Protagonistul din romanul Aviatorul de Evgheni Vodolazkin se trezește într-o cameră de spital, amnezic. Medicul său, Geiger, îi amintește numele, Innokenti Platonov și îl îndemnă să pună pe hârtie tot ce-și amintește, ca procedeu terapeutic, de reconstruire a vieții. Născut în Rusia țaristă în 1900, aproape de Sankt-Petersburg, revine la viață, la propriu, în 1999. Anii 1920 sunt trăiți în Sankt-Petersburg, cu toate dramele și postdramele revoluției ruse. Locuind la un moment dat într-un apartament comun cu profesorul de teologie Voronin, Platonov se îndrăgostește de fiica acestuia, Anastasia. Un oarecare Zaretski îl denunță pe tatăl tinerei, care va fi arestat și asasinat de GPU. Nu mult după aceea, Zaretski este asasinat. Suspectat de asasinat, Platonov este arestat, torturat ca să-și asume vina, trimis într-un lagăr de muncă din insulele Solovki, unde funcționează un laborator de criogenare umană și unde i se propune să fie criogenat, adică să fie experimentat pe el procesul de congelare a materiei biologice la o temperatură care nu îl distruge, ceea ce deținutul acceptă. Nu o face de dragul dobândirii nemuririi, în care nu crede și nici nu are asigurarea savantului care realizează experimentul, ci de la nivelul condiției de penitent al unui lagăr de muncă extremă. Medicul neamț Geiger îl resuscitează după șaizeci de ani.
Dăruit altei existențe
Criogenat și, după o viață în imemorial, resuscitat, Platonov este propulsat într-un alt timp, scos din firescul vieții inițiale și dăruit altei existențe, care i se propune – în spirit științific – și pe care o acceptă, chiar în condiții extreme. Este „urcat” cu forța în utopie, ales să facă utopia vizibilă, să-i dea acesteia posibilitatea de a prinde formă, astfel ca omul să dobândească puterea de a modifica existența, la, să zicem, modul propriu. Totul în asociere, sau poate ca un corolar, cu ambițiile insurecției ruse de la 25 octombrie 1917. Se întâmplă când, după expresia lui Evgheni Vodolazkin dintr-un interviu, „a început marea bătălie pentru utopie” (politică, socială, economică…), știut fiind – și demonstrat la nivel maxim social și politic – că „întruchiparea utopiei este unul dintre cele mai înspăimântătoare lucruri care există”. Platonov, prins în capcana sistemului totalitar și a distrugerii ființei, se livrează unei experiențe înspăimântătoare. Își „îngheață” vârsta biologică: „Geiger a spus că vârsta mea biologică este de aproximativ treizeci de ani. În azotul lichid aproape că nu am îmbătrânit”. Cu scopul de a fi înviat ulterior. O fericire în existența unui om? O perioadă de „petrecere sub pământ” și apoi o revenire. Ceva de genul: „Mergeam gândindu-mă la cuvintele ei (dintr-o convorbire cu Anastasia, în tinerețe, n.n.) și mă închipuiam zăcând sub pământ. Și, uite, cineva mă vizitează, și a și început să se plictisească, să îl apuce urâtul stând aici. Visează la cum are să se întoarcă din orașul morților în orașul viilor, și gustă dinainte bucuriile lui vii de seară. Cum îmi imaginam și eu atunci cum o să mă duc acasă cu Anastasia (pe jos, de-a lungul pârâului Smolenka), cum o să bem în bucătărie un ceai fierbinte și cum o să mă cuprindă fericirea.” Asemenea gânduri se întâmplau în tinerețea reală. Acum e Sekirnaia Gora: „În cazul ei sunt neputincioase și pictura, și descrierile literare. Oare ce descriere poate reda un frig care nu se mai sfârșește, zi și noapte? Sau foamea? […] Să te faci una cu întunericul. Să nu vezi nimic și să fii nevăzut.” O alunecare în neființă. Alternativa e lazaretul, devenit deodată o încăpere scăldată într-un alb murdar, dar copleșitor, cu preocuparea de restabilire a stării fizice. În LAZAR, adică în Laboratorul pentru Înghețare și Regenerare, înființat la inițiativa lui Stalin, în ideea eternizării fizice a conducătorilor sovietici, se va produce experimentul la care era supus Innokenti. Din discuțiile cu academicianul Muromțev, află că nu are șanse de supraviețuire după înghețare. Dar are două căi de a merge spre moarte: întoarcerea în lagăr sau criogenarea, care, aceasta, îi poate aduce însă o perioadă de relativ confort, până la realizarea procesului efectiv. Alege a doua soluție.
