Multă vreme Val Butnaru a fost cunoscut în literatura din Basarabia ca dramaturg. Dintr-un pariu, a citit toată opera lui Shakespeare și a scris o suită impresionantă de piese, jucate pe scenele teatrelor și reținute de publicul de la Chișinău sau de pe aiurea (un timp, Val a fost și director al Teatrului „Eugene Ionesco”): Procedeul de Jiu-jitsu; Iosif și amanta sa; La Veneția e cu totul altfel; Cum Ecleziastul discuta cu Proverbele; Apusul de soare se amână; Șase autori în căutarea unui personaj; Scrisorile pierdute ale lui I.L.C. A făcut o impresionantă carieră de jurnalist, de manager media, cu proiecte de amploare, cum a fost fondarea ziarului Flux, foarte cunoscut în anii renașterii naționale din Basarabia, apoi a ziarului Jurnal de Chișinău, urmat de postul de televiziune Jurnal TV și portalul informațional jurnal.md.
De vreun deceniu, cu doar intermitente apariții în dramaturgie și cu emisiuni de autor la televiziune (Cabinetul din umbră, Unirea inteligentă, O altă Basarabie, în fine, una pur-culturală, pur-estetică: Vânturile, valurile), Val Butnaru a pariat pe un gen literar democratic și în vogă: romanul. Și în acest caz a prevalat aventura, jocul și ambiția de a spune altceva/ altcumva. Cele câteva titluri de narațiuni sunt tot atâtea căutări ale unei paradigme inconfundabile: Cartea nomazilor din B; Negru și roșu; Misterioasa moarte a lui Teo Neamţu; Manuscrisul lui Zograf (dilogie); Ultimul profet adevărat; în fine, Hipnotic… și nu sunt sigur că nu mi-a scăpat ceva. Dacă e adevărat că proză de ficțiune se scrie fie pentru glorie, fie pentru bani, fie de dragul experimentului, atunci Val Butnaru este, neîndoielnic, cel care experimentează (râvnind poate și gloria, dar cu siguranță nu o face de dragul banilor). E omul cărui îi place să exerseze, să se joace de-a proiectele mari (cum s-a întâmplat și cu fondarea ziarelor, a portalului și a televiziunii).
Romanul Hipnotic e textul în care autorul lui experimentează mai mult decât oricând altă dată pe terenul ficțiunii. E poate cel mai iresponsabil (dar și cel mai potrivit spiritului său) roman. Iresponsabil (sau poate circumspect și prevăzător) pentru că, exact acolo unde ochiul de veghe al unui critic capricios (aluzie la subsemnatul) e gata să-l penalizeze pentru anumite (și evidente, pentru critic) derapaje, vine un personaj din roman care spune chiar el acest lucru, denunțând, public, scriitura (dar și instanța narativă care s-ar face vinovată de eșec). Apoi, având în vedere că și personajul cu replica respectivă ar putea să greșească, acesta primește, și el, riposta altuia; astfel încât ne dăm seama că se produce o descentralizare anarhică, fără repere. O instanță supremă pur și simplu nu există. Schimbul de registre narative (unele introduse abrupt, subit, fără ghilimelele sau parantezele de rigoare și chiar inexplicabile strategic) conduce la eludarea instanțelor. Or nu doar autorul se joacă aici de-a romanul, de-a facerea lui, ci și personajele sunt permanent antrenate în acest joc.
Nimic însă nu prevestește jocul acesta sofisticat, romanul demarând clasic, imperial: „Împăratul Napoleon Bonaparte deschise ușa casei sale din Longwood, împovărat de gânduri grele și devorat de presimțiri sumbre”. Și atunci va trebui să vorbim de trama propriu-zisă. Mai ales că există aici și un fel de determinism, cunoscut ca „Efectul fluturelui” (care trimite la Detunătura lui Bradbury), și care vrea să ne spună: toate se leagă, totul are o cauză.
