Teatrele au rămas deschise și în valul patru al pandemiei, în condițiile zilei, 50 la sută din săli ocupate, adică un loc ocupat și cele două de pe o parte și de pe cealaltă libere, iar la intrare arăți certificatul verde. Pentru cei din sală e mai comod să nu aibă vecini la stânga și la dreapta, dar pentru cei de pe scenă e mai greu, mai ales la aplauze, când, oricât ar bate de tare din palme cei prezenți, nu pot suplini lipsa celeilalte jumătăți. Cu toate astea, există spectacole la care aplauzele jumătății aproape că ating intensitatea celor care ar fi fost dacă pandemia s-ar fi oprit demult.
Renumitul coregraf Gigi Căciuleanu, invitat de câțiva ani să monteze la Teatrul Național din București de Ion Caramitru, este unul dintre cei capabili de a produce spectacole în finalul cărora aplauzele devin la fel de intense ca altădată. Unul dintre acestea este și cel care a avut premiera în octombrie la sala Studio a TNB. (În drum spre Studio am văzut cu tristețe că Ion Caramitru a devenit numele sălii mari a Teatrului Național din București. Aș fi preferat să rămână doar ce a fost până în stagiunea trecută, un mare artist în viață.)
Spectacolul lui Gigi Căciuleanu la care fac aluzie rândurile de mai sus este K.i.R.i.TZ.a sau Jocul de-a…, o adaptare liberă a celui care nu mai e un simplu coregraf ci și un regizor remarcabil, după piesele lui Vasile Alecsandri. Dacă de obicei Kiritza e un personaj grotesc, care pare că înoată fără grație în aerul scenelor pe care evoluează, de data aceasta, în concepția lui Gigi Căciuleanu, ea este o damă grațioasă, o soprană care cântă cu talent toate ofurile isprăvnicesei. Nu-i vorbă că încercau să o facă, dar fără grație și programatic în modul cel mai grotesc și Kiritzele anterioare, probabil începând de la Matei Millo, primul interpret al faimosului personaj, continuând cu Miluță Gheorghiu, Tamara Buciuceanu-Botez, Sonia Cluceru sau Draga Olteanu-Matei, plus cele mai puțin celebre care se vor fi perindat între timp pe scenele teatrelor.
Personajul imaginat de Vasile Alecsandri și perpetuat pe scene până la această nouă înfățișare era, cum spuneam, unul greoi, caraghios, cânta fals și făcea totul fals. KiRiTZa căciuleană (sic) este și ea comică, cum și asta am mai spus, parcă, numai că, de data asta, întruchipată extraordinar de soprana Oana Berbec, e un personaj suplu, care se mișcă intens și fără eforturi vizibile, așa cum nu se văd eforturile balerinelor pe scenă, scoțând triluri operetistice, majoritatea din Jacques Offenbach, prelucrat modern de Paul Ilea, precum și cu câteva sugestii de arii celebre din opere și operete ale altor compozitori, foarte cunoscute spectatorilor. Este și ea păcălită de Leonaș, se pregătește și ea de a se lăsa sedusă de chipeșul ofițer în care se deghizează acesta, dar fapta, dacă s-ar petrece, parcă nici n-ar fi chiar atât de grotescă precum era în cazurile anterioare.
Guliță era, în piesa lui Alecsandri, un personaj cumva adițional, o victimă colaterală a ambițiilor materiale ale Kiritzei, care urmărea ca prin el să pună mâna pe averea orfanei Luluța, rămasă sub epitropia familiei Bârzoi. La Gigi Căciuleanu, Guliță, în interpretarea absolut remarcabilă a lui Lari Giorgescu, devine un personaj central, autonom, un fel de suveică între personajele celelalte, inclusiv surorile lui, făcând să ia ființă astfel țesătura acestei familii și, în ultimă analiză, a acestei lumi, prin care foiesc și pungași, de tipul celor doi, Bondici și Pungescu, Goana și salturile lui Guliță se întâlnesc cu mișcarea browniană (zău așa) a celor doi șmecheri-escroci de la Focșani, veniți să pună labele pe fandositele fete de măritat ale Bârzoilor. Dar apar salvatorii, Cociurlă și Brustur, respective Axel Moustache și Petre Ancuța, boiernașii de viitor care le iau locul râvnit.