Conștientizarea morții
Innokenti este pus în fața unei situații categorice de a se confrunta cu moartea, fie cea venită prin degradare fizică forțată, prin care este umilită însă condiția umană, fie prin încercarea de concretizare a unei iluzii omenești (zisă științifică), fără sorți de izbândă, ca orice utopie. Are privilegiul de a trăi conștientizarea morții, a iminenței acesteia. De ce o asemenea trăire poate fi considerată privilegiată? O dovedește urcarea pe Sekirnaia Gora, cu stomacul contractat de frică, escortat de niște indivizi liniștiți și indiferenți, ei înșiși terminați de viața în lagăr: „Când am ajuns sus, în fața noastră s-a deschis o priveliște de o frumusețe incredibilă. Păduri galbene. Lacuri albastre. Undeva, chiar la orizont, marea plumburie. […] Am luat această frumusețe drept un semn al faptului că aveam să mor curând. M-am gândit că așa ceva – cel mai frumos lucru pe care ți-a fost dat să-l vezi în viața ta – ți se poate arăta numai înainte de moarte. Puteau vedea și escortele, dar ele nu se uitau în partea aceea.” Proximitatea morții îi acutizează simțurile, privirea, trăirile. Revelarea frumuseții ține puțin. Nici n-ar avea de ce, pentru că scopul ei a fost atins: revitalizarea simțurilor, confirmarea existenței lor, prezente chiar într-un mediu care chema la mortificare. Apare imediat închiderea în moarte, prin dezvoltarea timpului carceral, consumat într-o biserică – sau o fostă biserică – spațiu al regăsirii, devenit acum al pierderii de sine și al flagelării: „Am fost dus în naos, mi s-a ordonat să-mi scot încălțămintea și să las pe mine numai îmbrăcămintea de corp. Văzând cimentul de pe jos, am rugat să mi se dea voie să nu-mi scot ciorapii. Am fost lovit în plină figură. Desculț, în izmene și cu fața însângerată, am intrat în noua mea celulă. A fost chiar bine că mă loviseră. Așa mi-a fost mai ușor.” Cum, poate, cândva, lui Iisus i-a fost mai ușor să fie pironit pe cruce după flagelarea îndurată pe Via Dolorosa.
Simțurile, acum, nu sunt revitalizate pentru asumarea vieții, ci pentru asumarea înfrângerii, pentru pregătirea pentru moarte. Relativele privilegii în perioada de pregătire pentru evenimentul ieșirii din timp, ascuns, sunt un truc, o mințire a existenței, un fel de anesteziere psihică în sensul acceptării unei situații devenite fără alternativă. Evenimentul criogenării nu înseamnă, însă, nimic, nici pentru Innokenti, căruia i se spune clar că nu erau șanse de revenire la viață, nici pentru savantul Muromțev, care nu crede în propriul experiment, nici pentru marii conducători sovietici, care nu vor vedea eternitatea treziți cândva din înghețul azotului. Lui Innokenti i se șterg vârstele de urmat, este aneantizat, înmormântat într-o speranță fără sens de izbândă, poate oferindu-i-se un alt fel de moarte, simplă și sigură, fără impact metafizic. Celula din biserica unde este încarcerat o vreme e semnul unei desacralizări forțate a existenței umane. Și totuși minunea se întâmplă, sub forma unei resuscitări, în anonimat și slabă distincție, care nu are nimic cu apoteoza unei renașteri a lumii, într-o primă instanță. O banală revenire la viață, consumată, cândva, mai ales în tribulațiile unui eu care încearcă să se descifreze, dar care are un vag acces la inocența unei existențe firești. Un rol important în această descifrare îl deține un element străin, „alogen”, doctorul Geiger, care nu are nici o legătură cu inițierea experimentului, nici cu ambițiile unei foste putere totalitare.
