Recenta apariție de la Arhivele Naționale a scrierilor Aidei Vrioni (1880-1954) – Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, vol. I, Memorii și corespondență, studiu introductiv de Anemari Monica Neagu, București, 2021, 490 p., indice de nume și locuri – este valorificarea unui fond generos, ce va însemna peste 1000 de pagini, după ce va fi publicat și un al doilea volum – dedicat literaturii. Se deschid prin acest volum cel puțin două tipuri de discuții: despre recuperarea unei literaturi de tematică feminină și feministă emblematică și despre interfața reprezentată de Revista scriitoarelor și scriitorilor români (1926-1943, cu apariție lunară).
Pentru lectura acestui volum sunt necesare mai multe perspective: a criticii actuale, a criticii timpului, a memorialisticii, a literaturii Aidei Vrioni – din volume, dar și cea răspândită în periodice (în speță, în Revista scriitoarelor și scriitorilor) – prin permanente comparații și reveniri asupra jurnalului de la Arhive.
Profil istoric
O răpide ochire prin Revista scriitoarelor și scriitorilor români indică o dimensiune neexplorată, de șantier, care trebuie cercetată pentru a stabili variante și texte de: Hortensia Papadat-Bengescu (nuvelistică, romane – în fond, o discuție veche, începută în 1980 de Nicolae Florescu într-un articol din Revista de istorie și teorie literară, actualmente blocată de spinoasa problemă a drepturilor de autor), Liviu Rebreanu (Răscoala), Camil Petrescu (versuri), Tudor Arghezi (versuri), răspunsuri la anchete (cu personalități de la E. Lovinescu la Eugen Ionescu), debutul Ioanei Tăutu (pseudonim al Monicăi Lovinescu, utilizat în premieră aici), Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, ba chiar și o divizie avangardistă (traduceri de Ilarie Voronca, un poem de Geo Bogza, comentarii și discuții). Este cert – raportându-ne doar la aceste date, că este un loc necartografiat și neindexat de edițiile (critice) din operele marilor scriitori. Și poate că ar trebui urgent reconsiderat.
Chiar dacă a semnat două romane (Rătăciri, 1923 și Fata sport, 1925) și mai multe piese de teatru, unele jucate la Național, Aida Vrioni este în primul rând o autoare de persoana I, a notațiilor zilnice; volumul Și zilele grăiesc (1927), cu „desene originale” de Nadia Grossman-Bulyghin, este un jurnal alcătuit din 16 capitole (precedate de câte un desen) ce personifică anumite zile de-a lungul unui an, zile ce se adresează cititorului, din toamna lui 1925 până în cea a lui 1926, cu un anumit sentimentalism ce amintește de Hortensia Papadat-Bengescu din prima perioadă. Subiectele predilecte sunt regretul mamei față de băiatul care s-a îndrăgostit („o mamă și-a pierdut copilul. A murit! A murit însă de o moarte ciudată: a murit doar ca fiu. Trăiește pentru toată lumea, numai pentru ea este mort”), cursele de cai, cabaretul (unde își serbează ziua de naștere: „pentru toată lumea trecuse o zi, numai pentru mine trecuse un an!”), autoanalize diverse: „Simt că mă pierd. Sufăr de neputința în care sunt de a cunoaște adevărul, cum sufăr când nu pot să-mi explic o stare de suflet, care scapă puterii mele de pricepere. O stare produsă uneori în mine îmi este tot atât de străină, ca și cum s-ar produce într-un teren necunoscut”.
Nu lipsesc din Și zilele grăiesc fragmente autobiografice, despre „liniștea urbei, unde am văzut lumina zilei pentru prima oară, cu toată personalitatea mea distinctă, n-am ajuns să fiu altceva decât fata lui X. orice aș fi făcut, nu făceam eu, ci fata lui X. (…) Am plecat demult din orașul meu. Aici, fără a fi reușit încă să fac ceva de seamă, fiindcă n-am moștenit darul fermecător al părintelui meu, de a atrage simpatia mulțimii, am încetat de a mai fi fata lui X. Sunt numai dna V., antipatică poate prin morga mea naturală și prin distanța ce am stabilit, aproape fără să-mi dau seama, între mine și cei cu care nu mă asemăn. Nu mă plâng de această antipatie ce se dezlănțuie îndeobște – afară de puține excepții – în jurul meu. Dimpotrivă. Aș fi disperată să fiu pe gustul mulțimii”.