„Acțiunea” romanului începe, așadar, foarte exact, pe 9 aprilie 1821, pe insula Sfânta Elena, unde este exilat fostul împărat francez. Dar după numai câteva pagini, fără pauze între alineate, ne pomenim într-o aulă universitară din Sankt Petersburgul actual, unde profesorul Svidrigailov, cel mai bun specialist rus în istoria lui Napoleon, ține un curs despre evenimentele cu care începe romanul. Și tot aici (pe acest segment al narațiunii) se infiltrează niște tineri basarabeni care vorbesc despre acest profesor, iar cineva va pretinde că scrie romanul care îi cuprinde pe toți. Mai aflăm că ceva mai înainte, la București, se întâlniseră istoricul rus Profiri Alexandrovici Svidrigailov cu Inocențiu Mavrogheni, un istoric mai puțin (sau deloc) cunoscut de la Chișinău, care este sau pretinde a fi un descendent al domnitorului Munteniei Nicolae Mavrogheni. Acesta din urmă, ca și Napoleon, avea un comportament ieșit din tipare: își numise, de exemplu, un cal în funcția dregătorească de clucer – un veritabil Caligula al Balcanilor! – dar mai ales se remarcase printr-un act excentric, plimbându-se pe străzile Bucureștiului într-o trăsură la care erau înhămați doi reni având coarnele poleite cu aur. Gestul va fi repetat, parodic, grotesc, stupid, de eroii contemporani, aceștia înhămând la trăsură doi măgari „deghizați” în reni.
Svidrigailov o va omorî (cu toporul, ca la Dostoievski) pe studenta iubită Marina Urițkaia, despicându-i cadavrul, împachetându-l în două genți și aruncându-l în râu. Inocențiu va deveni ministru al educației într-un guvern comunist (iar unul dintre frații săi, actor-declamator și turnător la Securitate, continuându-și angajamentele și după destrămarea imperiului sovietic). O soră vitregă, Hortensia, nimfomană, piromană și poetă, scrie (ori pretinde că anume ea scrie) romanul Hipnotic. Toate se încâlcesc și se interpătrund inexplicabil, într-un păienjeniș fără scăpare, cu doar un fir călăuzitor, ca firul de legătură al unui păianjen cu prada sa. E chiar un păianjen, botezat „Apollo”, omniprezent, ca o cameră de supraveghere, pe tot parcursul „narațiunii”. Iar în păienjenișul universal, se știe, fiecare e cu structura lui…
Și fiindcă acest text încâlcit însumează nu doar lecturile unor romane pe care autorul fie le citează, fie le parafrazează, ci și lecturile textelor despre facerea romanelor, discuțiile sunt și „teoretizante” (cu, inclusiv, o nostimă, încâlcită și inconsecventă explicație despre diferența dintre „autor” și „povestitor”), fiind emise de aceleași iresponsabile și inconsecvente personaje. De cine să te iei, ca să inițiezi o polemică? Abandonezi intenția și încerci să te relaxezi, obținând plăcerea de la lectură, dar nu e atât de simplu: nici vorbă de o lectură agreabilă. Autorul nu-ți propune să joci, el te îndeamnă să-i urmărești, într-un exercițiu voyeurist, jocul sadic de mutilare a unei narațiuni, cu miza pe povestire (ca proces), nu pe poveste (am impresia că lui Val Butnaru îi place să-i citească cuiva câte un pasaj și să-l întrebe: ei, cum îți pare?).
Ar fi câteva chei pentru lectura acestui text. Una ar fi corelarea titlului (și a unei imagini, evident onirice, de pe copertă) cu secvența în care găsim explicația (asta-i una dintre contradicțiile acestui text: el e doldora de „explicații” și totodată plin de fire încâlcite) că visul e o secvență scurtă, durând o fracțiune de secundă. Și dacă autorul a visat evenimentele din acest roman într-o fracțiune de secundă, dar vrea să le re-depene (pentru noi, ca și cum) pe aproape trei sute de pagini, de ce ne-am mira că a ieșit ce a ieșit? Situația îmi amintea de celebrul tablou al lui Dali „Vis provocat de zborul unei albine în jurul unei rodii cu o secundă înainte de trezire”. Exact așa cum comentatorii tabloului lui Dali descifrau (cu ajutorul lui Freud, dar și al cărților de vise) semnificațiile detaliilor (nudul languros, elefantul pe picioare de țânțar, tigrii atacând nudul, rodia, ca simbol erotic, o piranha uriașă înghițind un tigru, baioneta înfiptă în brațul victimei, stânca din depărtare și marea de alături) – cititorul lui V.B. decodifică imagini ce ascund semnificații pe care le găsim explicate în cărțile de vise și în dicționarele de simboluri.
