„Cine mai mult decât G. Călinescu – se întreba un neclintit emul al profesorului într-o prefață la o carte postumă de «anexe de documentație» privind Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941) – ar fi putut să se pronunțe în perioada 1949-1959 (cu aproximație, a deceniului dogmatic!, n.n.) asupra poeziei noi (!), cine ar fi fost în stare mai mult decât el să decidă ce e durabil și ce nu din producția momentului?” Dincolo de recunoașterea aproape mistică a calității de prim critic al noii literaturi, retorica întrebare formulată survenea pe fondul unei declarații făcută de G. Călinescu însuși într-un Preambul (!) încredințat spre publicare ziarului Națiunea încă din octombrie 1947. În el, magistrul, tocmai raliat cu arme și bagaje doctrinei politicii partidului comunist de orientare promoscovită, susținut la putere, cum bine se știe, cu ajutorul tancurilor ocupantului sovietic, discuta fără rezerve despre hotărârea pe care deja o luase de „refacere (a) Istoriei literaturii și aducerii ei la zi”!!! „Sintezele vechi, scria el la o altă dată din calendar, în aceeași chestiune, nu (mai) corespund nivelului actual. Tânărul trebuie ajutat să priceapă că metode ca acelea abandonate (să fie vorba cumva aici, printre altele, chiar și de mult discutata manieră de ficționalizare romanesc-impresionistă a Istoriei… tipărită în ʹ41?, n.n.) n-au o valoare în sine și că umanitățile sunt totul în cultură. Istoricește am trecut de pragul unei cascade și reconsiderarea bunurilor trainice ale trecutului – călăuziți de concepția marxist-leninistă (s.n.) a distincției creatoare între cele două culturi – ne va da încredere în drumul deschis înaintea noastră”. Motivație doctrinară sui-generis tocmai bună, găsea cu grăbire purtătorul de drapel comunist în cultura dogmatică a momentului, de „a relua cronica literară, atâtea vreme cât va fi util pentru a-mi continua percepția asupra producției contemporane”, unde se comit atâtea erori, cum ar fi și aceea privind respingerea sforțării unor tineri de a face literatură pentru popor. Din fericire, aș nota în treacăt, profesorul nu și-a reluat activitatea critică decât prin 1958-1959, și asta doar pe o scurtă perioadă de timp, când a publicat în Contemporanul, sub titlul generic „Cronicile optimistului”, și o suită de intervenții cu referire la actualitatea literară imediată. Alături de alte articole, respectivele „cronici” au fost adunate pentru prima oară în 1972, într-o carte îngrijită sub redacția prof. Al. Piru.
Printre alți campioni ai doctrinei marxist-leniniste, bravi ostași ai partidului unic, G. Călinescu vorbește acolo – citez – „despre Dan Deșliu ca reprezentat al noii epoci (Cântec de mină, 1957, Ceva mai greu, 1958, Lazăr de la Rusca – Minerii din Maramureș, 1959); despre Marcel Breslașu, între poem și fabulă (Poezii, 1959); despre Ion Brad, ca expresie a simplității în poezie (Cântecele pământului natal, 1956, Cu timpul meu, 1958); despre Aurel Rău, cântăreț al omului nou în poezie (Mesteacănul, 1953, Focurile sacre, 1956); în fine despre poezia Mariei Banuș cu prilejul ediției din 1958. Cu excepția unei recenzii a volumului lui Tudor Arghezi 1907, publicată tot în 1959, G. Călinescu nu va mai reveni decât extrem de rar asupra poeților contemporani (în 1960 relativ la Ion Bănuță, în 1961, relativ la Veronica Porumbacu și în 1964 cu privire la un tânăr, pe atunci, poet, scrie evident ofuscat Alexandru Piru, Marin SORESCU (s.n.)”.
