Kabbalistul

(fragment)

64

Azi împlinesc 64 de ani! Aproape de două ori vârsta la care HaAri călătorea în Pardes Rimonim fără aeroplan, fără alte invenții, doar cu aripile de hârtie dăruite lui de Zohar. Eu nu am fost demn să zbor mai departe de Safedul Galileii, și acolo doar întâmplător, când excursia pentru seniori organizată de Centrul Evreiesc risca să se anuleze din lipsă de doritori. În Tzfat, am pus și eu o piatră la mormântul lui AriZal, dar nu am simțit nimic straniu, niciun dybbuk nu mi-a dat târcoale, nici un spirit nu mi-a urat bun venit, așa cum promitea prospectul agenției de turism. Mai mult, am simțit că fac o impietate și că piatra mea pusă în mica grămadă nu e ofrandă, ci gest mecanic și lapidare de mister, gest pe care îl fac toate hoardele de turiști ce vin la mormântul lui HaAri atrași de ghizi și de pliantele lor. L-am întrebat pe ghidul nostru, un domn jovial ce își ascundea chelia și incultura sub o chipa croșetată, cu vag miros de trandafir, dacă a auzit de capacitatea lui HaAri de a spune tot trecutul unei persoane doar după mirosul ei? Însușire certificată de preaiubitul lui discipol, Rabbi Chaim Vital, care și-a pus pe această mărturisire pecetea cuvintelor: „asta am văzut eu cu ochii mei”. Ghidul nu a binevoit să-mi răspundă și a continuat cu un text învățat pe de rost: „Priviți, aici, pe Midrahov, pe strada pictată, cobora HaAri să ia apă de la cișmeaua din colț. Dincolo, în Metzuda, mergea el la piață. Dincoace, atârna o mezuzah la poartă, exact ca asta pe care o vedem aici”. Nimic despre misticul care și-a trimis spiritul ca să mă poarte de mână pe mine, biet învățăcel într-ale kabbalei, până la marginea lumii, la întâlnirile personale cu partzufim, cu înaltele ipostaze ale divinului. De atunci, de la nefericita călătorie, am mereu senzația că omul de hârtie la care mă închin eu diferă de omul în carne și oase de care ne vorbea un ghid guraliv. Mi-am ascuns dezamăgirea de doamna Ianculescu, organizatoarea, doar fiindcă femeia cu chip de cămilă și cercei în urechi îmi mai aduce câte un tablou vechi sau câte o carte rară la anticariatul pe care îl dețin în București, în cartierul evreiesc. De la ea am eu această ediție mantovană din Sefer haZohar, carte de care nu mă îndur să mă despart. Și chiar dacă mi s-a oferit pe ea o desagă de bani, 4.600 de euro!, prefer să o țin sub cheie, să o mângâi o dată pe săptămână și să vorbesc cu oamenii care s-au aplecat peste paginile ei pline de înțelepciune timp de aproape o jumătate de veac. M-a întrebat odată cineva dacă profesia de anticar mai e rentabilă, acum, în vremea calculatorului și a omului amnezic, care nu mai citește nimic. I-am răspuns oftând că a fi anticar nu mai e profesie, ci dragoste oarbă și suferință pentru lumea de hârtie care se împuținează tot mai mult.

Când se vor aprinde trei stele pe cer voi da o masă în blide adânci pentru HaȘem, la care voi invita toți prietenii mei dragi: cărțile. Așa cere datina și așa merită ziua în care eu m-am născut, zi care mă întâmpină an de an cu o ridicare din umeri și îmi oferă același cadou, o privire aruncată peste umărul singurătății înspre memoria care a adunat numai amărăciune și îndoieli. Voi lua apoi Psalmul 64 și mă voi adânci în studiul lui, căutând să deslușesc ce îmi rezervă anul cu numărul 64 și la ce să mă aștept.

Dar de ce să amân?, mi-am zis, punându-mi într-un pahar înalt ceaiul rece de iasomie pe care eu îl beau amestecat cu maror, cu ierburi amare, de regulă frunze de hrean, pentru ca parfumul florii să-mi amintească de libertatea Edenului, iar iarba amară, de gustul singurătății în care se zbate sufletul meu pe pământ. Așezat la biroul de lângă mica vitrină cu cărți îngălbenite de vreme, am deschis capitolul 64 din Tehillim și, cu voce tare, am citit primul verset care mi-a căzut sub priviri: „Și le va împletici limbile de vor fugi care încotro toți cei ce îl vor vedea”.