Într-un asemenea context și complex de elemente indicibile, interzise unei exprimări „dezvăluite”, cauzele și efectele se răstoarnă, moartea nu mai este ritual, resuscitarea nu e asumare a înnoirii lumii, accesul la o altă viață e de împlinirea unei pedepse, evident nedrepte. Cauza alegerii lui Innokenti pentru posibilitatea efectuării unui salt în timp este efectul închiderii lui, forțate, într-o existență greșită. De fapt, în non-existență, în non-identitate. Viața individului devine experiment în favoarea cuiva care nu este iubit, un celălalt căruia refuzi funciar să i te dăruiești, care nu merită primirea existenței tale ca dar. Confortul unui asemenea sacrificiu nu poate fi dat decât de exercițiul unei existențe atee, în care martiriul hristic nu are loc.
Lectura repetată
Arestarea lui Innokenti, lagărul, criogenarea sunt experiențe (experimente?, toate?) care îl scot pe protagonist din firescul existenței. Situația lui poate fi explicată prin experiența lui Robinson Crusoe, eroul livresc a cărui poveste o știe „aproape pe dinafară”. Asemenea poveștii lui Crusoe, în lectura repetată a lui Innokenti, și povestea acestuia, „noua” poveste a penitentului, poate și ea începe de oriunde, rămânând aceeași. Protagonistul trăiește un transfer dintr-o poveste în alta, din povestea unei vieți firești, a cărei evoluție este înscrisa în ordinea lumii, într-o poveste inedită, individualizată prin chiar ștergerea identității. Părăsește corabia lumii printr-o trecere într-o barcă improvizată sub auspiciile penitenței. E o poveste palpitantă, însă la modul gratuit. Fără miză. Fără miză metafizică. Acum. Barca se balansează încărcată de temeri. Dar nu duce spre o restabilire a echilibrului existențial într-un alt univers, nici spre o izbândă chiar individuală, căci ce izbândă ar fi să cucerești o experiență științifică spre satisfacția unui dictator? Dacă, însă, la Robinson Crusoe, „orice lucru e […] ultimul, el nu mai poate fi înlocuit”, în cazul lui Innokenti „lucrurile” sunt reversibile și oricând schimbătoare. Poate fi el sau altul ales pentru experiment. Dacă nu e ales, dacă nu acceptă, este aruncat din nou în neant. Nu în alt timp, cum se întâmplă de fapt. Dar, ca și la protagonistul lui Defoe, „Timpul care i-a dat naștere a rămas undeva departe, poate chiar s-a dus pentru totdeauna. El e acum în alt timp – cu experiența dinainte, cu deprinderile dinainte, și trebuie fie să le uite, fie să reconstituie întreaga lume pierdută, ceea ce nu e simplu deloc.” La ce e bună reconstituirea, la ce uitarea? La ce reinventarea poveștilor vieții, exercițiu specific oarecum bătrâneții? Vârstele firești i-au fost șterse din existență, împreună cu proximitatea prezenței celor dragi, cu așteptările tinereții, cu drumul unui calvar al vieții prestabilit nu de instanțe glorioase și efemere, ci de tradiție… Nu-și trăiește tinerețea, cu marea iubire a acesteia, nici maturitatea, cu posibile succese sociale. Și, desigur, nici bătrânețea, ca o încununare a unui parcurs pentru care ar fi trebuit să aibă drepturi de opțiune. Este resuscitat la o vârstă specifică bătrâneții, dar într-o bătrânețe care nu-i mai aparține nici ea. O bătrânețe a recuperării. Cu ce sens? „– Ce-a fost asta? îi strig scăldat în lacrimi sorei Valentina. De ce nu-mi amintesc în întregime fericirea vieții mele?”, izbucnește protagonistul. Ce bătrânețe este aceea în care nu-ți poți aminti fericirea vieții?
*
La un moment dat, în tinerețea lor inocentă, Anastasia și Innokenti au un dialog nocturn, în locuința comună. Vorbesc în surdină, despre lucruri neobișnuite, cărora vorbele în șoaptă le amplifică semnificația și misterul. Innokenti își amintește:
„Uitându-mă la pielea catifelată a Anastasiei, mi-au venit în minte cojile de pepene. Fără să mai aștept nici eu, am întrebat-o:
– Nu ți-e frică să îmbătrânești?
Ea nu s-a mirat. A ridicat din umeri.
– Nu de bătrânețe mi-e frică… De moarte. Să nu fie groaznic.
– Dar ai fi gata să nu mori și doar să îmbătrânești tot mai tare?
– Nu știu. Anastasia a zâmbit. Dar de ce trebuie neapărat să îmbătrânești ca să nu mori?
– Ei, pentru orice trebuie să plătești.