Prefața lui Al. Piru la volumul Literatura nouă de G. Călinescu (Ed. Scr. Rom., 1972) configurează, alături de bibliografia doctrinară, care face obiectul propriu-zis al opului respectiv, toate premisele socio-politice și profesionale privind procesul de aderență ideologică prin care G. Călinescu a ajuns în deceniul dogmatic corifeul indiscutabil al criticii marxist-leniniste de la noi; totodată, scoate la lumină câteva elemente ale mentalității ce a condus la transformarea lui, încă din timpul vieții, în mitul „divinului critic”, personalitate genialoidă înzestrată cu însușiri morale și profesionale excepționale, ieșite din comun, infailibile, nemăsurate etc. etc. etc. Să nu omitem o clipă că statutul unui asemenea corifeu i-a fost atribuit și consolidat lui G. Călinescu la vremea aceea de la înălțimea unor demnității politice și cetățenești pe care le ocupa în statul comunist (deputat în Marea Adunare Națională, academician, profesor universitar onorific, director al Institutului de Istorie Literară și Folclor, membru de partid). Nota bene. Călinescu era un apropiat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al PCR. Vezi, între altele, și Stenograma discuției dintre Gh. Gheorghiu-Dej și G. Călinescu, publicată în România literară nr. 11 din 19-25 martie 2003, pp. 16-19. Beneficiind de o atât de particulară atenție din partea puterii comuniste, cum ar fi putut genialoidul profesor și răsfățatul critic literar, actorul strălucitor și fantasmagoric din viața socială, dar și fostul alienat cu acte în regulă, să nu parvină într-un fervent susținător pe plaiurile mioritice al doctrinei jdanoviste a realismului socialist? Acompaniat de corul alcătuit dintr-un Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Novicov, Paul Georgescu, Gafița, Vitner, Beniuc, Iosifescu ș.a., G. Călinescu devine, cum singur îi place să o spună (vezi op. cit., pag. 225), teoreticianul și îndrumătorul, – prin cercetarea condusă de o ideologie justă – generațiilor prezente și viitoare spre realismul socialist. „Realismul socialist, scria el într-un articol publicat în Contemporanul din 14 august 1959, este metoda literară a revoluționarului științific care descrie obiectiv și ceea ce a dărâmat și ceea ce va construi cu planul înaintea sa. El nu inventează, dar convins de rostul pe care îl are saltul bine pregătit în lumea morală, între zece eroi entuziaști adevărați alege ca exemplar pe cel mai înflăcărat și mai activ. Accentul în realismul socialist cade în mod hotărât asupra eroului pozitiv. Eroul pozitiv din țările socialiste construiește acea lume pe care efectiv o construiesc partidul, guvernul și clasa muncitoare din respectivele țări socialiste (s.n.)”. Câți dintre cei ce au studiat literatura în anii șaizeci, și mai târziu, n-au fost intoxicați până în pragul demenței, la cursuri, cu doctrina călinesciană a eroului pozitiv?
Să-ți pui atât de tranșant la mijlocul deceniului cinci al secolului trecut problema „rescrierii” celei mai importante opere personale, găsind-o, la mai puțin de două decenii de la apariție, depășită din punct de vedere metodic și ideologic; mai mult, să devii adeptul declarat al doctrinei marxist-leniniste și comuniste, ba încă și stegarul realismului socialist în literatură, nu erau gesturi care să treacă neobservate, mai ales când te numeai Călinescu și erai autorul burghez al unor opere precum Cartea nunții sau Enigma Otiliei… Cu atât mai mult cu cât un gen aproape grosier de ostentație, ca să nu spun altfel, le-a acompaniat în mod evident încă de la început… Pentru multiplele interese ale lui G. Călinescu, fiindcă nu-și imaginează nimeni că trăgea în hamul puterii proletare doar de amorul artei, era la fel de important nu numai să se știe că e comunist, dar și că în domeniul său de competență nu poate fi decât capul de serie, autoritatea supremă ad usum Delphini…