Pe de altă parte, ca să nu mergem prea departe cu „istoria” (lumea nepretențioasă spune că romanul este, ca și alte narațiuni ale lui V.B., o imagine emblematică a istoriei noastre), eu aș scoate în evidență un element definitoriu pentru un text literar: tonalitatea discursului. Aș pune, explicativ-demonstrativ ca epigraf pentru întreaga narațiune, următoarea frază din registrul dadaiștilor: „Gențile o conțineau pe Marina Urițkaia”.
O altă cheie – pe care am preferat-o de la bun început, refuzând să mă joc de-a istoria și de-a decodificarea simbolisticii onirice – e citirea textului ca pe o făcătură de hârtie, fără referințe istorice, care, ziceam, nu trebuie luate prea în serios. Emblematic este capitolul intitulat „Indigo”, în care ni se amintește că toată lumea care îi populează textul e o lume de hârtie. Efemeră, care poate lua foc în orice clipă – spuneam mai sus că un personaj-cheie e narcomană și piromană – și care se naște din hârtii (din texte anterioare, fie cărți, fie scrisori, fie alte acte, noi sau vechi). Jocul de-a lecturile e foarte frecvent în roman, de la transparentele trimiteri la Fiodor Mihailovici Dostoievski (Crimă și pedeapsă) la Quo vadis şi la Saltâkov-Şcedrin (Porcușorul preaînțelept), fără a uita de Lev Nikolaevici Tolstoi (Părintele Serghie). Se amestecă în roman scene horror, istorii duioase, descrieri de anturaje și de personaje ca în romanele clasice, scene erotice dintre cele interzise maturilor normali (nu doar copiilor), istoria secretă a lumii topită în narațiune profană, secvențe din cotidianul de ieri, cu turnători și politicieni efemeri sau de azi, cu pandemia și cu tot tacâmul ei, ședințe spiritiste etc. etc.
În toate cazurile, trebuie să citim romanul din exact punctul în care ne aflăm, cu o experiență vie, profană, istorică și cu o alta cultă, a lecturilor. Și chiar și atunci când autorul ne sugerează, inclusiv, prin titlu, să-l citim prin prisma înnegurată a visului, nu uităm că visul le-a alimentat imaginația și opera romanticilor, a realiștilor, a suprarealiștilor, a expresioniștilor, a oniricilor… Și a realismului magic, spre care înclină, se pare (via Murakami), și Val Butnaru. Apropo, autorul știe că noi am mai citit cărți și își scrie povestea pentru un cititor bine informat, care știe jocul.
Omnivor, amestecând toate bucatele într-o salată inimaginabilă și pe alocuri indigerabilă, autorul are, dincolo de astea, plăcuta pentru el zăbavă (împreună cu personajele) să re-depene firul, să rebobineze filmul, ca să iasă o „structură”, o legătură logică, între Napoleon, Mavrogheni şi alte personaje (și personalități). Dar e prea mult hazard și poate că subiectul (și subiecții) ar trebui lăsați să mai zburde și de plăcerea lor, nu doar de grija ordonată (ciudat) a narațiunii. Mai ales că nimic nu produce o intrigă: se agită doar actanții acestui joc. Nu se întâmplă nici istoria Franței, nici istoria românilor, nici istoria Basarabiei. Se întâmplă un roman bizar despre toate acestea. Și despre nimic. Despre cum nimicul acesta poate să devină roman.
Un cititor care ar vrea să meargă până în pânzele albe, va găsi la sfârșitul cărții un fel de hartă a elementelor-titluri corelative: titlurile capitolelor (care în cuprins urmează ordinea firească) distribuite în perechi (ca un joc à la Cortázar: capitolul X se va citi alături de capitolul Y): Chihlimbar – Jad; Ambrozie – Mosc; Marmură – Perle etc. Înțelegând că nu-s întâmplător puse, lectorul curios poate că va mai citi o dată cartea, urmând (și) acest algoritm. Apoi va deschide dicționarul de vise și de simboluri, ca să înțeleagă ce înseamnă să visezi marijuana, alamă, porțelan, chihlimbar sau altă marmură. Și atunci semnificațiile se vor prolifera… Dar poate va renunța la lecturi și suprainterpretări, ar fi și asta o opțiune.
Val Butnaru, Hipnotic, Editura Arc, 2021, 272 pag.