La prima vedere, cuvinte neutre, nimic ieșit din comun. Dar dacă pășeai mai adânc pe istmul întunecat al literelor, lăsând în urmă sărăcia confuză a rațiunii și îndemnând mintea să alerge spre lumina vederii mistice, un alt orizont se deschidea și versetul căpăta un cu totul alt sens. Am zâmbit strâmb. Verbul shiluh (שילוה), care înseamnă ‘a tulbura, a înspăimânta’, se confundă prin notarikonul kabbalei cu shaluach (שלוח), ‘mesager’, devenind pecete și semn care se cerea cercetat mai atent. Urmărit până în intertextul profan, shiluh anunță un maleficiu prin înrudirea lui cu Shylock, personajul lui Shakespeare, evreu și negustor ca și mine, despre care se știe că a sfârșit foarte rău. Hm! După unii filologi, numele acestui Shylock ar veni din anglo-saxonă și ar însemna ‘cu părul alb’. Să fie asta, oare, cheia de cifru cu care se cere citit viitorul meu? Va veni un mesager cu părul alb pentru a-mi da o veste ce va tulbura apa în care se oglindește, ca să nu spun băltește, ființa mea?

46

Când un număr e prea obscur sau te face să ridici din umeri și să disperi, kabbala îți oferă o soluție, o a doua șansă, îndemnându-te să cercetezi oglindirea lui, pe considerentul că 64, de pildă, nu e decât un 46 privit în oglindă. Pentru această lachatut (jonglerie) acceptată tacit de kabbaliști, aveam a mă căi cu o rugăciune în plus la shacharit-ul de mâine și să mă spăl de păcat cu o lustrație fierbinte sub duș. Am redeschis Psalmii, sperând că numărul 46 îmi va aduce în nări miros de flori de salcâm și iasomie, aroma cu care Paradisul îi îmbată, cum spune profetul Ieshayahu, pe toți pelerinii care bat la poarta Grădinii. Circumspect, am citit rar și apăsat întâiul pasuk:

‒ „Elohim este pentru noi adăpost şi putere, un ajutor mereu prezent în nevoi”.

Din nou, la prima vedere, cuvintele păreau doar îmbărbătare și îndemn la curaj, dar cercetate mai atent, dădeai prin iarba înaltă de șarpe și de otrava lui. Trecută prin ghematria, celălalt instrument mistic al kabbalei, metafora „adăpost și putere” dă funesta cifră 17! Brrr! Stăteam împietrit de oroare, în vreme ce, în jurul meu, viitorul se umplea de cataclisme și de prăpăd. Eram incapabil să mai clipesc, darmite să mai sper că anul care urmează nu va fi pentru mine unul funest. Ducând ghematria până la capăt, versetul întreg se transforma în numărul 1.574, anul în care a murit în chinuri HaAri, învățătorul și idolul meu! Culmea, și versetul de dinainte ducea la aceleași cifre, dar aranjate altfel: 1.745. În kabbală, orice potrivire este semn, și orice semn spune ceva. Iar ce încercau să îmi spună mie cele două pesukim nu era decât nefastul număr 17: 1+5+7+4=17! Pentru orice evreu, el este precum numărul 13 la creștini, un semn de moarte și de nenoroc. Numai că ceea ce pentru creștini este prejudecată și superstiție, pentru evreu este pravilă și destin scris în cer. AriZal recomandă să ocolim acest număr, iar dacă nu putem, să-l șoptim într-o fântână sau să săpăm o groapă și să-l acoperim cu pământ.

17

Și asta fiindcă 17 este numărul lui Ahiman și al tuturor demonilor care te îmbie să treci poarta fără de întoarcere, înspre ticăloșie și desfrâu. Cabaliștii creștini au anagramat numărul 17, transcris în cifre latine (XVII), și a rezultat vixi, care înseamnă în latină ‘am trăit’. Adică, urmează să fiu mort… Vechii egiptenii se îmbrăcau în doliu și se autoflagelau în ziua a 17-a a lunii Athyr, zi în care a fost omorât zeul lor, Osiris. Transpuse în litere, 1 și 7 dau cuvântul אז, ‘atunci’, anunțând ceva inexorabil și nedefinit… Dar poate că 17, mi-am zis, încurajându-mă singur, nu e doar semn de moarte, ci și de speranță, fiindcă în orice moarte există înviere (geulah) și în orice exil (galuth) speranța unei întoarceri, așa cum spun înțelepții noștri rabini. Asta o spune simbolic și mitul lui Osiris și cel al lui Ioshua, pe care creștinii îl cinstesc sub numele de Isus. Nume al cărui număr este tot 17! Numai că între moarte și înviere, mi-am zis eu cu voce tare, sunt zile de tremur și groază când te vizitează demonii lumii de dincolo și tu trebuie să ai curajul și stăpânirea să-i aștepți cu sufletul curat și deschis…