Este un strop de adevăr aici; foarte greu poate fi identificată o caracterizare a Aidei Vrioni în critica interbelică. La prima vedere, este prezent E. Lovinescu, care scrie însă un singur enunț în Istoria… din 1937 (cap. „Epica narativă. Alți scriitori”): „Aida Vrioni ne-a dat un roman de moravuri sociale Fată sport (1925)”. Cu diferite calificative negative, despre infatuarea și suficiența scriitoarei, despre parvenitismul ei (!), A.V. este consemnată în însemnările despre cenaclul Sburătorul, de-a lungul Agendelor, din 1923 în 1941, atât la lecturi din piesele ei de teatru, cât și în calitate de lector al Mărgăritei Miller-Verghy sau de reprezentantă a Uniunii Intelectuale Române, care dă premii literare și le citește criticului (dar romanele, cărțile criticului sunt constant trimise Revistei scriitoarelor și scriitorilor, unde se bucură de recenzii și prezentări in extenso).
Totuși, E. Lovinescu se exprimă chiar în Revista scriitoarelor și scriitorilor români despre opera Aidei Vrioni – revista însăși: „cunoscând fascicolul de energii pe care îl presupune o astfel de întreprindere [precum editarea unei reviste, Revista scriitoarelor și scriitorilor români], nu-i pot decât da adeziunea recunoașterii mele publice, într-o fază de evoluție a civilizației noastre, în care fenomenul cultural e un act singular și nu rodul colaborației maselor” („Șase ani”, an VII, ian.-febr. 1933, nr. 1-2, p. 2). În același număr, Hortensia Papadat-Begescu ține să își arate prețuirea: „viabilă, Revista are un puls, un leit-motiv, o atitudine a sa (…) sub atâtea înfățișări pe care fiecăruia ni le suprapun împrejurările și fermenții existenței, pentru cine o cunoaște bine, doamna Aida Vrioni e o sensibilitate ce duce fiecare impresie până la coagularea lacrimii interioare și o energie ce nu se sfiește a lovi cu fruntea obstacolul, nevoit să cedeze.” („Jubiliar”¸ an VII, ian.-febr. 1933, nr. 1-2, p. 3).
Un jurnal și mai multe lecturi
Ținând, cu intermitențe, un jurnal de-a lungul întregii vieți, Aida Vrioni a publicat sau a citit fragmente din el în mod constant; cele mai vechi note datează din vremea Primului Război Mondial – iar ultimele caiete – din ultimii săi ani de viață. Iar actuala ediție Aida Vrioni, intitulată mai puțin inspirat, dar importantă prin conținut, capitalizează toate jurnalele manuscrise din fondul de la Arhive.
Ecourile jurnalului au fost diverse; astfel, o lectură la „Ora literară” a fost ținută la Casa femeii în prezența reginei Maria: „foarte potrivită a fost lectura paginilor de jurnal ale dnei Vrioni, în care se evocă atât de emoționant întoarcerea de la Iași, după încheierea păcii, a familiei regale și a trupelor românești” (în Revista scriitoarelor și scriitorilor, martie-aprilie 1932, nr. 3-4, p. 5). O parte din aceste însemnări din 1918 sunt publicate în ediția de față, Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni.
Jurnalul poate fi uneori unul de călătorie, relatând un voiaj la Paris-Nisa-Cannes – sau indică excursii prin țară. În „Impresii din Parisul artistic” (în Revista scriitoarelor, I, febr. 1927, nr. 4, p. 58-60) afirmă: „Nicăieri n-am simțit mai puternic că trăiesc, ca în acest oraș, care este nu numai al Franței, ci al lumii întregi”. Descrie o noapte de revelion sub semnul artei: „câteva bune elemente ruse, reunite la un loc sub numele de Opera rusă din Paris, au cântat în sala Trocadero Prince Igor, minunata operă a lui Borodine (…) când am ieșit, am găsit afară pe anul nou, copil nou-născut, înfășurat în scutecele reci ale nopții. Lumea, grăbită să petreacă, s-a repezit spre taxicuri și autobuze, sau spre gura neagră a metroului, care a înghițit-o pe loc, clipind șiret din ochiului roșu de ciclop. M-am întors încet pe trotuarele uscate și pustii la ora aceasta, când toată lumea e condamnată să se amuze.”
Dar această însuflețire este estompată de jurnalul de la Arhivele Naționale; la 1 ianuarie 1927 – mai precis, în ziua de Anul Nou descris mai sus – este un „noroi cronic, parizian. Cer cenușiu și plictisit (…) florărese zgribulite (…) [iar] gurile metrourilor înghit neîncetat aerul rece și aruncă în stradă respirația caldă și nesănătoasă a plămânilor lor neobosiți și îmbâcsiți de fum” (2021, 91). O opoziție, în fond, ce dezvăluie aspecte dintr-un comportament depresiv, poate chiar o dificultate de a exista.
