Cunoaștem cu toții (dar, mai ales, cronicart-ul!) că, în general, orice artist e un fenomen, adică excepția de excepționalitate. Altfel spus, o tulburătoare deviație de la banal (era să scriu… normal!). De aceea, se spune ieșit din comun, pentru că nu dai de el toată ziua-bună ziua pe unde te duci, pe unde te-nvârtești, nu te-mpiedici la fiecare pas de strălucirea lui diamantină. Dacă e ieșit din rând, asta e: ieșit din rând. Cum-necum, l-a scos destinul – care, așa cum știți, e ceva mai încurcat în ițe, sau Marele Ordonator în rang de Dumnezeu, care e mult mai limpede la cap – deci, l-a scos din oastea de pigmei șterși din cartea cărților derogării și l-a pus deoparte, gulliverizându-l năprasnic. Și acolo rămâne. Nimeni n-are cum să pună nici măcar un cearcăn la eclatanta lui lumină. Nimic nu-l mai mișcă (de altfel, e și greu să miști un monstru sacru!).
Un astfel de artist cu mare trecere la ursitoare, adică un fenomen fenomenal (sic!) este Nora Blaj. Ieșind din expoziția sa, Gestuar, de la Galeria Romană (felicitări pentru inițiativă!), un gând – însoțit de frisonante efluvii de plăcere remanentă – mi-a scormonit meningele. Și anume, că rar mi-a fost dat să întâlnesc un artist de o atât de copleșitoare sensibilitate, într-un tulburător sincretism (și opera, dar și omul!).
Dar, mai întâi, două vorbe despre performanțe.
Așadar, Nora Blaj trăiește de câțiva ani în Anglia, la Norwich. Acolo, în cel mai medieval oraș britanic, plimbându-și privirea de la St. Andrew`s Hall și Royal Arcade (în stilul Art Nouveau al anului 1899), până la impozantul Norwich Castle, ori hoinărind fără țintă prin Elm Hill, încurcătura aceea de străduțe cu case datând din epoca Tudorilor, dar înnoite, în colțul ce dă spre Princess Street, de o tulburătoare legendă urbană, numită „tastatura fosilizată” și lansată în 1999, un mister ce i-a pus pe jar pe istorici. Legenda a fost dezvăluită în presă, după ani de controverse și discuții, ca fiind, de fapt, o operă de artă recentă (autoare: Molly Sole, pe atunci studentă la Norwich School of Art and Design). Era vorba de o sculptură în piatră, plană ca un basorelief uriaș ieșind din pământ, dând astfel impresia unei descoperiri arheologice în urma unei excavații, ce reprezenta chiar o tastatură de computer, firește, cu toate efilările semantice ce decurg din asta (!!). Deci, acolo viețuiește, printre toate aceste vestigii ale timpului, acolo își îngrijește emoțiile și melancoliile, acolo își crește copiii, acolo visează povești înveșmântate în straie medievale, acolo simte și acolo pictează vedeniile sale colorate Nora Blaj.
Mărturisește ea, ca o profesiune de credință, într-un testimonial tulburător, limpede, concis, exact și într-un stil foarte écrivain, aș zice: Mă inspiră tot ce adun în mine, bun sau rău, fără să le conștientizez pe loc. Ce văd. Ce aud. Ce simt. Ce aș vrea să simt. Ce mă răvășește. Toate disperările și toate bucuriile le adun până când nu mai au loc și atunci știu că a venit momentul să le pun pe pânză. Nu sunt fidelă unui stil de a face pictură, dar îmi sunt fidelă mie însămi când pictez. Mă pictez pe mine și picturile mele sunt etape din drumul meu, fiecare dintre ele importantă, unele picturi nefiind altceva decât amprente, receptacole pentru stări emotive, mai la începuturi febrile, optimiste, tonice, de la o vreme însă mai căutate, melancolice pe alocuri, culoarea mai lipsită de asprime!