122

Prin fața anticariatului tocmai trecea o damă în roșu cu manichiură asortată și buze colorate strident. Am urmărit-o în timp ce își retușa cârlionții în vitrină, semn că nu mă vede, chiar dacă femeia părea că mă privește drept în ochi. Altădată aș fi zâmbit, fiindcă știam ce gândește și ce spune despre ea un domn serios pe nume Freud. Acum, mi se părea că duduia în roșu e un demon venit să îmi spună anume ceva, că între ființă și neființă nu e decât un geam transparent, pe care aburii lumii de dincolo se pot transforma în șiroaie de lacrimi. Pierdut printre gânduri funeste, nu am observat când demonul a pus gheara pe clanță și a dat buzna în anticariat. Curios să știu ce caută Lilith printre cărți de magie și ocultism, am spus imediat ce clopotul ușii s-a oprit să mai trezească morții din somn:

‒ Mamzer dorește…?

Vădit fâstâcit, demonul a tușit, a tras aer în piept, după care s-a aplecat spre mine într-un damf de parfum de paciuli, contrafăcut ca și decolteul ei obraznic și prea plin de el. Noroc că duduia nu știe ce înseamnă în ivrit infamul mamzer…

‒ Am văzut că aveți în vitrină o broșură ce cred că m-ar interesa…

‒ Anume?

‒ Volumașu’ de colo: La spagiria e il restauro della verginità…

‒ Aaa, domnișoara vorbește italiana!…

‒ Am făcut 6 ani de Italia, domnule! Muncă grea…

Am dat din cap cu prefăcută compasiune. Șase e un număr interesant, am mormăit eu în barbă, abia abținându-mă să nu râd.

‒ Aș fi curioasă, înainte de toate, să știu ce înseamnă cuvântul spagiria, că nu l-am mai întâlnit.

‒ Spagiria, cara signorina, e un cuvânt inventat de un mare alchimist pe nume Paracelsus, cuvânt care definea cândva o parte a alchimiei ce se ocupa cu fabricarea tincturilor, pomezilor și unguentelor pentru doftori și bărbieri. Un fel de farmacie naturistă, cum i-am spune noi azi.

‒ Înțeleg. Și credeți că o pomadă ar ajuta la refacerea unei pierdute… verginità?

‒ Din anumite motive anatomice, nu pot ca să știu. Dar ce știu cu siguranță e că pentru postul de sfântă, duduie dragă, azi nu se mai înghesuie nimeni…

Ironia licențioasă nu a reușit să-i smulgă vreun zâmbet, ba mai mult, a adâncit cuta dintre sprâncenele prea groase, tatuate la vreun salon cu perdeluță și ghioc din Ferentari. Ca să nu pierd singurul client pe ziua de azi, am revenit la tonul grav, apoftegmatic, oferindu-i donzellei un buchet de docte informații, greu de digerat până și de un profesor universitar:

‒ În secolul al XVIII-lea, când a fost scrisă cartea asta, lumea încă mai credea că tinctura de mirt, numită și aqua virginale, nu numai că repară onoarea pierdută, dar o poate face de mai multe ori la rând. Tinctura asta era pe atunci un fel de Graal al misterelor din gineceu, o poțiune scumpă și foarte greu de procurat. Despre ea vorbesc plini de încredere și speranță eroii romanului Juliette, al marchizului de Sade ‒ autor care, fie vorba între noi, era mare cunoscător… nella verginità. Pe scurt, duduie dragă, broșurica asta garantează că alifia de mirt, în doar șapte zile repară…

‒ Dar cum e posibil?… Nu pot să cred!…

‒ Un farmacist v-ar spune că e vorba de proprietățile astringente ale mirtului, alifia pe bază de myrtus communis provocând o contracție în zona… introitus vaginae, suficientă cât să păcălești un bărbat înfierbântat și naiv. Asta e credința autorului, un alchimist longobard foarte cunoscut la vremea lui. Mai mult, acest Antonio de Sgobbis da Montagnana a murit la venerabila vârstă de 122 de ani, semn că alchimia spagirică nu a fost tocmai vorbă în vânt…

‒ Gata, m-ați convins! Cât face cartea asta?