Jurnalul are pagini lirice despre carnavalul de la Nisa, la 1927: „mă amuză să privesc grupe frumoase sau grotești, capete hidoase, măști amuzante, cavalcade grațioase și care reușite, ca-ntr-un film de cinematograf (…) Polichinelli albi, roșii și galbeni, săltăreți și zgomotoși împart tuturor din exuberanța lor delirantă. Văd o întreagă familie de Pierroți: tatăl, mama și doi copilași. Fiecare din părinți ține un copil de mână. Sărmanul! Vreau probabil să se amețească de beția acestei stări de uitare, pentru ca să nu se mai gândească la mizeriile vieții”. Un indicator exact al stării și orizontului autoarei este și însemnarea din 3 martie 1927: „Am fost azi la curse, la Cannes. Drumul pe malul mării este o frumusețe. Ce mi-a plăcut însă mai mult a fost drumul până la curse – și mai ales la întoarcere, pe care l-am făcut într-un tramvai deschis. Era înainte de apusul soarelui (…) Parcă era primăvara la noi, când înfloresc pomii. Mi-a făcut impresia unei seri liniștite și parfumate din postul Paștelui, așa ceva ca în Rătăcire.”
Aida Vrioni în amintirea celorlalți
Cea mai mare parte din jurnalul publicat în volumul Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni este ținut între iulie 1949 și iunie 1953, parțial publicat în ultimii ani în diferite reviste (Magazin istoric, Caiete critice – sub îngrijirea lui Ioan Lăcustă, care îi dă și un anumit sens, net anticomunist). Este un jurnal dintr-o altă epocă: Aida Vrioni nu mai avea casa de la Sinaia (unde și strada pe care se afla îi purta numele, Aida – astăzi Mihai Eminescu) – dar și-o păstrase pe cea de pe Bdul Dacia colț cu Aurel Vlaicu, cu prețul acceptării unor chiriași care îi mănâncă efectiv zilele, ei și „tăticului” (soțul, Ștefan Vrioni). Pentru că sunt foștii lor servitori, acum având funcții importante: deputați în Marea Adunare Națională.
În această perioadă lumea fostei diriguitoare a Revistei scriitoarelor și scriitorilor români s-a micșorat dramatic; este vizitată de puțini oameni, precum doctorul (și scriitorul) Virgiliu Monda, precum tante Margot (Mărgărita Miller-Verghy, mână dreaptă a Aidei la revistă și în activitatea socială), dar și de o scriitoare aflată în ascendență pe cerul noii literaturi, Lucia Demetrius – alături de mama ei, Antigona. Nu lipsește nici Agatha Grigorescu-Bacovia, titulara cronicii literare la revistă, o personalitate mai degrabă turbulentă, care a provocat anumite neplăceri editoriale în trecut – Aida fiind nevoită să dea diferite precizări în legătură cu opiniile Agathei, care nu angajau revista.
Portretele Aidei converg; doctorul Uniunii Scriitorilor, Virgiliu Monda, face un portret general al epocii de glorie: „Sosirea A.V. la ședințele duminicale ale Sburătorului era întâmpinată călduros de noi toți, dar mai ales de scriitoarele de pe celebrul divan al cenaclului, căci ea era directoarea Revistei scriitoarelor și scriitorilor, în care, bineînțeles, cele mai multe pagini erau la dispoziția condeielor feminine. A.V. a fost o femeie de o mare delicateță. M-am atașat mai mult de dânsa într-o vară, la Călimănești. Autoare a romanului Fata-sport publicat în 1925, A.V. ne citea foarte rar din lucrările sale, dar se arăta entuziasmată la lucrările interesante ale celorlalți. Avea obiceiul să «primească» din când în când și se poate spune că în casa ei din Bulevardul Dacia găseai acea atmosferă caracteristică saloanelor literare din Paris însuflețite de amfitrioane luminate ca doamna Recamier sau doamna de Caillavet. Nu se citea literatură, dar aceasta era principalul subiect al conversațiilor. Cu tot cadrul luxos și manierele impecabile, reuniunile acestea n-aveau niciun moment de aer «monden», ci, dimpotrivă, o efervescență de cerc artistic. Mai totdeauna le întâlneam acolo, printre alte scriitoare, pe Margareta Miller-Verghi, pe Claudia Millian Minulescu și pe Lucia Demetrius. Prin stingerea din viață a A.V. scriitoarele au simțit desigur surpându-se un gol în jurul lor, iar eu pierderea unei prietene demne de o considerație nu numai literară.” (Virgiliu Monda, Viață și vis (memoriile unui scriitor), Editura Cartea Românească, 1986, p. 336-337).
