăreasa, împotriva corupției. Ca tot ce scria ea, și postarea era scremută, iar redactarea îi luă foarte mult timp. Abia când își văzu textul în pagină și începură să curgă comentariile, își dădu seama că nu se mai pune problema unei întârzieri decente, explicabilă printr-o defecțiune la metrou: ar fi fost o performanță, la câtă distanță avea de parcurs până la sediu, dacă reușea să ajungă înainte de ședința zilnică de coordonare de la unu…
Dar pagina de Facebook a fostei ei facultăți o reținu încă un timp în fața ecranului. Arghir Leolea, uzurpatorul locului care i se cuvenea ei, era promovat deșănțat, cu un ciclu de conferințe academice despre poezia română actuală. N-o răbdă inima să nu plaseze un comentariu veninos, aparent fără legătură cu subiectul, despre criticii care se pricep la un singur gen literar. Ca atare, îl felicită pe Leolea pentru priceperea sa la poezie, sugerând astfel că în alte genuri (se-nțelegea că bate înspre roman) nu era cazul. Partea proastă era că, deși se credea fină și inteligentă, subtilitățile nu-i ieșeau: în loc de aprobări, primi rapid niște comentarii acide cu privire la romanele ei, nu din partea criticului, care nu avea cont Facebook, ci a studenților lui. Indignarea îi crescu și mai mult, mai ales că nu avea timp să se apere, ei erau mai mulți, iar ea, una singură… și mai scria și greu…
Într-un târziu, se ridică de la calculator cu o senzație neplăcută de înfrângere. Sau, mai bine zis, de abandon forțat, ca în copilărie, când o striga mama să vină la culcare fix în clipa când, în sfârșit, ajungea și ea să conducă jocul. Fericirea copilului care, profitând de plecarea ei, revenea în frunte o resimțea atunci ca pe un atac la persoană.
Când se încălța, în holul de la intrare, soțul ei, poreclit Pelican, ieși din baie și-i spuse că diseară va veni mai târziu, mergea cu niște amici la meci, pe Arena Națională, iar după aceea nu era exclus să se abată cu ei pe la o bere. Nu auzi bine despre ce amici sau despre ce meci e vorba și nici nu era nevoie: îi sărise muștarul încă de la faza cu „voi ajunge mai târziu”. Începu o ceartă joasă, una dintre multele din ultimul timp. Vedea și ea, cu crescândă neliniște, că soțul are tot mai puține motive să vină devreme acasă, însă nu concepea să fie sfidată astfel, când ea plătise, cu munca ei de sclav medical, apartamentul și tot ce era în el. Putea să pretindă măcar să fie respectată. Realitatea era că soțul încerca să-și croiască, încet-încet, o existență separată de a ei, iar ea, firește, nu era deloc de acord cu asta. Nu credea, mai exact, că merită să fie pedepsită astfel, în fond, nu-i greșise cu nimic. Nu știa să se poarte delicat, e drept, anii de greutăți o înăspriseră, provenea dintr-un mediu sărman, în care nu existau menajamente. Totuși, față de Pelican fusese mereu corectă, nu era vina ei că nu știa să se poarte cum îi place lui și, în fond, că au îmbătrânit amândoi. Cearta declanșată în hol, pe picior de plecare, n-a rezolvat problema întârzierii lui de diseară, și cu atât mai puțin pe cea a relațiilor dintre ei, însă a mai mâncat zece minute din timpul, și așa tot mai puțin, de care dispunea pentru a ajunge la institut la o oră acceptabilă. Încuie ușa apartamentului, coborî cu liftul, dar, pe când se uita mașinal în cutia de scrisori, îi răsări fulgerător în minte cartela de