Pentru climatul literar al deceniului dogmatic – o perioadă ceva mai lungă, de fapt, cuprinzând intervalul 1944-1965 -, G. Călinescu a fost în literatura română secretarul său general de partid. Din acest bun motiv, nu e deloc de mirare nici că linia sa ideologică a fost urmată până aproape de revoluția din decembrie ’89, nici că această linie a fost constant omagiată și studiată de cei care își imaginau că o asemenea apropiere le-ar putea conferi un ecleraj profesional mai de Doamne-ajută. Despre semnificația corului la unison al acoliților lui G. Călinescu din deceniile opt și nouă ale secolului trecut am mai vorbit. Încerc acum să o fac și din perspectiva amintirii, ca specie literară aparte, a criticii și pseudocriticii din primul deceniu de după moartea sa, când, practic, au fost puse bazele, după modelul hiperbolei omagiilor ceaușiste (vezi Polemicile lui Virgil Ierunca în Dimpotrivă, Humanitas, 1994), ciudatului cult al personalității lui G. Călinescu. Mă voi folosi cu predilecție de o carte intitulată inofensiv Amintiri despre G. Călinescu, apărută în 1979 la Editura Junimea sub coordonarea profesorului Ion Nuță, ani la rând cercetător în cadrul Institutului de Filologie al Academiei Române, filiala Iași, el însuși un călinescian împătimit. Pentru cel ce scria, fără de nici o rezervă ori nuanță cât de cât raționalistă a discursului (în 1978), Omul excepțional și artistul de geniu, articol liminar la cartea despre care referim, G. Călinescu se număra printre acele „pilde ilustre de oameni totali, adevărate enciclopedii tipărite cu slove de aur luat din pământul țării, pus în salbe strălucitoare și dat spre a fi purtat celor de azi, de mâine, de aici și de peste tot”! Fără comentarii! Slalomând printre mărturii de genul: George Călinescu (sic!) ne repeta că în zilele noastre un cercetător bun, în orice domeniu, trebuie să fie în primul rând un bun marxist-leninist. Și era întotdeauna gata să ne ofere, primul, exemplu. Studia operativ, cu stiloul în mână, toate documentele partidului, se străduia să fie la curent cu dezvoltarea gândirii sociale marxist-leniniste.[…] Este, indiscutabil, a spus-o și Ivașcu, (G. Călinescu) este un geniu și noi am avut această șansă unică, să fim, în intimitatea unui geniu. Desigur că poate suntem și invidiați pentru această șansă și se așteaptă de la noi să dezvăluim secretul, pentru că tema geniului a torturat întotdeauna mințile luminate și, în general, opinia publică (apud Mihai Novicov, Directorul nostru, op. cit. pag. 24, respectiv, George Călinescu evocat de, pag.196). N.B. Critic proletcultist, Mihai Novicov a condus de la înființare și până în 1955, celebra Școala de literatură „Mihai Eminescu”; printre altele, a fost o perioadă și director adjunct, sub conducerea lui G. Călinescu, al Institutului de Istorie literară și folclor. Dar să trecem în zbor de pasăre și peste alte „mărturii”. În orice problemă – literară sau extraliterară -, Călinescu venea cu un punct de vedere nou, fără să nege formal pe nimeni, dar negând uneori totul. […] În conversație, Călinescu vorbea numai el; nu exista dialog (apud Emil Manu, Fascinanta intimitate călinesciană, op. cit. pag. 176). Ori: Prima întâlnire cu «zeul» a fost un fiasco. Din decembrie 1950 stabilindu-mă la București, am făcut toate eforturile – posibile și imposibile – spre a-i audia toate conferințele, destul de rare, dealtfel. Mă obișnuisem treptat cu ideea că un om de seamă poate fi scund și îndesat, îl iertam că nu era palid, tuberculos. Începusem chiar să admit că avea o mină inteligentă. Tinerețea e generoasă! (apud Dumitru Micu, Gândind la G. Călinescu, op. cit. pag. 84). Sau: Nu-mi pot închipui că (profesorul Călinescu) ar fi putut sta o clipă în nemișcare, deși, dacă nu mă înșel, stătea în același loc, în picioare, de la început și până la sfârșitul cursului, fremătător, alunecând printre galaxii, călare pe un infernal perpetuum mobile. Zâmbetul îi era cald ca o protuberanță solară, iar surâsul ironic, însoțit de o zvâcnire a bărbiei proeminente, ucigător sau plin de compasiune universală. Era atâta