Monda relatează însă în special din ultimii ani ai scriitoarei, când a frecventat-o din interes profesional; în jurnal, i s-a păstrat o imagine surâzătoare: „Azi înainte de dejun, a venit drul Monda. A examinat examenul radioscopic și mi-a dat iar lucruri știute și regim. Trebuie scos aerul de la stomac! Sufletul oare n-ar trebui scos?… tare drăguț și gentil este acest dr. Monda!” (11 noiembrie 1952)
Începutul sfârșitului – al Doilea Război și bombardamentele sale – este surprins de o altă apropiată a Aidei Vrioni, Claudia Millian: „mă aflam în vacanță la prietena mea A.V., în vila ei de la Sinaia. Și iată că sosește Minu, exuberant, să-mi aducă vestea cea bună. M-a luat pe sus la București [să îmi arate noua locuință] (…) Aida a petrecut bombardamentul [din 4 aprilie 1944] într-un adăpost din grădina Cișmigiu, în apropierea căruia locuiește. Părăsind tranșeia a auzit despre bombardarea masivă a Cotrocenilor [cartierul familiei Minulescu]” (Claudia Millian, Cartea mea de aduceri aminte, îngrijire, prefață și note de Mihai Gafița, Editura Cartea Românească, 1973, 424; 479)
Mult mai detaliată este Agatha Grigorescu-Bacovia; o primă relatare din 1971 (Poezie sau destin) descrie lumea interbelică și disensiunile din Societatea Scriitoarelor: „A.V. era o persoană ambițioasă; scria bine, fusese printre primele colaboratoare ale ziarelor Dimineața și Adevărul (…)
Trebuie să relatez unele etape caracteristice moravurilor de redacție. Adela Xenopol înființase revista, Aida colabora. Ținea un fel de salon literar cu date la diferite zile ale săptămânii. Participau cele mai de seamă scriitoare ale vremii, mai ales precursoarele: Sofia Nădejde, Constanța Hodoș, Natalia Negru, Margareta Miller-Verghy, după ce s-a înapoiat din Franța, Eufrosina Pală, mai rar Maria Cunțan, apoi a doua lor generație: Sarina Cassvan, Otilia Ghibu, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Ștefania Zotoviceanu-Rusu, Ticu Arhip, surorile Florica și Marcela Cordescu și dintre scriitori Aderca, Barnovski și mulți alți colaboratori de mai târziu ai revistei (…) La un moment dat s-a cerut demisia Adelei Xenopol de la direcția Revistei scriitoarelor, pentru motivul că nu o mai putea susține și se punea problema desemnării altei directoare. A.V. făcea atmosferă în acest sens (…) Nu am de lucru, aprob propunerea stăruind să figureze ambele directoare pe frontispiciu sau să se menționeze cel puțin fondatoarea Adela Xenopol. Era un act de dreptate pentru inițiativa ce avusese, munca și sacrificiile cu care condusese doi ani revista în condiții destul de onorabile. Dar această propunere care nici nu știu dacă a fost acceptată, urmând să o punem la vot, a fost atât de neplăcută A.V., încât deodată își lăsă fruntea în jos și leșină (…) după ce ne-am întors de la tribunal [pentru înscrierea Revistei scriitoarelor și scriitorilor ca persoană juridică], A.V. a dat o mare recepție cu un strălucit bufet de la Capșa, în saloanele sale. În fruntea mesei se afla Natalia Negru” (Agatha Grigorescu-Bacovia, Poezie sau destin. Viața poetei, Editura Eminescu, 1971, 224-226).
În volumul de amintiri apărut în 1981, Agatha descrie existența Aidei după 1949; mai întâi, creionează un contrast cu ceea ce era odinioară: „După seara petrecută în familia Doctoricăi, a rămas să mergem împreună la Aida Vrioni. Era slăbită. S-a bucurat și ne-a îmbrățișat cu efuziune. O clipă retrăiam toate trei vremurile de glorie ale Salonului literar al Aidei. Câte reuniuni spectaculoase în casa acestei scriitoare!… Ceaiurile la care participaseră multe personalități literare și artistice, în care Doctorica noastră era prezentă cu frumusețea și eleganța ei.”