‒ Fiindcă sunteți primul client pe ziua de azi, vă ofer o reducere de 25% și mai rămân… exact… 122 de euro! Numărul strigoiului, al lui dybbuk!, mi-am zis, râzând mefistofelic în gând. Sau echivalentul în lei…

‒ Ma che cazzo, că doar nu-i poșetă Prada! Sau crezi, vecchio pazzo, că o să port vechitura asta atârnată la gât? Uite cum facem! Îți dau cincizeci de euro și restul, în natură, o natură foarte generoasă, cum n-ai mai văzut demult…

‒ Mă scuzați, domnișoară, cu toată bunăvoința, dar nu cred că natura dumneavoastră valorează așa mult. Acum înțeleg ce biata carte îmi tot șoptea de când v-a văzut…

Duduia s-a înroșit sub sulimanuri și, întorcându-se pe tocurile cui, a ieșit înjurând. Ușa trântită a acompaniat finalul cu tunet ca de cinel. Pentru o clipă, am zărit ieșind de sub rochița prea scurtă o coadă cu solzi, semn că demonul e, așa cum bine spune Zohar-ul, pe jumătate om, pe jumătate făptură de pe celălalt tărâm.

4600

Nu a ieșit bine Lilith pe ușă că telefonul meu preistoric, cu fir, a început să sune insistent. Ciudat, numărul apelantului era așa de lung că nu încăpea pe micul display. Primul meu gând a fost că divinitatea care se ascunde în mister și ne vorbește prin numere vrea să mă felicite că am scăpat de caricatura aia de demon. La capătul celălalt al firului însă, o voce cu accent chinezesc se căznea să pocească limba lui Shakespeare:

‒ Alo, sunteți domnul Thomas Kubiak din București, România? Alo?!

‒ Mă tem că ați greșit, am răspuns eu într-o mandarină cu frumos accent tirolez.

‒ Oh, vorbiți limba chineză? Stați, nu închideți! Alo…

‒ Ați folosit termenul guoyu în loc de putonghua pentru limba chineză, asta arată că sunteți un intelectual de formație clasicistă, iar după accent păreți de undeva din Sud. Dacă vă e mai ușor, putem vorbi în cantoneză. Mie îmi e totuna…

‒ Un sinolog?… Profesor de limba chineză?! Din surescitată, vocea devenise mirată și vorbitorul părea că trage aer în piept cu gura căscată.

‒ Nu, nici una, nici alta, sunt un umil vânzător de cărți vechi care vorbește câteva limbi, dintre care două sunt moarte și alte două sunt considerate dialecte.

‒ Budha v-a scos în calea mea, domnule dragă. Am sunat de zeci de ori la acest număr până am ajuns să învăț cum se spune în limba română „număr nealocat”. E numărul dumneavoastră, sau poate am greșit eu ceva: 00402121…?

‒ Îmi pare rău, stimate domn, numărul meu se termină cu 8, nu cu 7…

‒ Așa se explică! Dar vă rog, vă implor, nu închideți și ascultați un om disperat care își așteaptă condamnarea la moarte. Linia e monitorizată și convorbirea limitată, așa că vă voi spune foarte pe scurt povestea mea, urmând să decideți dacă pot și merit să fiu ajutat. Mă numesc Wang Yijie și sunt profesor la Universitatea din Beijing, Departamentul de Filosofie și Studii Religioase. Cu trei ani în urmă am recomandat cumpărarea pentru biblioteca universității a unui desen rarisim, de pe la 1180, autorul fiind călugărul benedictin Herrad din Landsberg. Sau, mă rog, așa credeam pe atunci! Desenul, cunoscut în mediile academice ca Philosophia et septem artes liberales, era vândut pe eBay de un domn din București cu suma de 4600 de euro…

‒ Cââât? A fost rândul meu să dau de veste că am gura căscată. Nu atât suma exorbitantă m-a lăsat bouche bée sau, cum spun chinezii: cu saliva de trei picioare atârnând, cât ciudatele cifre 4 și 6, care mă urmăreau ca un semn funest.