Nora Blaj a absolvit, la Timișoara, în 1993, Colegiul de Design Vestimentar, iar, în anul 2000, Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității de Vest (Timișoara), la clasa prof. Romul Nuțiu. Este membru al UAP și al European Artists e.V. Association, cu sediul la Velbert (Germania). A avut expoziții de grup în țară şi în străinătate și numeroase personale în România, Austria, Germania, Olanda și Rusia. Lucrările sale se află în colecții private şi publice din Europa, America și Asia. Colaborează cu galerii de artă din Europa și participă la târguri de artă în Elveția, Belgia, Austria, Italia şi România. În 2008, a obținut premiul pentru cel mai bun artist al anului la Timișoara, iar anul trecut a fost decorată de președintele României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler.
În luna octombrie, s-a aflat în România, câteva săptămâni, spre a-și revedea plaiurile natale și prietenii, de a căror iubire nu se poate despărți, dar și pentru a deschide această provocatoare expoziție la Galeria Romană.
Gestuar – spune ea în invitația de a-i fi vizitată expoziția – este un cuvânt căutat. El vine din nevoia mea de a aduna, ca în copilărie, într-un ierbar, sub un nume, o colecție nu de flori și frunze, ci de gesturi învălmășite în mine prin ochi și inimă și transpuse, firesc, ca într-o autodictare, pe pânză sau hârtie. Gestuar este un vârtej de emoții, care, sper, au puterea să vă cuprindă.
Marca indelebilă a acestei expoziții este – cum spuneam la început – nu doar că emană un aer de un lirism extrasenzorial subțire, lilial, ca o adiere de zefir parfumat absolut particular, ce aparține doar Norei (care mie, unuia, nu știu de ce, îmi amintește de aleanul răvășitor al cântecului Cesáriei Évora, Miss perfumado!), dar mesajele tablourilor ei – unele subliminale cu destulă substanță semantică ascunsă în underground – dezvăluie o sensibilitate formidabilă, invazivă, cu efecte remanente multă vreme.
Nora Blaj etalează o cromatică voluptuoasă, vehementă, aproape carnală – asupra căreia voi reveni – însă doar aparent fauvistă, căci este oprită astuțios prin magistrala abilitate a artistei de a îmblânzi până la docilitate posibila agresiune optică. Rezultă de aici acel lirism elegant, fastuos, încărcat cu substanță metaforizantă (și, totodată, euforizantă!), a cărui magnificență îmi pare aidoma unui spectacol la Royal Opera House.
Oscilația permanentă între oniric și real (secvențializat, ca niște cioburi de realitate), apoi, jocul serios de palimpsesterie (colajele pe hârtie scrisă, pe foaie de ziar, pe fragmente de știmă) dau această impresie de stratificare semantică, aidoma unor scrieri misterioase pe care artista în niciun caz nu le efasează vinovat, ci le scoate la lumină, actualizându-le. Asistăm la un fel de arheologie a delicateții, a fragilității datorate unei cronopatii nemărturisite (un timp fragilizat de melancolie și emoție, poate și de exil, menținut prin repere psiho-mentale plăpânde, fără vigoare, adică resturi materiale, scrisori vechi, fotografii, notații de jurnal, mileuri croșetate!). Nu întâmplător am amintit la început de „tastatura fosilizată”, acea „descoperire arheologică” bizară din Norwich, care a provocat atâtea fabulații și legende în oraș. Pentru că mi s-a părut că e posibil să descoperim o filiație cu lucrările Norei Blaj: așa cum falsul „vestigiu” istoric s-a dovedit a fi, până la urmă, o operă de artă, tot astfel timișoreanca transmutată în Albion transferă un trecut – cum spuneam, un timp fragilizat de melancolie și emoție – într-o imersiune estetică de o acuitate cvasi-terebrantă, durerosă.
Altminteri, tehnicile mixte la care apelează artista (pasteluri, acrilice, markere, tușuri și complicate colaje cu hârtie, textile sau alte materiale) trimit la o variație a percepției strict particulare a Norei Blaj, ca un transfer de fluid între organe ale aceluiași corp estetic. Actul artistic se transformă în act de identitate. Aceste mutații aparent derutante sunt, de fapt, efectele unui ortotropism, o creștere robustă și sigură într-o direcție precis conturată, definitivată de maturitatea artistică la care a ajuns Nora Blaj. Ea se află acum la vârsta la care nu se mai poate încurca în conjecturi nesigure sau în aspirații neconcludente. Este un artist care știe ce vrea și, mai ales, știe cum să ajungă la acest „ce vrea”, fără să-și stânjenească nicio clipă credința și fidelitatea divinată. Cum ar veni, fără să-și paraziteze weltanschauung-ul.