După război însă, după venirea noului regim „suferea cumplit, izolată. Nici colaboratorii, nici prietenii literari nu o mai vizitau. Simțea cum vine uitarea cu ceața ei dureroasă (…) asistam cu durere la acest declin de care era foarte conștientă (…) noua stare de lucruri o adusese la realitatea vremurilor și comandamentelor sociale pe care le accepta cu resemnare”. Mai mult, întâlnirea Agathei Bacovia cu un literator ajuns unul dintre puternicii zilei este elocventă: „după înmormântarea A.V., am avut o ședință la Casa Scriitorilor. Primul confrate pe care l-am întâlnit (…) a fost Marcel Breslașu. I-am spus că veneam de la înmormântarea A.V. A dat din cap și a urcat mai grăbit scara, complet indiferent (…) în biroul A.V. l-am cunoscut pe Marcel Breslașu, în 1939, refugiat din Polonia odată cu intrarea nemților în Varșovia (…) Nu e de mirare că uitase, ori nu îl mai interesa, nici revista la care debutase în refugiu, nici directoarea ei?!” (Agatha Grigorescu-Bacovia, Poezie sau destin. George Bacovia. Ultimii săi ani, vol. III, Editura Cartea Românească, 1981, 67-72)
Colegă de clasă la Conservator cu Viorica Vrioni, fiica Aidei, prozatoarea și omul de teatru Lucia Demetrius, nu are decât câteva notații pasagere despre Aida (Rita) Vrioni în volumul de Memorii, apărut în 2005; dar au un mod asemănător de a înțelege literatura, prin Mărgărita Miller-Verghy, confidenta și prima receptoare a lor; la nivelul lui 1936 se consemnează: „Mărgărita Miller-Verghy era un instrument deosebit în orchestra pe care mi-o dăruise viața (…) voia să-i citesc tot ce am scris și eu o făceam cu plăcere (…) Am citit nuvela mea. Tante Margot și-a dat părerea, am discutat amândouă ca de obicei.” (2005, 188).
Ce consemnează Aida Vrioni
La 13 mai 1952 Aida Vrioni notează: „la 1 ½ a venit tante Margot și am luat masa împreună. Pe urmă s-a culcat în pat lângă mine și i-am citit câteva pagini din acest caiet. Nu prea multe, fiindcă nu mai pot citi.” Mărgărita Miller-Verghy, în vârstă de peste 90 de ani, nevăzătoare, este o prezență diafană pentru Aida Vrioni în ultimii lor ani. Cercul este completat de „coana Antigona”, mama Luciei Demetrius. Au același tip de preocupări, datorat vârstei: „se deschisese un mic cabinet medical după război, al Uniunii Scriitorilor, în strada Olga Bancic. Singurul medic: Virgiliu Monda. Rita Vrioni insista pe lângă mama să meargă la un control medical. Mama nu voia, se știa prea grasă.” (2005, 533)
Poate părea surprinzătoare apropierea dintre Lucia Demetrius și Aida Vrioni în epoca anilor 1950, pentru că se aflau pe trepte osebite ale scării literare (și sociale). Lucia Demetrius era o autoare de piese de teatru la care asista Gheorghiu-Dej, împreună cu Comitetul Central – Aida Vrioni își aduce aminte de conversațiile, saloanele și vizitele reginei Maria. O explicație este cea a începuturilor relației lor – în jurul Revistei scriitoarelor și scriitorilor români – dar și o mărturisire a Luciei: „în 1949 am avut cea mai grea și mai lungă depresiune nervoasă din câte s-au năpustit asupra mea” (2005, 95).
Pentru Aida Vrioni, vizitele pe care i le face Lucia Demetrius (în 1949 locuind în apropiere, pe strada Aurel Vlaicu), alături de mama sa, „coana Antigona”, sunt salutare: „prezența lor era un antidot contra otravei pe care mi-o toarnă în suflet răutatea gândurilor”. Regizoare la Brașov, apoi la Sibiu în perioada 1950-1953, Lucia Demetrius debutase ca autoare de teatru în 1949; ea vine mereu la Aida Vrioni. La 19 noiembrie 1951 este consemnată în jurnal: „ne-a citit Lucica piesa până la ora 11 și tot nu a putut s-o termine. Mi-a părut rău. E bine scrisă și mai ales e rodul unor multiple documentări și oboseli. Piesă pe bune! Altfel, bine scrisă, teatralicește și literar. Dar ce minunat scria Lucia, când nu scria după comandă! Era cea mai bună nuvelistă a noastră. Are și acum idei, fond, formă frumoasă, n-a pierdut nici meșteșugul scrisului, dar nu mai e același lucru. Păcat!” O observație făcută prin raportare la nuvelele publicate în Revista scriitoarelor și scriitorilor români începând cu 1936, în contextul romanului de debut, Tinerețe – din același an 1936 – poate chiar anul în care Aida Vrioni alesese să se refugieze.