‒ Desenul trebuia să ajungă în pinacoteca universității și să ilustreze un studiu al meu despre influența confucianismului la Boethius și, prin filosoful medieval, asupra întregului Occident. Ilustrația ne era prezentată de vânzător ca o filă originală din celebrul manuscris Hortus deliciarum, legendara enciclopedie pierdută demult. Vă dau aceste indigeste amănunte academice doar pentru a vedea că eu și colegii mei ne-am documentat temeinic, am cercetat și chiar am crezut că ilustrația face parte din manuscrisul pierdut. Acum urmează și tragedia mea. Pusă sub lupa științei și cercetată cu raze X de colegii de la catedra de fizică, coala de pergament s-a dovedit a fi o banală hârtie din secolul al XIX-lea. Are și un filigran, invizibil cu ochiul liber, care o plasează în Rusia anilor 1890. Imediat, conducerea Universității m-a acuzat de delapidare, iar Partidul mă amenință cu proces, căci suma fiind așa de mare, intru automat, în baza Art. 150 din Codul nostru penal, la infracțiune contra siguranței poporului. Risc condamnarea la moarte, domnule dragă, și asta doar fiindcă am fost naiv și prea studios. Poliția a mers pe firul ilegalității și a ajuns la un anume domn Thomas Kubiak din București, care după încasarea plății a dispărut în ceață și nu mai e de găsit. De atunci, tot sun și mai sper… Ah, deja se aude semnalul, au trecut cele 5 minute cât am voie să vorbesc din arest. Vă rog din suflet, ajutați-mă să îl găsesc pe acest domn Kubiak și să îmi repar onoarea. Vă rog…

‒ Voi face ce îmi stă în putință, am îngăimat eu cam în doi peri. Brusc, convorbirea s-a întrerupt și am revenit cu picioarele pe pământ. La urma urmei, ce puteam să fac eu? Nu sunt nici detectiv și nici vocație de bun samaritean nu am. Sunt doar un umil anticar pierdut în deșertul numit lumea banului, unde abia dacă vând o carte pe săptămână și tot universul meu e librăria și cămăruța mea de la etaj. Aici, doar aici, îmi place să caut și să cântăresc misterele din spatele cărților, dar să pătrund eu în lumea reală și să rezolv misterele ei? Exclus! Lumea asta nu îmi e la îndemână, ba chiar, pot spune, că e atât de îndepărtată de mine încât nici nu o cunosc!

6 & 4

Ca să mai uit de vocea plângăreață și de ciudatul apel, m-am reîntors la obsesia numită 6 și 4, sperând ca niște calcule să îmi distragă atenția și să nu mai aud glasul conștiinței în urechi.

În iudaism, 64 e numărul unui cuvânt esențial, n’vua (נבואה), ‘profeție’. Pentru kabbala lurianică, profeția nu e o simplă divinație, ci starea de nebunie care îi permite sufletului curățarea de impuritățile trupului și înălțarea lui până la limpezimea vederii din cer…

Oricât mă căzneam, gândul mi se împiedica de același domn Wāng și de drama lui. Un kabbalist nu e nici taumaturg, nici doctor, nici psiholog nu e, îmi tot ziceam ridicând din umeri. El nu e interesat de ce văd toți, de culorile curcubeului, ci doar de capătul lui…

Revenind la 64, m-am întrebat ce înseamnă numărul acesta pentru ocultismul creștin. Am dat fuga la volumul IV din De occulta philosophia a lui (Pseudo) Agrippa, pe care eu îl am în ediția princeps, și l-am răsfoit. Când am ieșit din iarba înaltă a cabalei creștine mi-am dat seama că sunt mai dezorientat și mai nelămurit. Aici, numărul 64 definește spiritul planetei Mercur, guvernată de zeul Hermes, numit și de-trei-ori-marele. O dată pentru că e zeul magiei, a doua oară pentru că este mesagerul zeilor, a treia oară fiindcă el conduce sufletele muritorilor pe celălalt tărâm. Forma sub care se arată acest spirit pământenilor este a unui „militar înarmat și aproape transparent (militis armati, colore perlucido)”. O spune cavalerul Agrippa, el însuși fost mercenar și luptând efectiv. Nu mai reușeam să înțeleg dacă viitorul meu depinde de negustorul Shylock sau de un soldat înarmat și foarte periculos… Ori de amândoi? Certitudine era până acum doar acea colore perlucido ce echivala cu părul alb al lui Shylock. Să fie un semn că viitorul meu depinde de un… albinos?