– Nu pentru orice – pentru daruri nu trebuie. Dacă mi s-ar da un asemenea dar – să nu mor fără nici un fel de condiții…
– Atunci?
– Atunci, aș trăi! a spus ea râzând, aproape strigând. S-a speriat. Și-a apăsat un deget pe buze. Acum o să dea fuga toți…
N-a dat fuga nimeni.”
*
N-a dat fuga nimeni. Cine să se alerteze la un strigăt în noapte? Când noaptea era întinsă irevocabil peste lume?! Posibilitatea resuscitării nu e însă un dar pentru personajul nostru. E o pedeapsă, cum am mai spus. Nu un drept la a trăi râzând. Posibilitatea învingerii sau amânării morții este plătită cu anularea trecerii prin vârste, aruncarea forțată într-o bătrânețe neasumată de biologie, poate abstractă, precum viața care o mijlocește. Revine la viață la încheierea unui arc foarte generos al vârstelor, în aparență, dar văduvit de existență. Anii lui de prezență în lume au depășit de mult confortul vârstei biblice. Dar vârsta lui este goală în cea mai mare parte. Cu ocazia unei decorări postresuscitare, la Kremlin, eveniment care nu-l impresionează în nici un fel, Innokenti constată impasibil: „Dar m-am uitat la cel de acum (timp și moment, n. n.): nu m-a lăsat inima. Nici nu mi-a bătut mai tare. Și nu pentru că nu ar fi cine știe cum, ci pur și simplu pentru că acesta nu este timpul meu, nu e de-al meu, simt asta și nu-mi pot apropia acest timp. Nu simt față de ceea ce se petrece nimic în afara unui interes abstract. E ca și cum aș fi fost prezentat președintelui Republicii Zimbabwe, să zicem: da, președinte, da, interesant, dar pe dinăuntru nici un ecou. Și poți să-i spui tot ce vrei – dar nu-ți vine. Nu te interesează.” (s.n.) Meditează la procesul prin care șampania de Kremlin transformă pe un funcționar oarecare într-un „conducător” egocentric. Nu-și face probleme când scapă paharul din mână, care se face cioburi. Nu-și trăiește deloc vârsta resuscitată. Nu-l mai interesează comportamentul social, devenirea socială. Nu-l mai impresionează timpul neobișnuit în care a fost aruncat printr-o decizie nefirească. De fapt, a fost golit de timp de azotul care i-a înlocuit cândva sângele, a fost văduvit de vârste. Bătrânețea, ca timp al înțelepciunii, nu-i mai aparține nici ea. Nu mai are ce face cu înțelepciunea vârstei. Dă interviuri, apare în emisiuni tv, este urmărit cu curiozitate, dar nu se mai leagă de cele firești ale timpului în care își duce zilele.
O realitate „nouă”?
Innokenti este un învins. Care, în ciuda atâtor încercări, și-a păstrat identitatea eului, cum recunoaște la un moment dat. Așa cum țara în care trăiește, cu toate schimbările cunoscute, și-a păstrat ceva dintr-o identitate profundă. Deși mersul firesc al individului și al țării se consuma undeva în altă parte, în abstract, în neasumat, în refuz… Se păstra însă ceva ce scăpa contextului. Asta era izbânda celor două tipuri de existență, individuală și națională. Marea înfrângere a lui Innokenti ține de luarea dreptului de a se lupta cu dificultățile, blocarea bătrâneții în a rememora și reconsidera-evalua o asemenea luptă. Privește la televizor, în salonul de spital: „Mașinile care merg sunt nostime. Nu seamănă deloc cu cele care erau pe timpul meu… Numai că și acest timp este acum al meu, și Geiger vrea să mă adaptez la el. Îmi urmărește reacția.” Ce simte acum, văzând o realitate „nouă”? E o realitate cu „noi dificultăți”, răspunde… pacientul. Dificultățile trebuie învinse sau evitate, în opinia celor doi. Dar Innokenti nu a reușit, nu reușește! „Dumneata n-ai reușit…”, spune Geiger „cu jumătate de glas”. Lui Innokenti i s-a luat posibilitatea de face o legătură cu trecutul real, un privilegiu al vârstei maxime. „Încerc să mă apropii de trecut pe diverse căi, să înțeleg ce este. […] Trecut nu am avut și până la somnul de gheață, dar el n-a fost niciodată în așa măsură de sine stătător ca acum. Tot ce mi-am amintit despre trecutul meu nu mi l-a apropiat.” (s.n.) Esența problemei „constă în faptul că trecutul e rupt de prezent și nu are legătură cu realitatea”. Așa cum lumea (totalitară) în care Inokenti Platonov a fost aruncat de istorie nu are legătură cu o realitate funciară, în care viața se poate așeza și curge după toate regulile ei.