Pe urmă, am convingerea că, dacă nu devenea plastician, Nora Blaj putea fi un foarte talentat narator, cine știe, poate chiar ca un pandant la surorile Brontë (!). Căci fiecare tablou nu numai că are – sunt sigur – o poveste extrasă din existența artistei, dar ceea ce voiam să spun este că, după o privire îndelungată a acestuia, tabloul în sine, pânza își adună înțelesurile într-un mănunchi semantic, scos din învălmășeala senzațiilor și a percepțiilor, pe care doar trebuie să-l descoperi. Pată cu pată se transformă în frază cu frază, care pornesc „motorul” epic. Trebuie numai să-i „citești” codul. Sau, cum se procedează, mai nou, atunci când vrei să pătrunzi într-un spațiu virtual străin, trebuie să ai „cont”. Nu ai cont, nu citești! Nu citești, nu afli. Nu afli, nu poți savura dulceața poveștii… Și, cu asta, basta!
Aș reveni la cromatica spectaculoasă cu care Nora Blaj invită privirea la un desfrâu optic, la un fel de adorație irepresibilă, necenzurată, fără opreliști. De la pensulații puternice și grele, cu grosime, până la fantomatice tușe, abia pâlpâind, ori de la colajele peste care aplică numai culori transparente și până la „acuarelizarea” tabloului pe zone iscusit alese, policromia tablourilor Norei este, cum spuneam, astuțios îmblânzită. Roșul ca o văpaie, ardent, pustiitor și zgomotos, care trimite direct la pojar și la combustia devastatoare, e trecut într-o altă stare de agregare. Prin pasele magice ale artistei omnisciente, el este aprivoazat și contrabalansat, cu o liniștită delicatețe, prin griuri luminoase, perlate și mătăsoase sau prin foiță de argint sau de aur. Astfel încât, virtualul pârjol nu lasă în urmă resturi calcinate, nu cenușă, nu rămășițe carbonizate. În locul lor, se instituie un soi de desfăt panteist, o concordie universală, un stupefiant astâmpăr al elementelor, o ataraxie duioasă, o chietudine parfumată (iarăși, îmi răsar în minte versurile din Miss perfumado!) și, firește, totul pe fundal cu armoniile celeste ale Menuetului lui Boccherini.
Imaginarul Norei Blaj nu este meschin, nu e pauper, nu are nimic de împrumut. El este fastuos, e un imaginar strălucitor, cu pompă, ca o pătrundere prin efracție în rezerva de costume și toalete fabuloase a Operei, din care aștepți să răsară, strecurându-se printre umerașele cu bogății atârnânde, un Henric al VIII-lea, un Don Carlos, o Elisabetă, o Traviată ori un Don Juan. Trebuie numai să ai nu doar îndrăzneală, ci și… cont!
Mărturisirea de final a artistei e cutremurător de percutantă și, în același timp, odihnitor de poetică: Ești confidentul ideal al cărnii mele. Mă povestesc ție și, fără abatere, viața mea curge în carnea ta de fantomă cu umbra somptuoasă și grea. Ești punctul de sprijin al neechilibrului meu. Prin tine, am descoperit cel mai scurt drum care duce la mine.
Nora Blaj este un artist împlinit și se așază bine și definitiv pe jilțul excepției remarcabile. Are siguranță, are profunzime, are originalitate și are… carismă!
Despre stupoarea plăcută provocată de eternul ei zâmbet, la fel de copleșitor ca și tablourile ei, un zâmbet care deschide și mai luminos figura ei interesantă, cu ochii iradianți transformând-o aproape în portret pre-rafaelit ori despre acel atrăgător maintien al ei nobil și, totodată eteric, precum o plutire ambientală misterios-angelică și, în fine, despre delicatețea fragil-elisabethană a prezenței ei – vom aminti poate altă dată. Sau deja am vorbit despre asta?