2080

‒ Vă rog din suflet, vă implor, ajutați-mă…! Cuvintele domnului Wang continuau să îmi zbârnâie în urechi. Mi-l și imaginam suspinând ca Boethius după o fereastră zăbrelită, rugându-se și așteptând în van ajutor.

Am ridicat din umeri, gest ce risca să devină la mine tic nervos, și am continuat să alerg pe urmele ciudatului număr 64…

Triunghiul lui 64 (adică, 1+2+…+64) este 2080, număr compus din de două ori numărul sefirei Tiferet. Aceasta e ramura din Copacul Vieții asociată cu compasiunea, cu miracolele și cu frenezia căutării, simbolizată de călătorii. În ilustrațiile mai vechi, lângă Tiferet apărea desenată intrarea într-o peșteră. Misteriosul semn a fost numit de cabaliștii creștini antrum philosophorum, iar de înțelepții rabini semnul că din Tiferet începe o cărare ascunsă și strâmtă spre cele mai adânci unghere ale lumii, un fel de scurtătură spre lumea transparentă a lui Metatron. Cu 2080, numărul 64 capătă glas și strigă, chemându-mă în mod vehement într-o călătorie făcută din pioasă compasiune și având ca scop aflarea unui indicibil mister…

Am sorbit din ceaiul de iasomie amară și, până am ajuns la fundul paharului, mă hotărâsem deja. Îl voi ajuta pe profesorul Yijie, fără vreo recompensă, fără vreo plată, fără nimic. Am să ies pe stradă și am să mă lupt cu morile de vânt din pură noblețe sufletească și, ca un bătrân hidalgo, voi flutura stindardul cauzelor pierdute, arătând lumii întregi că orice bine faci îți face bine și orice ideal e semnul unei nebunii menite să te scoată din rând. Mă voi lăsa apoi ademenit de ain sof, de misterul pe care ibn Gabirol l-a numit Marele Nimic, fiindcă în numele lui, al nimicului, omul merge mereu înainte, ca să afle la final că totul e doar suflare de vânt… Adică, un mare nimic! Aveam nevoie doar de un Sancho Panza care să mă aburce pe cal, pe Rosinantele meu, iar de restul fantasmelor mă ocupam eu…

Nu îl mai sunasem de mult pe Daniel, cândva cel mai bun elev al meu la cercul de kabbală. Daniel a preferat însă o altă cale și e acum mare meșter mare în mânuirea calculatorului, o ustensilă care a rămas pentru mine un mare mister. Să nu uit, își spune acum Guccifer, semn că a ajuns sclavul preaplecat al demonului alungat din cer, același care l-a ademenit pe Faust cu iluzia cunoașterii totale, plus aur, mult aur, nestemate și alte mișelnice pulberi demne de omul neîntreg. Pentru Daniel, comoara demonului se numește acum informație, plus ceva bănet în cont, iar adevărata lui plăcere este să găsească, sub oricâte chei și oricâte opreliști, tot ce ascund ceilalți semeni ai săi.

170

‒ Ooo, stima noastră și mândria, Geronda! Cu ce prilej pe la Amărăștenii de jos?

‒ Bună să-ți fie inima, tinere! Azi aș dori să vorbesc pe îndelete cu Guccifer, iar cu Daniel o vorbă doar, așa, în treacăt, cât să-l întreb de ce nu mai vine la cursul de kabbală de la Centrul evreiesc?

‒ La ce bun, Învățătorule? Tot ce mă poți învăța dumneata, eu știu din liceu… Dumneata spui că nu există întâmplare și hazard în univers. Dar asta zice și știința, exemplul cel mai la îndemână este Einstein, care a spus „D-zeu nu joacă zaruri!”. Pentru voi, kabbaliștii, numărul e fundamentul universului, dar același lucru îl credea Leibniz când a descoperit sistemul binar. Unde voi căutați numere și le reduceți la 10, eu găsesc doar 1 și 0 și fac din octeți măsura universului întreg. Și știi ce au spus grecii, că 8 este semnul infinitului, privit însă pieziș? Dumneata îmi vorbeşti de golem, de ființa creată de kabbaliști din lut. Eu îți vorbesc de calculatoare cuantice pe bază de siliciu, element obținut tot din lut. Dacă pentru voi limbajul înseamnă energia unor simboluri, pentru știință, limbajul este vitalitate și descifrare de sens. Dumneata îmi vorbești de deus ex machina ca de memoria externă a individului ce a călătorit cândva prin cer. Eu îți vorbesc de hard disk și de memoria imprimantei 3D, fără de care forma ideii nu ar mai avea sens. M-am întrebat mereu, oare nu suntem noi produsul acelorași adevăruri, privite însă dinspre secole total diferite?…