Innokenti a fost congelat. Cu un acord forțat de un mod de viață nefiresc, al lagărului din care nu aveai cum să mai ieși. Dar însăși societatea în care o istorie nedreaptă l-a arestat (înainte de arestul propriu-zis) era una angajată în procesul înghețului. Idealurile oamenilor au fost blocate. Modul de viață, schimbat. Speranțele, câte erau, parcurgeau un traseu mortal, greu întrezărind – cândva, produs de cineva – un liman. Individul se deprofesionalizează, atât în calitate de funcționar, cât și de conducător, ultimul executându-și funcția ca într-o beție (a puterii?) din care nu se mai trezește. Societatea (ca lume) trece printr-un proces puternic de „disfuncționare” (sau „de-funcționare”…), din care nimeni nu o mai poate scoate, în vreme ce „corăbierul” exprimă o putere de conducere în sine, ca și cum s-ar înfrupta (doar el), hămesit, la o masă copioasă. Una e frigul firesc, al purificării, și alta frigul imund, diferență identificabilă în două descrieri. Întâi: „Zăpada – scârțâie. Din gură – aburi. Mi-am scos mănușile și mi-am dat cu zăpadă pe față. […] Am clătinat o creangă de arțar, am produs ninsoare. Stăm toți – Geiger, Valentina și eu – în zăpadă. Râdem.” Și alternativa puniției absurde: „Atunci se întâmplă ca unii să înghețe în pădure. Nu pentru că au luat hotărârea asta, ci de oboseală. Se dădeau mai la o parte, se așezau pe jos sleiți, și, pesemne, le era mai ușor să înghețe decât să se ridice și să continue lucrul. Se așezau, nedormiți, să își tragă sufletul – și erau troieniți. Și înghețau, fiindcă somnul nu împiedică moartea. Erau troieniți repede – mai încearcă pe urmă să-i găsești.” (s.n.) O excelentă parabolă a înghețului totalitar. Înghețați în zăpada lagărului, într-un salut de pionier, într-un carnet de partid, în deprecierea muncii sau a ideilor, în moartea opiniilor, în oboseala de a iubi, în supușenia față de un ideolog, în admirația (falsă sau nu) față de „conducător”… „Toate nădejdile noastre – recunoaște Innokenti –, toată ura noastră se ridica precum un abur tocmai spre acest loc, spre vârful lumii. Cu asta ne încălzeam, asta inspiram. Dar să fi fost într-adevăr la Kremlin în anii aceia, să le fi spus în față tot ce gândeam despre viața noastră! E și de râs, bineînțeles: nu apucai să spui un cuvânt, nici să deschizi gura – era bine dacă reușeai să arunci și o privire. Să-i zărești doar – asta deja nu era puțin lucru.” Conducătorii – înghețați și ei pe acoperișul lumii, captivi ai unei puteri suficiente sieși. Se întâmplă într-o societate cuprinsă de oboseala pricinuită de bătăi, batjocură și tortură, în care suferința și obida sunt deja aneantizate prin repetiția experiențelor traumatizante. Dispare până și aversiunea împotriva existențelor abjecte, care produc mereu nefericire, cum se întâmplă cu renunțarea lui Innokenti de a curma viața abjectului Panov. „Bucurie sau dezamăgire?”, cum se întreabă cel ce renunță la răzbunare. „Sinucidere colectivă”?, cum este acesta de părere într-o discuție cu Geiger, opinând că s-ar putea ca dictatura să fie „până la urmă decizia societății, că Stalin este exponentul vieții societății”. O societate în care zicerile se golesc de sens și care acceptă congelarea cu șansa de a fi resuscitată, readusă la viață, ca la o A doua venire, care nu mai este sacră, ci atee? Și, așa, imposibil de realizat.