viață în gestul mâinii, în fulgerătoarele mișcări ale feții, încât era imposibil mai profund evocator, ieșeau de pe buzele lui ca surâsul unui de mică suferință biologică (s.n., citat exact din ediția Ion Nuță; apud Constantin Crișan, George Călinescu – sic! –. Profesorul, op. cit. pag. 15.). Las la o parte exprimări gongorice de un ridicol colosal, precum alunecând printre galaxii, călare pe un infernal perpetuum mobile. Zâmbetul îi era cald ca o protuberanță solară etc. etc., mergând până la delirantele propoziții subliniate mai sus, complet lipsite de sens, și mă opresc la perla absolută a ipocriziei mistificatoare a unui ins care ani de zile s-a mișcat în anturajul oficinei așa-zisului Institut Român pentru Relații Culturale cu Străinătatea (1947-1969), organ de îndoctrinare ideologică aflat de la început sub tutela Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PRM. Citez: Sunt numai doi ani de când i-am audiat două cursuri, numai două. O dată am venit de la 300 de kilometri și altă dată de la 70. George Călinescu (sic!) mă făcea să străbat aceste distanțe pe cai sirepi, pe cozi de comete, pe meteori sau pe simple cetini de brad. Vreau să spun nu numai că îmi răsplătea efortul, dar mă făcea să gândesc amar că nu-mi construiesc o GHEATĂ (s.n.) – probabil, gheretă, n.n. – , în Amfiteatrul Odobescu… (op. cit. pag. 14). Cum ar fi spus Al. Paleologu, C. Crișan se număra la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut printre acei duplicitari cvasi-oficiali cărora organele le făceau diferite comenzi cu prilejul anumitor aniversări ale Partidului; compuneau omagii la comandă ale unor colegi de drum ai protipendadei politice etc. etc.
Să aruncăm o privire, în fine, și asupra câtorva linii ale Portretului creionat lui Călinescu de Eugen Barbu (făuritorul, după cum știm, al sintagmei „Divinul critic”, devenită loc comun în secolul trecut pe buzele tuturor țuțărilor călinescianiști). Frapa la Călinescu, scrie E. Barbu (v. op. cit. pag. 152) masca lui faunescă, acele riduri grave ale obrazului, și mai ales luminile ochilor. Era straniu și cuceritor, nu avea silueta unui sportiv, dar asta se uita din primele minute. Vorbele curgeau scăzând la pragurile de jos, ori urcând în patetice măsuri avântate. Nu am să uit niciodată impresia de început înregistrată în timpul lecției despre Anatomia îngerilor, spaima și chiar surâsul general al sălii uluite că se poate discuta despre așa ceva. Avant la lettre, ne putem imagina că Eugen Barbu creiona poate aici figura de relief primordială a trăsăturilor criticului, straniu și cuceritor par excellence, câteva note ale originalității metodei sale impresioniste de abordare, anticipând, dacă nu e prea mult spus, raptul științific al metodei protocroniste… Pe de altă parte, ca și în cuprinsul altor mărturii de epocă, E.B. nu se împiedica să deslușească în liniile de pornire ale Portretului „divinului”, ridurile măștii arlechinești a actorului înzestrat cu acea nemaiîntâlnită vervă orală care lua piuitul oricui…
Excelând printr-o serie de astfel de „cadre” păstrate sau mai degrabă inventate și rafistolate disproporționat și funambulesc de memoria celor care l-au cunoscut, sau, la rigoare, doar pretind un atare episod, Amintirile despre G. Călinescu conțin, din fericire, și un fascicul extrem de concentrat de imagini ad rem, în adevăratul înțeles al expresiei, ale omului, profesorului, sau conducătorului de instituție, ale colegului de serviciu și, nu în ultimul rând, printr-un secret ruaj de adâncime, ale scriitorului, eseistului, criticului și istoricului literar… El ne parvine prin intermediul evocării lui Dinu Pillat, intitulată cu simplitate G. Călinescu (op. cit, pag. 72-79), scrisă și publicată mai întâi în 1965, în Revista de istorie și teorie literară nr. 3-4 curent (la doar un an de eliberarea din închisoare a lui Dinu Pillat, grație amnistiei generale a deținuților politici din 1964). Nu vreau să vorbesc aici despre „relațiile” destul