acces: o luase sau n-o luase? Știa că o pusese în geantă, dar… oare luase geanta în care o pusese sau alta? Nu-și mai amintea. Un control furios în geanta de pe umăr nu dădu nici un rezultat. Urcă din nou, așteptând un secol să coboare liftul ținut la etajele de sus de cine știe ce pensionar fără griji, descuie ușa apartamentului și se repezi la geanta atârnată în cuier. Însă aceasta era goală, se vedea că îi fusese mutat conținutul în altă geantă: probabil, tocmai cea de pe umăr. O deschise din nou pe aceasta și primul obiect pe care puse mâna fu nenorocita aia de cartelă. Mai pierduse câteva minute. Nu era un capăt de țară, dacă obiectivul ei n-ar fi fost să ajungă înaintea ședinței operative. Dacă ajunge la 13,05, în plină ședință cu consilierii departamentali, s-a terminat: directorul nu trebuia să se întrebuințeze prea mult, se condamna singură. Îl ura pe individ, cu tot cu cartela, cu corectitudinea și cu viziunea lui, însă nu accepta să o facă pe eroina demnă și să plece din institut cu coada între picioare. Era clar că trebuia să ajungă înainte de ședință, măcar astăzi, în prima zi din Era Cartelei. Trebuia, pe cât posibil, să se supună formal, să reziste sub radar. Directoratul tinerelului (îi găsise și o poreclă: grobianul) nu va dura o veșnicie, un mandat de patru ani se poate termina, în România, mult mai repede, vor veni din nou anotimpuri mai blânde cu intelectualii. Va sosi momentul când va pune ea însăși mâna pe institut, să le arate tuturor cum se promovează pe sprânceană operele literare și artistice.
La omul sărac, nici boii nu-i trag. Nona locuia destul de departe de metrou. Fiind cam grasă și bondoacă, nu gusta mersul pe joc, prefera să ia autobuzul o stație, până la cea mai apropiată gură de metrou. După vreun sfert de oră de așteptare plină de iluzii, însă zadarnică, în stație, instinctul de conservare o îndemnă să o ia, totuși, pe jos. Afară era frumos, la început de iunie încă nu e insuportabil de cald în București, însă ea se grăbea și nu avea timp de contemplații duioase: zona mărginașă în care locuia i se părea de-a dreptul respingătoare. Nona transpira, gâfâia și nu găsea nimic estetic în asta.
Pe când se apropia de gura de metrou, zări ca prin ceață catastrofa: din față venea, animată de elanul întâlnirii neașteptate, Gabriela Bostan. Fosta ei vecină de cămin (locuiseră un timp în camere aflate pe același palier, față în față) era profesoară la liceul din cartier și, de câte ori o prindea pe Nona, o ținea câte o jumătate de oră în stradă, la taclale. Ce mai fac vechii lor amici, cine a divorțat, cine s-a sinucis, cine a ajuns mare securist în Externe (erau unii care promiteau încă de pe băncile facultății), cine are un copil dependent de droguri… Era măritată tot cu un vecin de cămin, Cristi, profesor de franceză la alt liceu și specialist în poeții Pleiadei, și știa tot ce mișcă în lumea învățământului preuniversitar. Pe Nona o indigna faptul că, indiferent cât și despre cine stăteau de vorbă, Gabriela nu-i spunea niciodată nici un cuvânt despre cărțile ei. Nu dădea semne că le-a citit, că o interesează… barem că a auzit de ele. Era convinsă că o face înadins, ca să o umilească, să o coboare la nivelul unei simple funcționare într-o instituție, fără alte realizări, din invidie de dascăl oarecare față de notorietatea ei publică.