Lazăr și lazarii
Congelat și resuscitat – „un merit de nevoie”, cum recunoaște cu ocazia unei decorări postresuscitare –, Innokenti, ajutat de Geiger, face eforturi să se regăsească. Pe sine. În străfundul acestor eforturi există o constantă ascunsă, precară, dar care poate fortifica o vagă speranță: credința. Credința și scrisul. Scrisul întemeietor, terapeutic mai întâi, care face sau reface existențe și lumi. Credința este una abia conștientizată, lipsită de gesturi exprese, dar revenită timid în cuget. Ocolind indicațiile „înaltei conduceri” și considerând că și „somnul (este, n.n.) o formă de viață, dând dovadă de o minimă milă față de «lazari»”, academicianul Muromțev le injectează un somnifer înainte de a-i trimite la congelare. În momentul sosirii unei asemenea clipe, „alesul” la nemurire se gândește la învierea din morți a lui Lazăr: „Soarta lui era pentru mine singura speranță. Dacă se dovedise cu putință să fie înviat după patru zile un mort care deja mirosea, ce putea fi imposibil în învierea unui om înghețat după toate regulile? Înțelegeam că a fi găsit viu la dezgheț era exclus, dar nu voiam să plec cu sentimentul deznădejdii. Domnul l-a înviat pe Lazăr după patru zile. Când mă vor învia pe mine – și mă vor învia oare? Voiam să cred că da.” Și, când se întâmplă, lucrurile se petrec astfel, în concepția protagonistului: „cu mâinile lui Geiger m-a dezghețat Dumnezeu.” Deci nu știința, nici optimismul puterii politice îi dau speranța învierii. E credința în supranatural, încrederea în devenirea proprie. Cu posibilitatea refacerii celulare: „pe fondul morții în masă a bietelor mele celule, sunt unele care se refac”. Precum celulele ascunse ale credinței. Prin asta și-a păstrat eul, nealterat, rezistent. Care a agreat, într-un fel, sângele din grupa sa, cu care a fost înlocuit de către Geiger serul fiziologic din vasele corpului, când compoziția soluției inițiale era de mult pierdută. O „dezghețare completă”? Care să-i faciliteze ieșirea din non-identitate? O posibilitate de recuperare a identităților? Pe firul „logicii interioare”, care îi releva și conștiința morții.
După moartea Anastasiei, are loc teribila întâlnire dintre Innokenti și Nastia, îngrijorată de starea în care se afla aceasta, după ce „se rupsese ultimul fir care mă lega de timpul meu”. Într-un moment tragic, de mare încărcătură psihică, de dezolare profundă, Innokenti Platonov îi cere Nastiei să fie Cealaltă (reîntâlnită și pierdută peste ani), la modul absolut: „Aceasta fost prima noastră noapte. Pătrunzând în Nastia, știam că astăzi ea trebuie, negreșit, să zămislească. Conștiința acestui fapt mi-a dezgolit sentimentele, le-a făcut insuportabil de acute, a străpuns, m-a făcut bucăți, a irupt în ea, și am strigat (E strigătul din noaptea tinereții, când a vorbit cu Anastasia despre nemurire?, n.n.). În clipa aceea chiar n-am mai știut dacă era Nastia sau Anastasia. Și am devenit tu unul pentru altul.” E un salt peste timp, o recuperare a trecutului, o revenire în timpul propriu? O victorie a științei sau a resuscitării interioare? Cândva Innokenti era de părere că timpul participativ nu mai poate fi regăsit: „Timpul ne era comun tuturor, ceea ce, după cum se dovedește, înseamnă foarte mult. El ne făcea să fim participativi unul față de altul. Pentru mine este îngrozitor că acum toți îmi sunt străini. Toți, în afară de Anastasia și de Geiger. Ai mei sunt acum numai doi oameni, în timp ce înainte era toată lumea.” Acum, prin confundarea cu Nastia, se întoarce în lume? Din timpul suspendat? Își învinge nepăsarea? Învinge moartea? Geiger constatase deja cum, în privința Nastiei: „Firea ei activă îl trage pe Innokenti în noul lui timp”. (s.n.)