‒ Nu am să neg că tot ce există, computeristica, zborul berzelor, kabbala, nu au în comun legile aceleiași materii. Dovadă că socotitul are nevoie de abac și de degete mai întâi. Dar când te vei plictisi de cenzura ei, a materiei, și vei simți ispitirile transcendenței, să nu uiți că dincolo de visiblia există invisiblia și dincolo de orice mister e unul mai adânc decât el. Atunci, poate atunci, ne vom reîntâlni la, mai ții minte?, partidele noastre de șah și vom reînnoda lungile noastre dispute care mie, unuia, îmi lipsesc. Până atunci, am să îl rog pe Guccifer să mă ajute să deslușesc un mister mărunt, să îl desfoliem ca altă dată, precum o ceapă, până nu mai rămâne din el decât ceea ce e de fapt el: germenele unui alt mister…

‒ Stai să ghicesc. Vrei să intru în colecția de incunabule a Universității din Ierusalim și să-ți imprim o carte rară, citită doar de doi, trei cititori?

‒ Ești mai aproape decât crezi… Căci tot de incunabule e vorba. Am un nume și un număr de telefon din București și aș vrea ca persoana să capete chip și adresă…

‒ Aha, vrei să intru în baza de date de la Evidența Populației?… Nimic mai simplu, am lăsat o portiță deschisă pe server și pot trece pe acolo când poftesc. Spune-mi doar numele!

‒ Thomas Kubiak. Cu kapa, cred…

‒ Bine că nu era Popescu ori Ionescu!… Ai noroc, nu sunt decât trei Kubiak în București: o Erzsébet, un Oszkar și un Tamás. Pe ultimul, dacă îl citești în maghiară, sună aproape ca Thomas. 76 de ani, originar din Raionul Hotin, Ucraina, pictor…

‒ El trebuie să fie!

‒ Nu, nu mai e! A fost. A murit de câteva zile. Decedat la Sibiu, Certificat de deces numărul…

‒ Așa se explică de ce nu îl mai găsește nimeni și de ce nu răspunde la telefon! Sper că odată ce i s-au cusut buzunarele de la haina de mort să fi luat cu el în lumea de dincolo și toate secretele lui. Poate că e mai bine pentru toți!… Dar ce căuta pictorul nostru de 76 de ani atât de departe de casă, taman la Sibiu? Hai să desfoliem și misterul acesta…

‒ Stați așa!… Încă puțin… Din declarația de avere de la Uniunea Artiștilor Plastici reiese că deține la Sibiu o casă de 170 mp împreună cu soția Erji, 71 de ani. Adresa: Sibiu, Strada Avram Iancu nr. 17 bis.

‒ Iar 17, numărul care se ascunde sub un 170?! Căci: 17+0=170. Numai că acum, 170 este numărul călătoriei și al misterului numit labirint. Despre călătorie, massa (מסע), 170, vorbește toată istoria unui popor aflat mereu pe drumuri, care s-a folosit de vechea Cale a lui Horus, numită și Via Maris sau Derech haYam, pentru a viețui pe trei continente și a nu aparține niciunuia. Nici Europa, nici Asia, nici Africa nu l-au primit… Despre acest labirint de pietre șlefuite fără unelte de fier, prin care iudeii au rătăcit doar cu credința celui ce pleacă la drum și se încrede în sine și în măreția lui HaShem, vorbește kabbala în parabola despre piatra din sandaua călătorului. Mereu există o piatră care este aruncată, după un parcurs lung și obositor, care te incomodează, dar poate e piatra din capul unghiului și cheia de boltă a unui mare mister…

‒ Geronda, ai început să gândești cu voce tare și nu te mai înțeleg. Vrei să spui că pleci la Sibiu? Când? De ce? Dumneata care nu ai ieșit cu anii din umbra Sinagogii Mari din București…

‒ Nici eu nu știu de ce plec! Călătoria asta îmi este cerută prin semne de Cel PreaÎnalt, ca un fel de exil pe care trebuie să-l ispășesc… Și, oricum, cu toții avem nevoie din când în când să mai zornăim cheile de la ușă ca să redăm cuvântului acasă sensul lui transcendent.