Până să se apropie și să se salute, sesiză că Gabriela slăbise și se coafase, dar nu intui proporțiile dezastrului. „Ce bine că te-am întâlnit, vreau să stăm de vorbă, tu ești prietena mea cea mai apropiată.” („De unde și până unde?”, se întrebă speriată scriitoarea). „Știi, Nona, s-a schimbat ceva în viața mea.” „Observ că ai slăbit și ți-ai schimbat coafura”, răspunse evaziv, ca să nu-i spună în față că până atunci umblase șleampătă ca o femeie de serviciu, ea, ditamai profesoara gradul I… „Nu, nu e asta. Află că ți-am citit romanul.” „Care dintre ele, că am publicat mai multe?…” „Nu, nu ăla cu serialul tv, pe ăla l-am început mai demult, dar îți spun sincer că n-am putut să-l termin, e prea alambicat… Ăla despre noi, despre studenția noastră.” „Aha, Cămin de tranzit… Cu ce ocazie l-ai citit, că nu mai e chiar nou?…” „Știi… m-a părăsit Cristi… și am vrut să mă întorc la anii în care l-am cunoscut, în care eram cu toții împreună și ne distram, să înțeleg unde am greșit…” Gabrielei îi apăreau lacrimi în colțul ochilor, iar Nona nu putea rămâne nepăsătoare în fața acestei suferințe, mai ales că voia să audă de ce i-a citit taman acum romanul de debut. „Când te-a părăsit? Cum? Mă grăbesc foarte tare, dar… hai să intrăm aici, să bem o cafea și să-mi spui.” Pătrunseră într-o cafenea micuță, curată și fără pretenții, dintr-un lanț care împânzise orașul. „Când m-a părăsit…”, începu Gabriela după ce se așezară la o măsuță și comandară cafele și apă plată. „Cu două luni și jumătate în urmă m-a părăsit. Cu copiii de față. Și-a luat bagajele și a plecat.” „De ce? N-a spus nimic?” „Ba da. A fost cumplit. Mai bine n-ar fi spus…” „Ce a spus?” „A spus că și-a descoperit cu câtva timp în urmă pornirile homosexuale și nu se mai poate ascunde. Trăiește o dramă. E îndrăgostit de un critic, amic bun de-al tău, scrie pe la «Paradigma», ăla cu barbă, Marian Firu… Trăiește cu el de doi ani, însă ăsta o arde, în paralel, cu un irlandez jegos, poet și amator de literatură română, cică… Se vede cu irlandezul rar, totuși nu vrea să renunțe la legătură, prin irlandez iese el în lume. Cristi e bulversat, zice că trebuie să se lupte pentru iubirea lui și de aceea mă părăsește, ca să se mute împreună cu iubitul lui, să îl vindece de atracția malefică față de irlandez… de față cu copiii mi-a zis toate aceste grozăvii… îmi vine să vărs numai când îmi amintesc… Nu pot nici acum să cred, darămite să înțeleg ceva…” Gabriela plângea de-a binelea, pe tăcute, adânc jenată, în timp ce povestea. „Cum așa? Ce spui? Marian Firu?!… Dar mi-e prieten bun, a scris despre cărțile mele, am fost în jurii împreună, e rocker…” „Da, e rocker, dar Cristi mi-a arătat clipuri video cu el la petreceri de gay, dansează ca o fetiță… în fine, nu mă bag, e viața lui… dar acum, vreau, nu vreau, e și a mea…” „Și de-aia ai citit romanul, ca să vezi dacă bărbatul tău avea asemenea înclinații și în studenție?”
Nona era din nou indignată: dacă n-ar fi avut în față o femeie spulberată, înfrântă, ar fi izbucnit într-o lecție de teorie literară. I-ar fi spus profesoarei că lectura de identificare e cea mai primitivă formă de lectură, e apanajul cititorilor diletanți, că romanele sunt ficțiuni (vorba vine: al ei era doar o colecție de amintiri ușor cosmetizate), conținând universuri imaginare, și așa mai departe, tot tacâmul cursului de anul III al lui Matei Ursu.