de… invadente, din perspectiva „Profesorului” (et pour cause), dintre G. Călinescu și studentul, asistentul și colegul său de la Institutul de istorie literară și folclor, Dinu Pillat. Le-am definit, sper, corect, într-o intervenție intitulată Tudor Vianu cenzurat pe care am inserat-o în volumul apărut în 2020, Clasicii noștri. Dacă Dinu Pillat ar mai fi trăit, la sfârșitul acestei toamne ar fi împlinit 100 de ani, fiindcă era mai mic cu 5 ani decât Mihai Șora, născut acum 105 ani, tot în noiembrie. Cariera care se anunța strălucită pentru Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat și strănepotul lui Ion Brătianu, asistent al lui G. Călinescu și apoi cercetător în cadrul Institutului de istorie literară și folclor, romancier promițând foarte mult, a fost frântă în 1959, când a fost arestat și inculpat de organele statului comunist, alături de Constantin Noica, Al. Paleologu, N. Steinhardt, Arșavir Acterian ș.a., în „procesul intelectualilor – lotul Noica-Pillat”. Pentru vina de a fi scris între 1947-1955 romanul Așteptând ceasul de apoi, pe care l-ar fi dat spre lectură unor intelectuali din grupul arestat – dar și altora, printre care și G. Călinescu – „în scopul de a justifica crimele legionarilor și a-i îndemna la activități clandestine” (!!!), scriitorul a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru înaltă trădare și conspirare împotriva regimului. Că totul a fost o invenție grosolană și o crimă cu premeditare a Securității comuniste (vezi și vol. Prigoana. Documente ale procesului C. Noica, C. Pillat…, Ed. Vremea 2010), în vederea distrugerii libertății de expresie și lapidării efective a elitelor formate în regimul burghez, o demonstrează odată pentru totdeauna faptul că în ședința publică din 10 martie 1997, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței nr. 24 din 1 martie 1960 a Tribunalului Militar al regiunii a II-a Militară și deciziei nr. 77/ 7 aprilie1960 a Tribunalului Suprem – Colegiul Militar. Și, pe urmă, ce dovadă mai tare poate fi invocată într-un asemenea caz decât lectura dactilogramei manuscrisului romanului Așteptând clipa de apoi, ridicat de Securitate în 1959, 50 de ani dispărut fără urmă, descoperit, în sfârșit, în 2010, în fondul Bibliotecii CNSAS din sediul Arhivelor din Popești-Leordeni, publicat în regim de urgență de Editura Humanitas în același an. Pentru orice om de bună-credință, parcurgerea narațiunii în cauză arată în mod limpede că, în afara faptului că a fost scrisă de Dinu Pillat, nimic nu ne îndreptățește să-i atribuim autorului ei psihologia sau intenția isprăvilor diferitelor personaje.
Spirit rasat și deosebit de rafinat, moștenind nu numai avantajul din pornire al unei nașteri favorizate, dar și sensibilitatea plenară a poetului Ion Pillat, tatăl său, iar pe linia bunicii materne, tăria de caracter și morala civică inflexibilă a marilor boieri Brătieni, întemeietori de țară, Dinu Pillat se deosebea fundamental de G. Călinescu, un ins fără de nici un pedigree, pe care îl găsea plin de suspiciuni, oscilant în umoare, cu violențe teribile și naivități de neînchipuit; omul se definea ca un personaj (s.n.) și mai deconcertant în felul său decât însuși Ioanide, dublul pe care și l-a creat în roman. „Cândva, parafrazând pe Flaubert, mi-a declarat fără nici o intenție de glumă: – «Stănică c’est moi»” (op. cit., pag. 79). Nu știu ce va fi vrut să sublinieze Dinu Pillat inserând în evocarea sa o atare mărturisire confidențială, dar, dacă-mi aduc bine aminte, Otilia îl fixează foarte bine în piuneze, încă de la prima înfățișare, pe individul labil, dornic de schimbare și avuție, Stănică Rațiu. Îl cred capabil de orice și mă tem de el, îi declară ea la un moment dat lui Pascalopol. Din punct de vedere psihologic, scrie Dinu Pillat, inventivitatea de spirit, cu care juca teatru într-un sens cu adevărat genial, în atâtea împrejurări de viață, acoperea la G. Călinescu și un fond de om slab, plin de complexe nebănuite de cei mulți.