Piesa citită este Oameni de azi, pusă în scenă la teatrul condus de Lucia Strudza-Bulandra, care se împotrivea: „după obișnuitele ședințe, reveniri asupra textului, corecturi, a fost aproape impusă Teatrului Municipal (care n-avea mare chef s-o joace) într-o ședință la Comitetul pentru Cultură. Doamna Bulandra, directoarea acestui teatru, pe care îl conducea cu Beate Fredanov și Jules Cazaban (…) a trebuit să cedeze.” (2005, 372); la premieră este și Gheorghiu-Dej, împreună cu suita lui, care felicită autoarea.
Aida Vrioni este și o confidentă pentru Lucia Demetrius, care se găsea, la un moment dat, „în aceeași dilemă sentimentală. Greu de ieșit din ea și greu de dat sfaturi și mai ales de urmat!…” (26 mai 1952); dar, la 16 august 1952: „Lucica s-a hotărât în sfârșit să se mărite cu Cristel. A înlăturat toate «complexele sufletești» și, deși nu pe deplin vindecată, a luat hotărârea cea bună. În septembrie face nunta. De mulți ani n-am mai simțit o așa bucurie. Pe Lucica o consider ca pe copilul meu și eram dezolată văzând cum își irosește tinerețea degeaba.”
Uneori, trecutul o poate ajunge din urmă; deși a vândut multe lucruri pentru a se întreține (bibliotecă, frigider, birou, cărți), Aida Vrioni păstrează undeva niște cufere; la 4 noiembrie 1952: „Lucica ar dori să cumpere o rochie de seară și i-am arătat toaletele mele de seară dintre anii 1930 și 1944. A îmbrăcat vreo două din ele și, deși mai mică de statură ca mine și mai plinuță, o aranjau destul de bine. Această expoziție de toalete, scoase din mormântul cuferelor, m-a întors brusc în trecut și iar o jale sfâșietoare mi-a năpădit sufletul.”
Agatha Grigorescu-Bacovia este o altă persoană care îi mai calcă pragul; deși poetul George Bacovia începea să fie recunoscut de noile autorități, nimic nu este simplu: „A venit Agatha. Și ea tot necăjită și amărâtă, cum a fost toată viața. Eu nici nu pot s-o văd pe Agatha altfel decât încărcată de necazuri.” (29 septembrie 1952). Principala sursă a greutăților pentru soții Bacovia era însă fiul, Gabriel sau Briel, cel imortalizat în poemele publicate în Revistă de către Agatha. La 6 martie 1953, „pe la 10, a venit Agatha. Nici nu eram încă îmbrăcată. Are un ochi bandajat și seria de necazuri își urmează cursul. Băiatul e bolnav și se și divorțează. Era de așteptat. Acela nu e un om normal. Mă mir că, după atâtea experiențe, mamă-sa nu-și dă seama de realitate. Se vede că mamele își văd copiii cu alți ochi decât îi văd alți oameni. Deformarea viziunii materne.”