Gabriela, poate intuind ce-i trecea prin cap, nu a lăsat-o să cadă mult pe panta trufiei. „Știi”, i-a spus, „n-am citit romanul tău ca să caut în el cine știe ce semne premonitorii. Pur și simplu, faza cu Cristi m-a golit, am simțit că am trăit douăzeci de ani degeaba, dacă n-ar fi fost copiii, cred că aș fi înnebunit. Am citit, în speranța că mă va ajuta să îmi închipui cum ar fi fost viața mea dacă, în locul lui Cristi, ne-ar fi fost vecin de palier un alt bărbat.” „Și te-a ajutat cu ceva lectura? Întreb și eu, ca orice autor…” „Nu. Nu m-a ajutat cu asta. M-a ajutat cu altceva.” „Cu ce? M-ai făcut curioasă.” „Am înțeles, citindu-l, că nu e nimic de înțeles. Că nici eu, nici Cristi nu am greșit cu nimic și nu suntem vinovați de întorsătura pe care au luat-o viețile noastre.” „Și ce ai de gând să faci acum?” „Tot nimic. Adică nu am probleme în a accepta că am rămas, la peste cincizeci de ani, fără bărbat și fără perspectiva unei alte relații. Sunt la menopauză, nu am fost niciodată o femeie fatală. Nu tânjesc după bărbați, sexul nu-mi poate aduce satisfacții care să merite efortul. Mă tem doar de echilibrul psihic al copiilor, în special al celor doi mai mici. Ce-or să înțeleagă ei din ceea ce a devenit tatăl lor? Din relația noastră, în urma căreia s-au născut ei?” „Ei, nu mai suntem în epoca lui Ceaușescu. Oamenii s-au schimbat, homosexualitatea e acum acceptată ca fiind ceva normal, în nici un caz de condamnat.” „Știi… asta credeam și eu… înainte să mi se întâmple tocmai mie. Acum nu mai știu ce să cred și cum să procedez. E tatăl lor, așa cum e. Cum vor reacționa, însă, când îl vor vedea trăind cu un alt bărbat, nu știu. Până acum nu l-au vizitat pe Cristi la noul domiciliu, s-au văzut în oraș și la noi acasă. Dar va veni și clipa în care vor vedea cu ochii lor că povestea, care acum poate le pare neverosimilă, e cât se poate de adevărată… Oare sunt egoistă, dacă recunosc că, de fapt, nici nu-mi pasă ce cred despre Cristi, atâta timp cât ei nu sunt afectați? Asta e tot ce mă interesează: ca ei să nu fie afectați, deși știu, firește, că e imposibil să nu fie. Până și un divorț obișnuit i-ar zgudui, darămite asta.”
S-au despărțit fără ca Gabriela să-i mai spună și de ce nu i-a plăcut celălalt roman, ori să-i adreseze vreo rugăminte de ajutor. Cu toată vanitatea ei, Nona a simțit că ar fi fost o cruzime să o judece. Femeia trecea printr-o criză reală, chiar dacă nu era decât criza vieții ei mărunte. Nu-i mai venea să râdă de motivul naiv, complet neintelectual, pentru care îi citise romanul. Tot e ceva că-l citise.
Întâlnirea cu Gabriela îi consumase încă o oră prețioasă. Nu se mai punea problema să ajungă la ședință, nici măcar la sfârșitul ei. Se mai putea lupta numai să ajungă înainte de terminarea programului. Orișicât, una e să întârzii, se poate întâmpla oricui, și alta să lipsești cu totul. Tocmai pentru că se indigna ușor, știa prea bine cum arată un afront adevărat: o absență totală, în ziua în care șeful cel mare își inaugurează noul sistem de acces, era o sfidare babană de tot…
La metrou era cam multă lume, pentru începutul după-amiezii, va fi înghesuială în vagon… Nu mai conta. De aici mai avea decât câteva stații până la Dristor, unde schimba magistrala ca să ajungă la Victoriei. Nu merita să ia taxiul, ambuteiajele din centru ar fi făcut-o să întârzie și mai mult. Metroul rămânea cel mai sigur, mai ales că avea stație atât de aproape de institut. IPOLA avea sediul într-o vilă care aparținuse unui industriaș interbelic, în cartierul Aviatorilor. Naționalizată în 1948, clădirea adăpostise diferite organizații mai mult sau mai puțin securistice, iar după 1989 fusese cedată de cei de la Protocolul de Stat către IPOLA. Imobilul cu arhitectură somptuoasă era destul de neglijat, nu mai fusese zugrăvit dinainte de Revoluție, însă zona rezidențială în care se afla era minunată.