Lipsește din peisajul foarte colorat, foarte mișcat, greoiul Bârzoi, pe a cărui evoluție politică, la demnitatea de ispravnic, adică prefect, se bazează toate mofturile KiRiTZei și ale fiicelor ei, ca să nu mai vorbesc de multiplele supra-mofturi ale lui Guliță. Lipsește ca persoană fizică, dar glasul său profund (Marius Bodochi) se aude în momentele-cheie. Nu lipsesc, însă, din piesa rescrisă de Gigi Căciuleanu, falsele franțuzisme, până mai ieri la modă, căci azi franceza a fost dată pe engleză, dar de aceeași baltă, rămase așadar un fel de paradigmă sau mai precis model al mitocăniei poleite, furculision, lingurision. Poate că următoarea Kiritză va avea pentru fiul ei și un preceptor de engleză, astfel încât să auzim furculișăn sau lingurișăn…
Nu am început degeaba aceste rânduri referindu-mă la pandemie, pentru că bogata distribuție a acestui spectacol, cu, pe ici pe colo, câte trei actori/ actrițe pe un rol, a fost cam atinsă de coronavirusul cel nou, astfel încât prezența pe scenă a celor prevăzuți poate a fi cei dintâi s-a mai adaptat. A lipsit, de pildă, un actor plin de har cum este Ciprian Nicula, performant în roluri de tinerel imberb, inclusiv într-un fel de ajutor de ipistat (Ipistat 2) din ultima remarcabilă premieră a Teatrului Național din București, cu D’ale Carnavalului, de astă vară, când dl Iohannis tocmai ne anunța că am învins pandemia. Care, între timp, ne-a învins ea pe noi, inclusiv la distribuții.
Aristița și Calipsița, franțuzite și ele, dar mai mult fandosite pur și simplu, plus cu ceva vino-ncoa-uri adiționale, au fost demne de toată atenția, în persoanele Fulviei Folosea și a lui Aylin Cadîr. Mihai Munteniță a mai făcut și pe Monsiu Șarl(ă), preceptorul lui Guliță, după ce, în rolul de vânător de zestre, i se spulberaseră speranțele. Apropo, scena în care cei doi vânători de zestre, Pungescu și Bondici (Mihai Munteniță și Mihai Calotă) citesc lista de dotă a celor două fete este remarcabilă, ei desfășurând pe scândură (scenă) un înscris (sic) sub formă de sul pe care e prevăzut tot ce vor primi ele la căsătorie. Cândva, demult, la Teatrul Bulandra, în sala de la Grădina Icoanei, s-a mai desfășurat o asemenea lungă hârtie, dar era o falsă scrisoare de amor a Violei (Irina Petrescu) către Malvolio (Virgil Ogășanu), o farsă care i se face acestuia, în A douăsprezecea noapte de Shakespeare, pusă în scenă, până la un punct, de Liviu Ciulei și abandonată din cauza căderii sale în dizgrația partidului unic, dacă-mi aduc bine aminte. Sigur, cu totul altă poveste, aici.
Între zvâcnirile de tinerețe întârziată ale Kiritzei și salturile și tumbele de copilărie târzie ale lui Guliță, servitorul Ion, reprezentantul clasei asuprite este un fel de judecător al celor ce se întâmplă în jurul său, e singurul care face mai puține mișcări, înghițind cu demnitate, dar cu oarecare perplexitate, observațiile stăpânei sale care-l vede valet, ca să fie ea în ton moda din Occidentul luat drept exemplu și către care se va îndrepta ea la finalul întregii tevaturi. Ionuț Toader este foarte expresiv în acest rol, care parcă mai temperează elanurile absurde prea deseori ale personajelor din jur. Roluri de mai scurtă durată, dar împlinite și ele au Axel Moustache și Petre Ancuța, noii gineri ai Bârzoilor, găsiți de Kiritza după eșecul cu Pungescu și Bondici. Tot ei deschid și spectacolul, în fața cortinei, cu scurte și trecătoare comentarii politice. Florin Călbăjos, în Leonaș, direct legat de politică, deoarece îl denunță pe noul ispravnic Bârzoi că primește peșcheșuri – eternul curcan de care ne amintim – făcând să fie demis, iar el îi ia locul, precum și pe Luluța, eliberată de sub tirania Bârzoilor, dar mai ales a Bârzoaiei, pardon, Kiritza. Cu aplomb și haz își face aparițiile Victoria Dicu, într-un rol inventat de noul autor, „Doamna enerva(n)tă”.
Cu toții devin, în anumite momente ale spectacolului „doamne, domni”, cum menționează distribuția, într-un fel de personaj colectiv bine manevrat de regie. De altfel, spectacolul place și pentru că este extrem de mobil, toată lumea se mișcă, se agită, astfel încât vezi o lume în mișcare care parcă încearcă să se smulgă din mlaștina în care este, oricum, încastrată. Performanțele actoricești sunt și performanțe coregrafice, muzicale, fizice remarcabile, lansate din primul moment și continuate pe urmă, fără răgaz până la scena finală, când noul ispravnic, Leonaș, îi înmânează Kiritzei biletele pentru – ei, ghiciți! – Paris.