Ca profesor, asemeni lui Iorga, Pârvan sau Nae Ionescu, notează Dinu Pillat, nu puteai să nu fii uimit de spectacolul oferit de procesul de gândire al acestui om, care înțelegea să descopere totul pe cont propriu […]. Era profesorul, la ale cărui cursuri ți se întâmpla să urmărești lucrurile cu sentimentul aventurii. Aceasta l-a și făcut să se bucure de un adevărat cult în rândurile tineretului universitar (op. cit., pag. 74). Mult lăudatul noroc al lui Dinu Pillat – cum l-au etichetat destui – de a-i fi, un scurt răstimp, asistent la catedra de istoria literaturii magului din cartierul Floreasca, str. Vlădescu 53, a fost în realitate un serios handicap pe care a trebuit să-l înfrunte complet nepregătit psihologicește tânărul aspirant, căci G. Călinescu mi s-a părut un om inaccesibil în ultimă instanță, puțin sociabil cu toată comunicativitatea de la prima vedere. Mai mult, în epoca de atunci îl credeam și mizantrop (op. cit., pag. 75). Doar în cadrul Institutului de istorie literară și folclor, într-o comunitate restrânsă de tineri cercetători, el a devenit mai apropiat. Neavând copii, s-a considerat acolo într-o familie. „În mijlocul căreia s-a complăcut, cu o expansivitate de sentiment, nouă la el. La Institut, l-am simțit cap de familie, în toată puterea cuvântului. Era un părinte autoritar, adesea chiar despotic […]. Afecțiunea adesea capricioasă, pe care o manifesta față de membrii Institutului, nu îl făcea complezent cu niciunul dintre ei. Dimpotrivă, trebuie menționat că G. Călinescu era exigent în cel mai înalt grad, nesatisfăcut aproape niciodată de nici o lucrare, enervat că geniul său critic nu se transmite copiilor adoptivi (ibidem). Din observațiile pe care a putut să le facă, fiind uneori prezent în casa Călinescu în calitate de mesager al Institutului, Dinu Pillat ne-a lăsat o imagine a unui interlocutor intim de o locvacitate frenetică, năucitoare. Declanșat de pretextul unui subiect adus în discuție, G. Călinescu îți împărtășea cele mai neașteptate păreri, trecea paradoxal de la una la alta, când polemic, când liric, când fantast.
Fără urmă de umori ori resentimente, echilibrat stilistic și ponderat în considerații și tușe caracterologice, portretul memorialistic făcut de Dinu Pillat lui G. Călinescu se citește cu indicibilă plăcere și real profit și astăzi, fiind o adevărată bornă a fațetelor acestei specii atât de particulare a literaturii. Nu știu dacă din acest bun motiv – mai curând, nu -, el a fost reprodus de către responsabilii comuniști ai vremii în majoritatea omagiilor închinate peste ani criticului! Practica devenise în orice caz, dacă nu neapărat una ținând de un gen de recriminație apud bonum iudicem, în orice caz, stereotipă, de vreme ce o găsim, cu unele modificări, până și în revista pentru copii și adolescenți a Consiliului Național al Organizației Pionierilor din România comunistă, Cutezătorii! (vezi nr. 11/12 mart. 1970, pp. 10-11).
Față de seria de evocări hiperbolice, ce au alimentat viitorul cult al personalității criticului, cum, spre exemplu, cele atât de anodine, la prima vedere, din parantezele următoare, prima semnată de Nicolae Țațomir, fost deputat M.A.N. (Descins din meridianele universului, scuturându-și capul leonin de orice aură a legendei, omul genial, poposit în cetatea de scaun a lui Eminescu, a început totuși, de pe atunci și împotriva voinței lui, să intre în legendă, op. cit, pag. 106), a doua de Vasile Nicolescu, șef peste Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor/ citește Cenzura comunistă (G. Călinescu era un alchimist care ținea focul sacru la îndemâna cetății, un foc făcut nu numai să lumineze, ci să se mistuie luminând, să se consume trezind aripile pasărei Phoenix în fiecare spirit, op. cit. pag. 163), delectabila în totul evocare G. Călinescu de Dinu Pillat, implicit și manifest, s-a constituit, chiar fără intenție, mai curând într-un cuvenit perdaf împotriva unei orientări ideologice complet delabrate și, evident, dăunătoare spiritului sănătos al literaturii.