Metroul întârziase deja mult peste cele zece minute regulamentare, iar mulțimea continua să se adune pe peron, în ambele sensuri de mers. Garniturile nu mai veneau, bizar, pe nici o parte. Se întâmplase, oare, ceva? Ar fi fost culmea ghinionului. Apogeul unei zile tare neplăcute.
Da, era o defecțiune pe undeva, trenurile circulau pe un singur sens, în sistem de pendul, anunța o operatoare la un difuzor hârâit. Primul metrou care veni, la peronul celălalt, după mai bine de o jumătate de oră de așteptare exasperată, fu luat cu asalt, deși nimeni nu înțelesese din cele comunicate la difuzor în ce direcție merge, de fapt. Nona se înghionti fără complexe (păstrase instincte atavice din anii îndelungați de spital) și reuși să pătrundă într-un vagon. Fatalitate: trenul supraîncărcat mergea, lent și precaut, în direcția opusă! Abia izbuti, la prima stație, să se dea jos. Însă nu reuși să îl ia pe următorul în sens invers: și această stație era plină, iar aici oamenii înzestrați cu instinct de supraviețuire erau, se pare, mai mulți… Al doilea tren către Dristor sosi abia după douăzeci și ceva de minute cumplite, în care indignarea o sufoca mai tare decât patibularii care o înconjurau ca un cerc de foc, urât mirositor. Când ajunse la Dristor, pe culoarul de corespondență dintre stații era o babilonie de nedescris, accentuată de faptul că una dintre căile de acces tocmai fusese închisă pentru renovare. Se hotărî să abandoneze metroul și să ia, în cele din urmă, un taxi. Ieșind la suprafață, constată că mai multe zeci de oameni avuseseră aceeași idee, deci puținele taxiuri disponibile zburaseră de mult din intersecție. Încercă să sune o firmă, însă nu mai era nici o mașină disponibilă în zonă, dispecera îi spuse că nu-i poate trimite decât un taxi de lux, din cele foarte scumpe, și numai dacă are răbdare un sfert de oră. Se resemnă cu gândul că nu mai e nimic de făcut și coborî înapoi în stație. Aglomerația se mai disipase, pe cealaltă magistrală, spre centru, se circula normal. Dacă-i bal, bal să fie! În cele din urmă, reuși să iasă din metrou la Victoriei pe la patru și douăzeci de minute. Mai avea de mers pe jos cel mult zece minute, ca să ajungă la birou cu o jumătate de oră înainte de încheierea programului. Tot era mai bine decât nimic. Poate că directorul va înțelege că, deși i s-a întâmplat ceva ieșit din comun, a făcut efortul de a veni măcar simbolic la serviciu. Știa, firește, că se îmbată singură cu apă chioară.