‒ Atunci, drum bun, Învățătorule!

‒ Rămâi cu bine, Fiule Risipitor!

88

M-am urcat în tren cu gândul la ce spunea AriZal despre călătorii. Că toate că nu sunt decât pregătiri pentru marea plecare spre Sheol ori Pardes, destinațiile pe care nu D-zeu ni le hotărăște, ci omul și alegerile lui. Pentru a nu fi vreo neînțelegere și a nu tulbura apele din cer, am cerut de la ghișeul gării un bilet la vagonul 8, locul 64. Am primit locul 88 cu apostrofarea „Să ziceți mersi, că altul nu mai avem! Auzi la el, după ce vine în ultima clipă, mai are și pretenții…!”.

Locul s-a nimerit a fi la clasa a II-a, lângă vagonul restaurant. M-am bucurat, aveam să iau o cină romantică pe Valea Prahovei alături de bat kol, de frumoasa fără corp a rabinilor, al cărei număr, 538, se reduce tot la un 88! Și în timp ce eu voi mânca o shakshuka, Shekinah va bea lângă mine un ceai cu aromă de Paradis. Frumoasa mea fără corp are o vârstă respectabilă și a rămas printre noi, muritorii de rând, de pe vremea când era pământul transparent. Pe ea au cinstit-o toți kabbaliștii din Safed, legendarii rabini Moses Cordovero, Joseph Caro și neprețuitul meu maestru, Isaac Luria, înțelepții care au urcat-o pe Shekinah pe un piedestal de hârtie și au făcut din numele ei altarul omului mistic și centrul lumii întregi.

Privind lumea de pe peron, mă bucuram că nu am nicio batistă de scuturat, nicio lacrimă de vărsat, eram doar eu și geanta mea veche, în care aruncasem la repezeală talith-ul, o periuță de dinți, o pijama, o cămașă de schimb și cartea pe care urma să o las în tren, așa cum fac de atâtea ori, risipind prin trenuri și prin tramvaie cărți cu scopul ascuns că vor fi citite și, date mai departe, vor aduna gânduri frumoase, poate chiar vor schimba vieți. Ei, și chiar dacă gestul meu nu era decât valul pe care îl face o piatră aruncată în lac, cine mă poate împiedica să visez că valul nu va mișca munții și nu va face alte valuri cu clipocitul lui?

Cartea aleasă azi de mine are un titlu seducător: Die Vampyrbraut oder die Wirkungen des bösen Blickes (Mireasa vampirului sau efectele deochiului, 1849), și aparține unui autor niciodată semnalat dincolo de câteva studii specializate, rămase toate în limba germană, ca și lucrările lui. Autorul, Friedrich Nork, a sfârșit în tren, între Viena și Leipzig, la vârsta de 46 de ani. Nork a fost unul din multele pseudonime sub care se ascundea Josef Ferdinand Friedrich Korn, un evreu praghez, autodidact, singuratic și sărac, mereu preocupat de mituri și de ocultism. Într-o vreme când vocea prezentului iudaic se numea Karl Marx și Bruno Bauer, autointitulați doctorii marilor crize sociale, Kohn reprezenta iudaismul popular, pe cei mulți și săraci, mai apropiați de mit și de kabbală decât de revoluții și de profeții răstălmăcite după bunul plac. Spirit iscoditor și neliniștit, Kohn a călătorit până în Transilvania imperială, în Siebenbürgen, cum îi spunea el, acolo unde a auzit și a scris despre legendele locale cu vampiri. Și asta, cu mult timp înainte ca Bram Stoker să facă din Transilvania o atracție gotică și din legenda lui Dracula un Disneyland. În Siebenbürgen aveam a călători și eu și mi s-a părut nimerit să cinstesc memoria acestui autor, de profesie visător, oferindu-i lumii o ofrandă de hârtie cu numele său. La urma urmei, nu făceam decât o faptă pioasă menită să mai șteargă de pe răboj păcate uitate și, privindu-mă în oglindă, să îmi văd iar chipul întreg.