Mărgărita Miller-Verghy este, alături de Agatha Grigorescu-Bacovia, una dintre puținele persoane implicate în Revista scriitoarelor și scriitorilor români care mai păstrează legături cu Aida Vrioni; îi este greu să o accepte, o invidiază în diferite feluri. De pildă, chiar și pentru faptul că „tante Margot” și-a pierdut de multă vreme vederea: „am făcut o descoperire: tante Margot doarme într-una din anul 1926, doarme pentru tot ce se petrece dincolo de ea. Mi-am explicat atunci și misterul longevității ei: luminile adevăratei ei vieți fiind stinse din anul acela, ea nu mai primește direct nicio imagine din lumea exterioară. Viața ei de azi este un simplu adaos la viața adevărată – pe care a pierdut-o în anul 1926. Ea trăiește acum o viață factice, care, nereflectând nimic în ea, nu se uzează și poate dura la infinit.” (28 iulie 1951)
O carte poștală de Sf. Maria 1951 o tulbură, pentru că „a rămas adânc înfiptă în trecutul meu”: „Ea nu m-a uitat (…) Rândurile ei mi-au făcut mai mult rău decât bine. Îmi evocă în termeni nostalgici zilele de Sf. Maria din anii frumoși de la Sinaia. Am plâns! Dacă ar ști ea cât de încărcat e sufletul meu de melancolie și de tristețe, s-ar fi ferit să mă ducă în trecut, în acel trecut în care rătăcesc atât de singură. (17 august 1951)
Altădată vizitele Mărgăritei Miller-Verghy o amărăsc: „Azi a venit tante Margot și a stat toată ziua. Se plângea că nu-i ajunge 1000 de lei pe lună, afară de ce câștigă cu traducerile! Cred că e inuman să te plângi în fața unor candidați la moarte prin foame! Mai ales când aceștia te-au ajutat atât de mult altă dată. Dar oamenii sunt inconștienți. Nu-și dau seama de efectul ce-l produc! Mă întreb de ce-i trebuie o damă de companie, o servitoare și două secretate, când alții nu-și pot plăti pâinea cea de toate zilele?! Nu e demență? În sfârșit!” (16 septembrie 1952). De altfel, 1952 a fost un an foarte greu pentru Aida Vrioni și apropiații ei; permanent, de-a lungul acestui jurnal final, plânge din cauza sorții copiilor, a nenorocului lor. Fiica Viorica, o apreciată cântăreață, nu are în prezentul acestor notații o ocupație precisă (doar un viitor ratat, o spune în multe feluri Aida Vrioni), băiatul Florin, destinat de asemenea unei cariere la nivel înalt, este ceasornicar; din când în când mai este chemat la miliție pentru a da diferite declarații. Astfel, unele vizite scot în evidență traiectoriile diferite pe care se află actanții: „pe seară, a venit c[oana] Antigona. A stat până la 7 ½. Se vaită mereu că nu le ajung banii. Când cineva are venitul lor lunar, destul de rar în ziua de azi, este o lipsă de bun simț și de tact să te plângi în casa unor oameni care n-au decât 280 de lei lunar și care trebuie să-și vândă, rând pe rând, tot ce mai au, ca să-și poată agonisi traiul de toate zilele.” (19 mai 1952)
Documentarul ediției. Critica actuală
Ediția mai cuprinde și o serie de documente apreciabile din activitatea Aidei Vrioni. Sunt scrisori în primul rând oficiale, pentru reprezentanta Revistei scriitoarelor sau a asociațiilor feminine, de la Constantin Mille, Tudor Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu, Coca Farago, Alice Voinescu, revista Vraja, Cecilia Cuțescu-Storck, Nichifor Crainic, Indra Huskova, Blanche Duhamel (în numele soțului său, Georges Duhamel), Mărgărita Miller-Verghy (care semna „Zâna cea mică” și se adresa cu „Scumpa mea Zână mare”), de la scriitoarea bulgară Ljuba Kassarova; sunt fotografii, precum și cuvântări cu diferite ocazii: discursuri funebre sau discursuri de comemorare ale unor personalități (Smaranda Gheorghiu (Smara), Nicolae Iorga), corespondență cu diferite asociații pentru ridicarea unor busturi (pentru Carmen-Sylva, pentru Eminescu, pentru Panait Istrati).
Membră într-o serie de asociații patronate de principesa Alexandrina Cantacuzino, marea animatoare a asociațiilor feminine interbelice, precum Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române, Consiliul Național al Femeilor Române, Uniunea Intelectuală Română, Societatea Scriitoarelor Române, Aida Vrioni este o personalitate care trebuie redescoperită.
Doar că vine cumva pe un alt palier decât cel schițat de Ștefan Baghiu în prefața de la Patimi de Sofia Nădejde (2019), roman vândut, conform inscripției de pe copertă la această a doua ediție, drept „primul roman feminist din literatura română”, sau în publicistica Sofiei Nădejde (Despre creierul femeii și alți demoni, 2020, ediție de Maria Cernat și Adina Mocanu). Aida Vrioni nu este o militantă, chiar dacă se pot identifica destule argumente faptice – ea este mai degrabă o cerebrală.