Cu avionul aterizând pe burtă
„Au desființat aeroplanele moartea?”, o întreabă adolescentul Innokenti pe Lera, tânăra care îl inițiază în deliciile amorului. Răspunsul fetei e categoric: „Bineînțeles!” Întrebarea adolescentului vine după ce acesta îi mărturisește credința în Dumnezeu, iar ea îi spune că „în epoca aeroplanelor e rușinos să fii credincios.” Innokenti trăiește cu intensitate visul de a deveni aviator. Avionul îți permite să vezi lucrurile cuprinzător, de sus. În intangibilitatea lor? Avionul – „întruchipare a ideii de grandios”? Dar ce grandoare exprimă? A existenței care triumfă sau a existenței cotropite de nefericire? „Teatru de operă, palat de gheață, aquapark – numai aparat de zbor nu.” „O construcție imensă…” În ce sens? Îi năruiește lui Innokenti credința o asemenea imensă realizare tehnică? Ține loc existenței? Innokenti face un drum la München, pentru un consult medical de specialitate. Cuprins de o oboseală cronică. Specifică individului și națiunii, deopotrivă. Meditează privind suferința, boala și moartea: „Îmi pierd puterea, memoria, dar nu simt durere – și văd în asta că mi se arată milă. […] (Suferința, n.n.) e îngrozitoare nu prin faptul că îți este chinuit trupul, ci prin faptul că deja nu mai nădăjduiești să fii eliberat de durere: ești gata să te eliberezi de trup. Să mori.” Dar, de la o vreme, „obosești și să te temi de moarte”. De a doua moarte, în cazul eroului nostru. Pe prima a înfruntat-o, prin criogenare. La întoarcere din München, avionului i se blochează trenul de aterizare. Trebuie să aterizeze pe burtă, punând la încercare toată priceperea piloților. Avionul e așteptat la aterizare cu frică, se instalează camere tv, apar psihologii. Ce-ar fi o catastrofă aviatică pentru un om bolnav? Televiziunea fixează neutru, deci cu cruzime, ceea ce se întâmplă. Apare constatarea că „existența s-a dublat”. Care existență: cea „reală”, sau cea a non-identității? O tânără luată de un psiholog sub tutela sa „plânge pierdută pe umărul psihologului”. Dar poate că nu-i încă de plâns, „poate există încă șanse”. Să te freci de realitate cu tot corpul, până la incendiu, asemenea avionului! – o enormitate de exprimare, dar de luat în seamă. Resuscitarea lui Innokenti nu a fost doar „un adevăr isteric”.
Bătrânețea nesfârșită
Nu poți trăi veșnic fără nici o condiție, fără nici o plată, cum se relevase în dialogul despre moarte și îmbătrânire dintre tânărul Innokenti și Anastasia. Innokenti are acces la experimentul congelării plătind cu umilința de a servi aspirația absurdă a unor „conducători” și prin riscul de a nu mai fi resuscitat. Și, în măsura în care este credincios, fără ritualul pregătirii pentru mântuire, că o merita sau nu. Prin suferințele îndurate, o merita, am putea zice, dar nu are o preocupare în acest sens. Cât de mult este legat oare de o existență primordială, fie ea desfășurată subteran, existență reprezentată de acel râu, Ordej, strălucitor în pustiul peisajului, „pătruns de o anumită primordialitate”, în proximitatea căruia, cândva, Innokenti constata că „Fiecare lucru observat de mine era însă de primă importanță, fiindcă acum eu eram singurul care poseda în totalitate această cunoaștere.”? (s.n.)
Resuscitat la o vârstă identitară înaintată, după ce a pierdut șirul anilor și a ieșit din mersul firesc al lumii, Innokenti ar părea a fi hărăzit unei îmbătrâniri „tot mai tare”, după cum se exprimase în discuția cu Anastasia, în tinerețe, sau, mai bine zis, unei bătrâneți nesfârșite. Dar vârsta aceasta, care nu îi este proprie, pe care totuși și-o asumă, îi aduce nu doar limpezimea înțelepciunii, ci și oboseala de viață. Poate oboseala de… moarte. De a te tot lupta cu aceasta. O oboseală pe care o poate cunoaște și societatea. Oboseala de a scăpa de un sistem anume, politic, social ș.a.m.d. O vârstă care nu-i aparține, căci nu e rezultatul vieții lui legate de primordial, o vârstă pe care încearcă să o domine prin eforturi participative, până la situația, observată de Geiger prin descoperirea unui desen realizat de pacientul său, de a scăpa „de acea misterioasă interdicție de a crea”. De a crea și procrea. La, de fapt, o vârstă răsturnată.
Închis în lagăr, i se acordă doar dreptul la moarte. Pe baza acestuia, obține (ca răsplată?) dreptul la cunoaștere. O cunoaștere care îl alungă din Raiul lumii? Dar, „Înviind amintirile noastre comune, oamenii aceștia vor învia poate și ceea ce îmi aparține numai mie.”