Nu i-au trebuit mai mult de zece minute ca să străbată distanța de la metrou la sediul IPOLA. Ajunsă în fața vilei interbelice, trase cu ochiul dacă e cineva la ferestrele dinspre stradă, apoi, într-un acces de inspirație, încercă poarta dinspre grădină. Era, din păcate, încuiată, iar din stâlpul gardului îi zâmbea, proaspăt instalat, sistemul de acces pe bază de cartelă: grobianul se gândise la tot. Pe când scotocea, resemnată, prin poșetă după cartela malefică, din vilă ieși, colac peste pupăză, Arghir Leolea. Nu se certaseră pe față, se și întâlniseră de câteva ori la evenimente literare, parcă și în câteva vizite private, prin urmare ticălosul o întrebă familiar: „Ce mai faci, Nona? Nu te-am mai văzut de ceva timp. Ești bine? Am văzut că v-au băgat cartele de acces, v-ați occidentalizat…” „Dar tu ce cauți aici, că nu te-am prea văzut pe la programele noastre?” „Ei, am făcut parte dintr-un juriu, am venit să aduc contractele semnate, mi-e mai comod așa decât să le pun la poștă.” Cât au schimbat câteva cuvinte fals amabile, au mai trecut niște minute. După ce Leolea a șters-o, cu mersul lui de lungan fără vârstă, a băgat din nou mâna în poșetă și a urcat grăbită scările către poarta vilei. A deschis cu mâna cealaltă poartă și a pătruns în micul hol de la intrare, în timp ce continua să scotocească după cartelă. Holișorul întunecos devenise brusc și mai strâmt, pentru că grobianul instalase o ușă electronică de metal și sticlă, strălucitoare, cu turnichet, care se deschidea numai la atingerea cartelei de un receptor magnetic colorat intens în verde. Tot felul de beculețe roșii, galbene și verzi îi dădeau un aspect de navă extraterestră, în contrast accentuat cu pereții neîngrijiți, patinați, ai casei interbelice. Însă cartela Nonei se evaporase din poșetă, sau, cel puțin, mâna ei nu izbutea să o găsească. Oare să i-o fi subtilizat ticălosul de Leolea, ca să râdă de ea? Sau… poate uneltea ceva cu grobianul? Nu ar fi mirat-o să afle că sunt, în realitate, buni amici: observase de mult că, indiferent despre ce este vorba, Leolea se poziționează în tabăra opusă ei. Dar cum să i-o fi luat din poșetă, că nici măcar nu se apropiase de ea… Încercă să-l facă atent pe portarul care se afla dincolo de ușă, în capul scărilor, poate îi deschidea, însă acesta se făcea că nu o vede. Era gata prelucrat de șefi sau, mai probabil, se temea pentru postul său călduț și nu dorea să aibă probleme din cauză că a fost amabil cu o funcționară întârziată. Se uită după o sonerie pentru vizitatori, deși bănuia că directorul a instalat și un sistem de evidență a acestora. N-ar fi putut, până la urmă, să se strecoare ca vizitator, camerele de luat vederi ar fi înregistrat-o, iar directorul atât aștepta, să o prindă cu mâța-n sac. Și, oricum, nu vedea nici o sonerie: ușa-navă extraterestră era incomprehensibilă pentru ochii ei miopi, tulburați de întâmplarea inexplicabilă prin care trecea. Deșertă, în disperare de cauză, conținutul poșetei pe o ieșitură a zidului, ca să caute mai bine, poate totuși cartela infernală se strecurase în pliurile căptușelii. Sau poate aceasta era ruptă și cartela căzuse între țesătură și înveliș. Conținutul poșetei se risipi pe policioară și pe jos, cutia de farduri se făcu praf, colorând fistichiu peretele cenușiu, cheile sunară zgomotos pe podea, însă degeaba. Cartela nu era nicăieri. Se evaporase. Nava extraterestră o pulverizase printr-o manevră nevăzută.
Minutele au trecut încet, până s-a făcut ora cinci fix. Nona continua să caute tacticos cartela în geanta goală și printre obiectele risipite pe jos, în timp ce, pe lângă ea, fără să o vadă, colegii de la IPOLA ieșeau de la program și deschideau ușa cea nouă, atingându-și cartelele personale de un alt receptor magnetic, plasat în partea opusă a turnichetului și vopsit strident în roșu. Trecură tăcuți pe lângă ea, prin holul cel strâmt, unul câte unul, în timp ce ea continua să caute, mult după ce în clădire nu mai rămăseseră decât portarul cel neatent și căldura densă a serii de vară. Din difuzoare nevăzute se revărsa, peste femeia care scotocea preocupată în poșetă, în fața ușii extraterestre, vocea gravă a Ioanei Radu cântând cunoscuta romanță a lui Minulescu: „Cheia ce mi-ai dat aseară – / Cheia de la poarta verde – / Am pierdut-o chiar aseară!…/ Dar ce cheie nu se pierde?”