Acest lucru nu înseamnă că exclude perspectiva feministă; literatura Aidei Vrioni nepublicată în volume are multe astfel de mesaje. Doar două exemple: piesa într-un act „Să nu ucizi?!…” (în Revista scriitoarelor și scriitorilor, III, august-septembrie 1929, nr. 8-9, p. 111 ș.u.) spune prin personajul Femeia: „Mă dau cui vreau și cui îmi place și mă refuz cu indignare, ca o fecioară neprihănită, când mă vrea unul către care nu mă îndeamnă nici inima, nici simțurile (…) Ca să scap de urmăririle bărbaților, am căutat să mă înjosesc cât mai mult și m-am apucat să spăl rufe străine. Îmi ziceam că am să câștig și bani și am să mă pun și la adăpost. Nu credeam că o să se mai uite boierii bine îmbrăcați și curați la o biată spălătoreasă”. Din Învățătoarea, subintitulat roman, este prezentat ultimul capitol (în Revista scriitoarelor și scriitorilor, IV, iunie-iulie 1930, nr. 6-7, p. 84 ș.u.), cu o intrigă condensată, foarte bună la descrieri, dar neverosimilă prin desfășurarea accelerată a acțiunii. Dintre descrieri, orgasmul feminin: „ciudatele dorințe care îi ardeau tot corpul, urmate de o stare de beatitudine pe care n-o mai cunoscuse până atunci. I se părea că trăise clipa supremă între toate, când mintea, dezlegată de orice gânduri și preocupări, se înălța sus, pe culmile plăcerii. Atunci omul, atingând limita extremă a existenței, scoate un țipăt ciudat de suferință și de triumf. Clipa aceasta, unică în dragoste, binecuvântată de toți amanții timpurilor, clipa când omul poate deveni Dumnezeu sau criminal, n-o gustase în brațele lui Mircea!” De fapt, învățătoarea fusese siluită de tatăl lui Mircea, care descoperă sarcina avansată a logodnicei lui, provocându-i un avort fatal. Dincolo de acestea, fragmentul dat este o descriere a rolului slab al femeii în societatea bărbaților, manipulată, abuzată (și terorizată), speriată de propriile sentimente și senzații.
Literatura Aidei Vrioni este potrivită pentru un alt tip de lectură decât cel schițat de Al. Cistelecan (Zece femei, 2014; Ardelencele, 2015), unde puteau fi întâlnite caracterizări de tipul: „Pe cele mai frumoase picioare din istoria literaturii noastre a umblat, cu grație, Claudia Millian”. Și nota de subsol: „Comparabile doar cu ale colegei mele Ița, cea care a plimbat prin Clujul anilor 70 cele mai superbe picioare din analele orașului”.
Cu totul altul.
În prezent, diferite grile au fost aplicate Aidei Vrioni, în funcție de determinările referentului; o trăsătură generală: este aproape de fiecare dată caracterizată global, alături de alte autoare. Aida Vrioni este văzută „ca o devotată susținătoare a cauzei feminismului”, interesată de „galeria portretelor de scriitoare” din Memorii II de E. Lovinescu (Margareta Feraru, în notele vol. III, Sburătorul. Agende literare, 1999, 402). Sau poate declanșa o meditație „asupra efemerității strădaniilor omenești atunci când nu sunt atinse de aripa geniului: Cine își mai amintește de A.V., prima femeie din România care a făcut carieră în ziaristică? A fost redactor la ziarele Adevărul și Dimineața, membră în sindicatul ziariștilor, redactor și animator principal al Revistei Scriitoarelor Române” (Studii de literatură feminină, Elena Zaharia Filipaș, 2005).
Ioan Lăcustă, în volumul de istorie reconstituită din relatările ziarelor, 1948-1952. Republica Populară și România (2005) – preia câteva însemnări din 1951-1952 din Jurnalul A.V., în încheierea acestui volum, construind mai ales o Aida Vrioni anticomunistă. Totuși, unele date nu cadrează; de pildă, regretul pentru dispariția lui Stalin: „Ziua femeii. Dar nu se mai serbează, din cauza marelui doliu care a întristat omenirea!” (8 martie 1953); „Azi a fost mare meeting de doliu în Piața Stalin, la ora când îl înmormânta pe Stalin. Enorm de multă lume a luat parte la această pioasă ceremonie. Omenirea a pierdut un exemplar unic. Va fi pomenit în veci de veci!…” (9 martie 1953).
Grila estetică se vede în Fotografie de grup cu scriitoare uitate, de Bianca Burța-Cernat (2011). Aici, A.V. este încadrată într-o serie cu Adela Xenopol sau Alice Gabrielescu ori Lucrezzia Karnabatt, „stimabile, adesea, prin acțiunea lor socială, [dar] complet lipsite de talent literar”, ilustrând „proza feminină minoră”, „precară estetic”; uneori, A.V. face parte dintr-un grup ce poate „exploata cu bune rezultate (…) observația de moravuri și explorarea unor medii”.
Aida Vrioni, o scriitoare prea mult timp absentă din canoanele literaturii noastre.